sebastian-sifft—dadi_c1

Sebastian Sifft: Mă sperie proiectele încheiate, punctul, înhumarea

În colecția Vorpal a Editurii Nemira a apărut, recent, volumul de poezie dadi, de Sebastian Sifft. Despre volum, Svetlana Cârstean scrie: „Această carte este un document despre om, iar omul e o vrabie, așezată pe spatele altui om, dar adesea e și un tată, așezat peste un alt tată, și istoria este un șir de tați care moștenesc unii de la alții documentul, adică identitatea, apartenența, legea, oboseala, cuvintele fundamentale, sentimentele neexprimate. Pe câtă dragoste și duioșie există în acest volum surprinzător al lui Sebastian Sifft, pe atâta autoironie, neputință, furie a rutinei și cruzime se lasă descoperite. Și tot atâta confuzie între dadi cel mic care strigă după tata și Dadi cel mare care-și spune tata. Sebastian Sifft tocmai a inventat un nou fel de a scrie despre paternitate și noua formulă îi aparține în mod exclusiv.”

Interviu de Andra Rotaru

dadi (Editura Nemira, 2017) este al doilea tău volum de poezie, după smintirea (Editura Vinea, 2004). La peste zece ani de la debut, ce ți se pare că s-a schimbat în peisajul poetic din România? Ți se pare că vorbești o limbă comună cu a altor poeți?

Peisajul poetic românesc actual, așa cum îl văd eu ca cititor, este de o efervescență exemplară. Dacă la început mi se părea insular, monadic, acum ferestrele s-au mai deschis, organismul unicelular a început să dea viață, să se multiplice, să educe și să se lase educat, să creeze forme noi de expresie, mijloace noi de comunicare, platforme, vehicule, public, chiar piață aș spune, și asta și datorită unor edituri, reviste, siteuri (și a oamenilor vizionari din spatele lor) care în sfîrșit și-au asumat poezia ca proiect de lungă durată, cu toate că poezia nu va fi niciodată un bussiness model, iar profitul ei cred că poate redefini cu ușurință conceptul clasic de capital.

Au apărut, cum e și firesc, autori tineri, a căror maturitate poetică nu numai că mă entuziasmează, dar mă și pune pe gînduri, cu bucurie, atunci cînd văd lumea prin ochii și sensibilitatea lor. De asemenea,vizibilitatea din stradă a poeziei, transparența ei, e un cîștig enorm care trebuie păstrat cu orice preț. Pe de altă parte, observ și o tendință de clasicizare pe care o consider uneori prematură și nu o pun decît pe seama unei oboseli odihnitoare și binemeritate. Mie nu mi-au plăcut niciodată edițiile complete, antologiile, grupurile etc. Adună prea mult praf. E o frustrare a mea. Mă sperie proiectele încheiate, punctul, înhumarea. Poezia nu ar trebui să fie decît un animal prin istorie, nu neapărat Istorie, ca să exagerez un pic și să joc la provocare.

Dacă vorbesc o limbă comună cu a altor poeți? În măsura în care sunt și eu poet, atunci da, poate vorbesc. Uneori ne înțelegem, alteori nu. Important e să existe întotdeauna cineva care să ne asculte.

Ce te atrage la realitate? Poate acționa pe toate axele temporale, se modifică limbajul în funcție de ea sau viceversa?

Asta e frumusețea limbajului, de a fi mereu altul, încercînd să dea impresia că rămîne același. Da, se modifică, e viu, trăiește, înaintează și se retrage, devine, revine, se contrazice. Asta e realitatea.

Ce mă atrage la realitate, dacă aș sti ce e aceea? Faptul că îți lasă uneori impresia că poți oricînd evada. Și că poți cădea oricînd în capcana de a construi sau de a asimila o alta. E o tensiune pe care o cultiv. Nu e o alegere, e nevoia mea de contradicții. Îmi place fizica cuantică, cea newtoniană e mult prea previzibilă.

În epoca asta post asistăm (și folosesc acest cuvînt în sensul său strict, participativ-colaboraționist) la o cangrenare a sensurilor, la perfidia manipulatorie a user-ului, la o expresivitate care scobește fix în inima realității și implicit a limbajului. Aici poezia moare, libertatea poeziei și a literaturii în general de a re-inventa/discuta/disputa lumi este pusă la încercare, subsumarea ei unor forme ilicite de seducție o fac din ce în ce mai vulnerabilă.

Să nu uităm că poezia, pe lîngă tehnologie, zic unii, e o formă de a ajunge la adevăr. Risc un idealism aici, dar cred că poeții au astăzi, mai mult ca oricînd, datoria de a vorbi și de a se înmulți. Locul lor e în mijlocul lumii, nu pe graniță. Prefer un babel poetic oricărei alte forme de bălmăjeală cu pretenții de auctoritate disciplinară/ordonatoare de sens. Mi-ar plăcea să vorbesc odată despre funcția etiologică a poeziei.

„Constantele” pe care le construim în familie, detaliile sau lucrurile mici și banale pot fi ancorele de mai târziu. E important să învățăm cum se și pot dărâma aceste constante din trecut?

Poate că înainte de toate e mai important să înțelegem și să învățăm să înțelegem, înainte de a învăța să dărîmăm și de a dărma.

Cred că un exercițiu critic e mai mult decît necesar. În matematică există de exemplu teoremele de incompletitudine ale lui Gödel care evidențiază caracterul deschis al cunoașterii matematice, și pînă la urmă, relativitatea și inconsistența cunoașterii în general. Extrapolînd, orice sistem axiomatic care este suficient de bogat pentru a produce ceva nu va putea fi demonstrat niciodată ca fiind consistent și va rămîne astfel incomplet. Pentru că nu se poate demonstra prin el însuși, va avea mereu nevoie de alt sistem demonstrativ șamd. Ce vreau să zic, folosindu-mă de acest exemplu din matematici (because science rules!) este că atunci cînd unii încearcă să definească bunăoară constantele drept tradiție (cu alte cuvinte să impună variabila timp în ecuație), să spunem, le asumă ca fiind de la bun început un sistem complet, închis, fondator, etern, ceea ce, according to science, e complet fals, se află într-o falacie exemplară. Constantele, tradițiile, sunt paradoxal dinamice în expresia și expresivitatea lor, ele nu sunt decît ceea ce devin, ele sunt ceea ce se spune despre ele, oricum s-ar vorbi despre ele, iar ideologizarea lor este reductivă și implicit ilicită. De aceea termenul (și reprezentarea lui) de familie tradițională, de exemplu, este o aberație care trebuie sancționată.

Revenind la întrebarea ta, da, e important, metoda dă întodeauna cheia.

Jocurile cotidiene și brutalitățile de zi cu zi sunt de multe ori greu de suportat de orice om. Ce se întâmplă cu aceia care sunt ontologic nepregătiți pentru cruzimi sociale? Scrii într-un poem „așa suntem noi, oamenii sensibili: niște mici impostori./ închidem ochii și nu mai vrem să-i deschidem”

Mă feresc să filosofez, dar nu cred că ontologia definește neaparat animalul social în fața propriilor sale cruzimi și a neputinței sale în fața propriilor cruzimi. Nepregătirea nu e ontologică, în sensul că nu e fundamentală. Cu toate astea ea poate fi fundamentată. Contextual. Cu timpul, mi-am antrenat o disciplină a imposturii, temă care m-a bîntuit întotdeauna, pentru că sunt unul dintre cei care se plimbă prin lumi cu teama de a fi demascat ca neaparținînd lor. Există un soi de vanitate a impostorului, a celui care știe că nu aparține. Felul în care închide ochii crezînd dintr-o dată că va deveni astfel invizibil, că nimic nu-l va mai afecta. E un exercițiu de retragere pe care orice impostor îl stăpînește foarte bine. De aceea sunt foarte puțini eroi pe lume, iar cei care sunt vor avea întotdeauna ochii deschiși, și ne vor privi.

Dacă ar crăpa lumea mică în care suntem prinși, ce ți-ai dori să vezi?

Nu  vreau să crape lumea asta micuță.

Când lumea septică se transformă într-una aseptică, ce mai rămâne de făcut?

Nu știu să răspund la întrebarea aceasta.

FaceBook-ul a devenit un loc unde se validează relații, copii, întâmplări importante din viața privată.

Ah, Facebook, cel mai pervers experiment social de la începutul secolului XXI.

Log-off/on-ul ca formă de re/înacarnare. Dezactivarea contului ca rit de trecere. Anunțul nașterii pruncului și Like-ul magilor. Împărtășirea evenimentului de viață. Block-ul ca derută ideologică. I-am dat cu seen = vedenia distanței și gîtuirea comunicării.

Fața omului contemporan e interfața mașinii. Nu mai suntem oameni, suntem useri. Privirea noastră e condusă de altgoritmi, news-feed-ul ne dă iluzia liberului arbitru. Nu lecturăm, ne lăsăm lecturați.

Asta e.

Cu cît ne agățăm mai mult de realitate, cu atît aceasta se sustrage convențiilor în care încercăm să o „criptăm”. Scrii: „omul este o vrabie/ așezată pe umărul omului care,/ cu vântul în față/ conduce scuterul/ pe autostrada netedă/ și fără pericole.”

Cînd am scris aceste versuri eram în fața unui magazin de scutere italiene și mi-au plăcut foarte mult pentru că erau colorate, delicate și fragile, cu motor mic în centimetri cubi, roțile parcă de jucărie și ghidonul aproape fix, care nu dădea impresia de mare mobilitate. Mi-am imaginat cum ar fi să ieși cu un astfel de motoscuter pe autostradă, unde viteza e regula, iar convenția e de a asimila distanțe într-un timp cît mai scurt. Și cum ar fi să mai ai și o vrabie pe umăr, și să înaintezi cu doar 50km/h, admirînd pur și simplu ceea ce se întîmplă în jurul tău.

_

Sebastian Sifft s-a născut în România în 1977. În prezent, trăiește și lucrează la Bruxelles. Când plouă, construiește instrumente muzicale electronice într-un laborator bizar. A mai publicat volumul de poezie Smintirea (Editura Vinea, 2004), pentru care a primit Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu, Opus Primum.



There are no comments

Add yours