Miruna Vlada | Prima vedere ca o revedere. Orice scriere e (și) o rescriere

În luna mai, la Vila Golescu, s-au desfășurat o parte dintre rezidețele ediției 5 a Burselor și rezidențelor Cărturești. Printre scriitorii care au mers la Câmpulung Muscel este și Miruna Vlada, care ne povestește cum a fost pentru ea experiența de la Vila Golescu și împărtășește cu cititorii un fragment din romanul la care lucrează.

Nu mai vizitasem orașul Câmpulung Mușcel vreodată. A fost însă o primă vedere ca o revedere. Un aer familiar și cald, găsit într-un oraș pe care nu-l mai vizitasem niciodată, nici măcar în trecere. Rezidența Cărturești a fost pentru mine descoperirea unui oraș de la 0, cu straturile lui de istorie suprapuse, în stadii diferite de degradare, și parțial renovare, cu arhitectura lui unică și fermecătoare, un oraș bogat în personalități culturale în trecut, dar acum tare sărac ca oferte culturale, un oraș primitor cu siguranță, care a fost blând cu mine. Și la fel și cu scrisul la roman, primul meu roman, care m-a copleșit și îngrijorat atâta. Deși am venit cu multe părți scrise deja, am scris și texte noi. Dar orice scriere e și o rescriere, așa că familiarul acesta straniu al orașului a devenit familiarul unor noi pagini de roman pentru mine.

Rezidența de la vila Golescu nu a fost prima mea rezidență literară, dar a fost cu siguranță cea mai intensă. Din toate punctele de vedere. Va rămâne pentru mine vie ca o amintire foarte prețioasă. Și ca o scară pentru scrisul meu amânat atâta timp. Că tot am adorat scara veche și șerpuitoare de lemn – axis mundi a vilei Golescu.

Luna petrecută aici a fost asezonată cu doze inegale de de toate: cu solitudinea scrisului, cu puțină anxietate domesticită, cu parfum de flori albe și iarbă proaspăt cosită, cu ouă de Paște și clopote de biserici, cu mersul la vot și apoi cu emoțiile electorale pătimașe la dezbaterea dintre cei doi prezidențiabili urmărită de noi – toți 3 scriitorii din rezidență cu sufletul la gură, cu multe ploi și senzații bacoviene stranii în miez de primăvară. Am scris aici la primul meu roman și am încercat să-mi depășesc stângăcia pe care proverbial o au poeții când scriu proza. Eu mi-am construit o adevărată fortăreață parcă dinadins pentru a demonstra că nu pot scrie proză. În această rezidență am vrut să dau jos fortăreața și să scriu fără teamă. Am reușit.

Locul mi-a oferit tot ce-mi trebuie mie pentru scris – și anume o reglare interioară la ritmul tihnit al naturii, precum și ceva agitație, zumzet și sunete foșnite, semn că e viață peste tot, și trebuie să fim atenți la ea, că uneori ne scapă printre degete. Am ajuns la Câmpulung cu intenția să devin prozatoare – să termin primul meu roman în lucru de vreo 7 ani. Am o relație tumultuoasă cu acest roman – poate de aceea nici nu se lasă terminat așa ușor. Cu greu îi intru în atmosferă și cu greu avansez în hățișul de personaje care parcă mai mult se ascund de mine decât să mi se arate. Așa că am un manuscris mare, dar foarte dezordonat, cu multe suișuri și coborâșuri. Era mult de săpat.

La vila Golescu am avut liniște, și am avut colegi de rezidență absolut minunați, Lavinia Braniște și Dumitru Fanfarov, cărora le mulțumesc. Eu am sosit însă prima și am locuit singură în Vilă până la venirea celor doi. Anxietatea mea s-a dat un pic în spectacol în primele nopți. Vila are o atmosferă de poveste, iar mobilele vechi de scol XIX au propria voce. Sunetele scrâșnite al mobilei mi-au dat ceva de furcă în primele zile, fiindu-mi frică și de umbra mea. Apoi am îmblânzit (îmi place mie să cred) spiritul casei gândindu-mă că probabil e sunetul gemenelor Golescu, fostele proprietare ale casei – cu care dacă te împrietenești nu mai e loc de frică.

Deși sunt o persoană extrovertită și ador mereu să călătoresc, să descopăr locuri noi, să fug, să schimb peisajele, îmi ia mereu ceva tip să mă adaptez unui nou loc, unui nou ritm. La fel mi-a luat și de această dată. Am avut și privilegiul (pe de o parte), dar și cazna de a fi singură în toată vila Golescu pentru mai multe zile. Eu am sosit prima în rezidență, abia apoi mi s-au alăturat ceilalți doi scriitori. La început nu prea am știut de unde să apuc și mi-am tot căutat locul. Afară, în casă, la birou, în leagănul din spatele casei, cu câinii pe pajiște, pe coclaurii mușceleni, la Kaufland după mâncare, cu cățeii care mă însoțeau la magazin și prin tot orașul, la fereastra camerei și a balconului unde vedeam panorama orașului deșirându-se ca un pergament, lângă biblioteca veche a lui Vasile Golescu, lângă pozele de epocă ale gemenelor Golescu.

După ce mi-am găsit locul, m-am atașat rapid de casă, copleșitoare ca un personaj de care îți e și puțin frică. M-am atașat în egală măsură și de noile mele tabieturi din afara scrisului. Ritualul cafelei din fiecare dimineață – uneori nes, uneori cafea la ibric, alteori după o mica plimbare prin centru cafeaua extraordinară de la Coloniale, locul simbol și cel mai poetic al orașului. Micul dejun servit în soare pe balconul vilei, cu senzația că sunt în vizită la o rudă bogată undeva in Toscana (unde de fapt n-am fost niciodată, dar îmi închipui că așa ar trebui fie).

Aici simt că am dezvoltat o nouă relație cu lumina, mai ales cu lumina lămpilor care îmbracă totul într-o astmoferă intimă și primitoare. O casă cu multe lămpi e ceva ce rar mai găsești. Ador lămpile și vila Golescu e plină de lămpi. Preferata mea a fost una din sufragerie cu abajurul dintr-o hartă veche care proiecta pe pereți siluete pierdute de râuri, granițe, teritorii ale luminii și ale regăsirii. În pauzele de scris de-a lungul zilei îmi plăcea să caut prin casă dungile de lumină, căci fiind pe un deal de-a lungul întregii zile, soarele își muta dungile prin fiecare cameră a vilei. Nicio cameră nu rămânea fără dungi, până la apus. Ajunsesem să îmi pot da seama cam cât e ceasul doar după unde regăseam dungile soarelui prin cameră. O altă formă de măsurat timpul era și concertul mierlelor între 6 și 7 dimineața. Când se opreau mierlele știam clar că e trecut de 7 și totul se dezmorțește. Ziua putea începe. Ritualurile au venit și cu încetinirea timpului, ceva ce la București nu mai ai cum să simți. Tot timpul topit și aproape suspendat îl simțeam și pe seară, în felul cum focul juca molcom în soba albă din salonul de la parter. Sau în scârțâitul podelei pe note uneori subtile, alteori apăsate, ca un semn că ești mereu anunțat când altcineva circulă prin casă.

Ceea ce m-a impresionat foarte mult a fost combinația de sălbăticie, senzația de retragere din lume într-un paradis dendrologic combinată cu toate avantajele vieții urbane pe care eu le prețuiesc atât de tare – ieșitul la o cafea, la un restaurant, o farmacie, o piață în aer liber, chiar și forfota orașului. Dar faptul că ți le oferă pe ambele simultan e ceva absolut unic vilei Golescu. Deși locația se află la 5 minute de centrul orașului Câmpulung, în spatele casei e un parc dendrologic cu arbori vechi de peste 100 de ani, unii unici in România. O adevărată rezervație naturală și de patrimoniu pusă la dispoziție nouă doar pentru scris. Parcul a fost realizat și planificat de Vasile Golescu care studiase silvicultura la Paris la final de sceol 19 și revenit în România a avut această idee de a face pe una din proprietățile familiei un parc cu arbori rari, exotici, în 5 terase, deasupra orașului Câmpulung. Nu prea pot descrie bogăția acelui parc cu arbori seculari în lunile aprilie-mai – când păsările țin concerte asurzitoare și alinătoare pe mai multe voci și apoi seara o liniște vegetală îmbracă totul în parfum de flori de soc. M-am legat mult de copacii din curtea vilei Golescu, căci am scris la măsuța situată în fața ferestrei care dă spre parcul dendrologic. Am privit ore-n șir copacii mișcați de vânt, veverițele, păsările – o contemplare cumva agitată care m-a stimulat să fac curățenie în manuscrisul haotic la care am tras ca la un jug. Dar cel mai mult prețuiesc descoperirea unui nou mod de a scrie și de a spune – bună, sunt Miruna Vlada și sunt prozatoare și pentru asta sunt profund recunoscătoare.

Anticoncepțional (fragment de roman)

La azil, am vrut, de la bun început, să evit să stau de vorbă sau să interacționez prea mult cu bătrânele diagnosticate cu Alzheimer. Am cerut medicilor să îmi indice cine sunt, ca să pot să le evit respectuos. Din pricina confidențialității dosarului pacientelor nu au fost de acord să-mi índice rezidentele cu Alzheimer direct, dar indirect au zis că mă puteau ajuta ”să-mi dau seama” cine sunt. Eram acolo ca să iau interviuri de cercetare unor femei care își trăiseră tinerețea în perioada lui Ceaușescu. Nu venisem acolo să scriu teatrul absurdului, venisem să înțeleg ce impact a avut decretul anti-avort din comunism în percepția intimității de cuplu, și mai ales a celei sexuale, asupra femeilor născute în anii ’40-’50. Dar aveam nevoie de unele care chiar puteau să-și amintească ceva coerent, valoros pentru cercetarea mea. Nu ceva ciopârțit de o boală degenerativă. Memoria acestor femei era chiar miza mea. Nu veneam acolo să colectez deraierile lor de memorie, oricât de poetic mi s-ar fi părut și asta. O cercetare despre pierderile de memorie – despre ce se șterge și ce nu din tinerețea unor femei nefericite aruncate într-un azil – asta clar e o idee de cercetare doctorală de viitor.

Dar cu Doamna Miltiade a fost cu totul altceva. De la un punct încolo am ajuns să stau de vorbă numai cu ea și între noi s-a creat o legătură specială. Celelalte rezidente parcă dispăruseră fără urmă. Avea într-adevăr o formă ușoară de Alzheimer, fusesem avertizată discret, dar asta n-a părut un obstacol, poate dincontră. A contribuit la fascinație. Mă înșelasem încercând să evit femeile cu anumite forme de demență, căci de fapt și modul lor de percepție a feminității, a tot ce e interzis sau nu, a tot ce produce sau nu plăcere, e complet unic, și mai ales modul lor de construcție sau, mai bine zis de reconstrucție a realității, e absolut valid și la fel de fascinant. Poate mai fascinant. Demența senilă arată de fapt măruntaiele creierului uman debarasat de tabuuri sociale și clișee. Doamna Miltiade m-a determinat să-mi schimb focusul întregii cercetări.

Comentariul lui M.: Ioana a început să frecventeze azilul din Săftica la scurt timp după ce s-a mutat în casa din Cotroceni, și la doar câteva luni după ce și-a început doctoratul. Tema ei inițială era „Construcția socială a feminității în comunism. Impactul decretului anti-avort”. Apoi, după doar câteva săptămâni de vizitat azilul și după ce a devenit obsedată de doama Miltiade a schimbat tema la: „Repere fantastice în construcția feminității la bolnavele de Alzheimer” . S-a dedicat aproape un an de zile acestei teme, având-o drept studiu de caz pe numita Miltiade Teodora, o bătrână diagnosticată cu Alzheimer din acel azil.

Încă se vedea pe chipul ei că fusese o femeie foarte deșteaptă. Așa îmi zicea și mie bunica – deșteptăciunea la om se vede pe fața lui. Am văzut limpede asta pe fața, fără să am niciu acces la fișa ei ei medicală. Doamna Miltiade avea niște trăsături de evreică cumva, deși nu cred că era evreică. Avea un nas proeminent, și graseia într-un mod cu totul cuceritor. Părea că a avut clar o meserie intelectuală. Ajunsesem să mă înțeleg cu ea din priviri, nu prea vorbeam. Stăteam mai toată ziua lângă ea. O însoțeam la sala de mese, pe hol, în curte, chiar moțăiam și eu lângă patul ei la somnul de după-amiază. Într-o seară ea a insistat să rămân și la momentul îmbăierii, și atunci am cerut voie asistentelor să mă lase pe mine să o spăl în cadă. Și bătrânei i-a plăcut atât de mult, încât m-a rugat ca numai eu să vin să o spăl seara. Am acceptat cu bucurie, chiar cu smerenie să o spăl pe Doamna Miltiade. Baia de seara ne-a legat foarte tare, și a pus bazele a tot ce a urmat. A devenit astfel un ritual de tandrețe și grijă reciprocă între noi.

Comentariul lui M.: Ioana încalcă aici atât protocoalele deontologice ale cercetării ei doctorale, pentru care venise la azil, dar și regulile azilului, cel mai probabil prin acte de corupție pe care nu le menționează. O persoană din afara aziliului, care nu avea pregătire de specialitate și nu avea niciun grad de rudenie cu rezidenta nu avea voie să aibă acces la o un episod de intimitate precum baia de seară. Cel mai probabil Ioana a mituit personalul azilului ca să i se dea acces și a comis cu rezidenta un abuz. Sau desigur există și varianta în care aceste fapte nu sunt veridice și ea doar fabulează, lucru de asemenea probabil, pe care l-a practicat în multe ale secțiuni ale manuscrisului.

Bătrâna e mică și slabă și moale. E ca o păpușă de fragilă. Cu pielea aproape gonflabilă. Cu oasele ieșite ușor din încheieturi, colțuroase. Corpul ei e ca un fulg de ușor și încape în jumătate de cadă. O pot ridica într-o mână. Umplu cada cu spumă de baie colorată și frumos mirositoare și bătrâna chicotește de fiecare dată când se apropie de cadă. Îi place să fie toată acoperită cu spumă. Se ține cu mâinile strâns de marginile căzii în timp ce eu o săpunesc bine cu un burete pe spate și o masez cu spumă pe tot corpul. E ca un copil vesel, care dă din mâini și picioare. Uneori mă stropește cu clăbuc. Râd înfundat. La început e vioaie, chicotește, dar are mereu câte un moment când rămâne cu privirea fixă în tavan și imobilizată. Tace zeci de minute și dacă nu le-aș auzi pe asistente făcând gălăgie prin cameră impacientate aș lăsa-o așa cât vrea ea. Uneori când o iau în brațe să o ridic din apă, rămâne încleștată cu degetele în ceafa mea și rostește repetitiv anumite cuvinte. O dată mi-a spus ca într-o transă:

“Uite-ne pe toate aici, cum am ajuns la mâna altora. Și noi două, care am rămas una la mâna alteia. Ce bine e! Ca niște copii neputincioși – suntem la mâna altora, depindem de mâna sau vorba pe care ne-o întind adulții. Sau de lipsa lor. A mâinilor. Depindem și de lipsa mâinilor adulților. Despre asta nu vorbim. Despre mâinile care nu ne ridică, care nu ne mângâie. Cât de mult dor mâinile care nu sunt acolo. Abia aici internată am înțeles că toate gesturile adulților din jurul tău, de la naștere și până la azil, vor ajunge să te mobileze pe dinăuntru. Și absențele mâinilor lor devin o mobilă și ele, grea și care scârțâie sfâșietor. O casă curată și luminoasă, o vezi? Cu ferestrele deschise larg, cu aer răcoros. Sau o casă întunecată și dărăpănată, fără ferestre, cu mobilă grea care nu se poate mișca din loc, plină de praf și aproape putrezită de umezeala lacrimilor. Tu ce fel de mobilă ai înăuntrul tău, Ioana? Ție ce ți-au băgat pe gât mâinile adulților când nu te puteai apăra? Tot ce e în sufletul tău e la mâna adulților din preajma ta, în primii tăi ani de viață. E doar o chestie de noroc, să te nimerești lângă unii inofensivi, care să nu-ți lase dezastru pe-acolo. Pe mine m-au dutut cel mai tare mâinile absente care nu m-au mângăiat, care nu m-au ținut de ceafă. Eu sunt mobilată de absența mâinilor și le-am căutat peste tot, în tot ce-am făcut și nu mă mai satur de ele”.

Era una din tiradele ei superbe, pe care le înregistram cu telefon ca să le păstrez. Erau micile noastre comori. Atunci am înțeles de ce o fascinau mâinile mele, și baia de seară cu clăbuc. Începusem să înțeleg ce e cu ea.

*

După discursul ăsta am început să o simt cu adevărat prezentă pe doamna Miltiade, deși cu mintea era absentă. Ca un copil de 73 de ani, speriat, confuz. Așteaptă mereu ca mâinile mele să-i facă ceva. Să o țină de ceafă, să o miște. Așteaptă tremurând atingerea mea pe conturul corpului ei uscățiv, ca un balon dezumflat, rămas fără aer sub piele.

O întreb mereu dacă îi e frig. Nu știu de ce sunt obsedată cu frigul ăsta, ca nu cumva să răcească. Clișeele pe care le-am tot auzit în copilărie. Ea nu îmi răspunde niciodată fix la ceea ce o întreb în momentul ăla. Îmi răspunde decalat, uneori chiar cu câteva săptămâni. O dată mi-a zis brusc, la sala de mese că îi nu e frig, cum să îi fie frig când ține pe ea plapuma de clăbuc cald? Cum să-i fie frig când are pe piele atingerea mâinilor mele? Se uitau toți crucis la noi. Abia se servise ciorba.

”Să pun mai multă apă caldă? E rece aici? De ce tremurați așa?” Mă obseda mereu să nu îi mai fie frig. Poate pentru că mie mi-era mereu frig. Eu dârdâiam și îmi era frică că ea nu îmi răspunde la nicio întrebare și trebuie mereu să am răbdare ca să înțeleg ceva. Era epuizant.

Asistentele îi duceau faima ca o pacientă ”moderat dificilă!– așa mi-au prezentat-o prima dată când am venit aici. Mi-au spus că răspunde doar la ce întrebări vrea ea și când vrea ea. Face doar ce are ea chef. Și deși pare că nu mă aude sau că nu ia în seamă ce o întreb, la un moment tot îmi va răspunde – nu rămâne niciodată datoare cu un răspuns. „E o pacientă foarte comunicativă. Așa, în felul ei”, mi-a subliniat managerul spitalului. ”Uneori comunică când nici nu te aștepți. Trebuie să fii pregătit pentru răspunsurile ei. Necesită efort să pui totul cap la cap, căci ea ia foarte în serios întrebările, doar că nu îți răspunde când vrei tu, ci numai când vrea ea. E o figură”.

Uneori mai uit treaba asta cu decalajul ei, și repet întrebarea de 2-3 ori ca o mașinărie stricată. Eu devin cea penibilă. O invidiez. Cât de liberă e femeia asta! Să răspunzi numai când decizi tu e o uriașă libertate! Ea nu are pierderi de memorie, ci are o memorie selectivă de fapt. Supremul lux al oricărei ființe. Să rămâi fixat doar asupra detaliilor mărunte, fără o înlănțuire logică și mai ales, mai ales, fără o înlănțuire afectivă. Să sari din pădure în mare, și de la masă pe o piatră. Oriunde ai tu chef. Hop! Țop! Detașat complet de tot ce e ‘esențial’ pentru ceilalți și nu pentru tine. Uitasem cât de liberă e femeia asta mărunțică, care stă cu mâinile prinse de marginile căzii de la azil și sfidează gravitația așa cum a sfidat toată viața convențiile sociale. De-aia m-a fascinat așa din prima clipă și am știut că de la ea voi primi toate răspunsurile pe care le caut.

Pun gelul de duș lichid pe buretele albastru, îl înmoi puțin în apă ca să facă și mai mult clăbuc, și crește și tot crește ca un bulgăre mare de spumă pe care îl întind pe spatele ei, pe umeri, pe sânii lăsați, pe negii mari de pe spate. Un bulgăre ce se tot mărește, și pe care îl plimb tot trupul ei mic, încordat, nemișcat. Un bulgăre care acoperă. O imagine a efemerului și a forței. Uneori o gâdil și se ferește ușor, și e atât de feminină în gestul ăsta de a se da ușor din calea mâinilor mele care o gâdilă. Nu de tot, doar puțin, cât să simtă golul de aer dintre burete și pielea ei, și apoi se trage la loc, cu un ușor tremur al pielii. Are toți porii deschiși. I se face mereu pielea de găină, trece ca o maree pe deasupra porilor deschiși și o aud cum geme ușor. De multe ori privește fix în față, dar uneori îi surprind privirea jos, spre pântece, pare că privește ceva fix dar foarte îndepărtat. Ceva regăsit. Corpul ei nemișcat și foarte îndepărtat, care nu mai e în posesia ei. Care e la mâna mea. Aș lăsa-o așa în reveria asta a privirilor ei rigide prin trupul ei, dar văd că tremură ca varga și mi se face foarte milă, mă gândesc mereu că poate îi e foarte frig și de-aia tremură și nu vreau să o chinui. Nu știu dacă îi e frig că nu îmi răspunde niciodată.

Când văd că se gâdilă pe la subraț, încerc să insist pe acolo, și chiar să o ciupesc puțin, să îi fur un zâmbet. Dar e aproape imposibil. Nu zâmbește niciodată, asta scria cu litere cu majuscule în fișa ei clinică. „Pacienta nu zâmbește niciodată”. Dar trece ceva pe deasupra frunții ei, se mișcă acolo niște cute, poate nu de zâmbet, dar de o electrocutare ceva produsă de gâdilătură. Știu sigur că simte gâdilatul ăsta, pentru că o dată, din senin, într-o după-amiază a început să îmi povestească cum un vecin al iei de la țară, când era mică de 10-11 ani, un vlăjgan de băiat holtei, rămas acasă la părinți fără femeie, blond și nătâng, era cât pe ce să o omoare prin gâdilat. Că așa auzise, că se poate muri de la prea mult gâdilat, corpul poate să cedeze, pleznește inima de la râs, și băiatul ăla o prindea uneori prin curte și o gâdila ca să verifice parcă dacă se poate muri de gâdilat. Și ea râdea la început, apoi țipa, și se schimonosea în toate felurile până ce începea să plângă tare de tot că nu mai rezista și se lupta fizic cu el până era plină de vânătăi ca să scape din strânsoarea aia. N-a înțeles niciodată dacă chiar îi plăcea jocul ăsta care o făcea să treacă de la hohote de râs la hohote de plâns, dar o exaspera lupta aia cu brațele lui musculoase, cu degete transpirate, nătângi, care o gâdilau până la epuizare, pe tot corpul. Băiatul ăla o făcuse să-și simtă tot corpul și asta devine de la un punct încolo insuportabil, dar de atunci n-a mai simțit ceva așa de copleșitor. A povestit totul așa, fără nici o grimasă, dintr-o singură răsuflare. “Se poate muri de la gâdilat, e clar. Se poate, da, da, da se poate muri de la gâdilat. De-aia ador să fiu gâdilată, să verific cum e. Nu mai știe nimeni să gâdile de fapt. Nu mai știu cum îl chema. Muream puțin în brațele lui, dar îmi reveneam imediat și o luam de la capăt. N-am să mai pot muri așa niciodată”.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.