concurs_jurnal de bancher

Concurs: Jurnal de bancher pe drumuri

concurs_jurnal de bancherBancherul Codruţ Nicolau este un fel de Jack Kerouac al zilelor noastre, strabătând drumurile europene, asiatice şi americane în căutarea propriului sine.  Notează totul pe blackberry şi călătoreşte atât la clasa I, cât şi studenţeşte. Coasta de Azur, Istanbul, Glasgow, California, Vama Veche, Toscana nu mai sunt doar nişte destinaţii turistice, ci tot atâtea prilejuri de a împărtăşi cu cititorii gândurile, întrebările şi revelaţiile născute din explorarea cu ochi proaspăt a acestor spaţii.

Cartea rezultată din e-mailurile trimise prietenilor, Jurnal de bancher pe drumuri, se află luna aceasta în topul de vânzări Cărtureşti şi poate fi a voastră, împreună cu un tricou unicat, inscripţionat cu un citat din volum.

Pentru a obţine cele trei premii, răspundeţi în secţiunea de comentarii de mai jos, până pe 15 octombrie, la următoarea întrebare:

Ce călătorie imaginară sau reală v-a făcut să priviţi lumea altfel şi de ce?

Vom răsplăti răspunsurile care ne vor stârni dorul de ducă şi pofta de aventură.



There are 9 comments

Add yours
  1. Irina

    Am pornit la drum dintr-un oras de provincie din Romania, am facut un popas de 8 ani in Bucuresti si am aterizat fortat sau pur si simplu neasteptat in Londra. Bucurestiul m-a invatat ca exista o lume mai mare, lupta poate fi mai incrancenata si plina de provocari, iar posibilitatile nemarginite. La acel moment am crezut ca am cucerit lumea.
    Apoi am intalnit o lume mai mare, cu mult mai multe provocari si cu oameni atat de diferiti incat nu voi ajunge niciodata sa-i cunosc cu adevarat oricat i-as explora. Si pe cat de mare este aceasta lume, pe atat de plina de contradictii este. Am invatat ca un loc ca Londra poate fi linistit, lipsit de stres si un mediu propice pentru a-ti creste copilul. Dar acelasi loc poate fi atat de plin de stres, deoarece este extrem de competitiv; atat de fragil caci intr-o clipa, daca nu mergi la pas cu viata de aici, poti pierde tot ce ai realizat pana atunci; atat de lipsit de prejudecati incat daca accepti tot ce se intampla in jur exista riscul de a deveni si tu diferit. Si lista poate continua. Am invatat ca lumea nu este “asa”, ci poate fi “asa” in functie de unghiul din care e privita. Incet-incet simt ca e timpul sa renunt la ideea de a fi categorica si de a-mi impune punctul de vedere -vreau sa ma simt libera. Si cat de bine incep sa ma simt intr-o lume in care toata lumea alearga libera, dar in aceeasi directie, cu aceeasi viteza si cu acelasi scop. 🙂

  2. elisabeta

    Peru. Real. Timpul trece ireal de lenes si se lasa cucerit ca o femeie … destinsa. Fara incrancenari. Zambete, curiozitate, bun simt. Mister, mult mister. Natura de un verde plin, oceanul de un albastru rece. Desertul? Ca un fund de mare sau o enorma albie de rau, secata. De pe platoul muntelui sec apusul lasa urme roz in atmosfera uscata. Linistea din jur se coboara si in interior. Si acolo ramane …

  3. Noemi Pripon

    Acesta e drumul meu fictiv, vazut prin ochii unui barbat ireal. Textul imi apartine.

    Vremea asta inalterabilă îmi aduce aminte de factorul fragil ce mi-a acrit persoana și m-a făcut să văd lumea altfel, mai reală cu mai puțin roz. Formele unei deziluzii ce m-au ținut lipit de coapsele unei persoane, mai mult decât trebuia. Cât de bucuros mi-am făcut culcușul aproape de picioarele ei și cum nu am mai simțit nimic după ce iubirea dintre noi a devenit o simplă și apăsătoare tăcere.

    În mine s-a făcut liniște după ce acele picioare lungi și-au luat papucii și au părăsit decorul, pășind apăsat pe retina mea. Centimetrii pătrați de piele s-au scuturat de atingerile acelor degete, iar așa m-am obișnuit să fiu trist sau, cel puțin, un om normal, dar fără exaltări hollywoodiene.

    Bine că, capacitatea mea de a urî a scăzut dramatic de când mi-am reînceput viața și am dedus că EU nu sunt eu. Acest eu oscilează între deziluzii și un impunător nimic.

    Dar, totuși, sunt unicat. Atât de unicat încât nu seamăn nici măcar cu mine însumi. Sunt un individ normal, încât normalitatea mă face să par un om atât de deosebit, când toți aleargă după fantasmele de a deveni altcineva. Trebuie să trăim așa cum suntem.

    Nimeni nu mai are timpul necesar să îmi taie rădăcinile necrozate și să îmi coase rănile, când eu sunt încă atașat de acele coapse. Mi se freacă conștiința de marginile prăpastiei, în timp ce mi s-au agățat suvițele de trecut. Cei ce mi-au descoperit ființa, nu sunt conștienți cu ce om au de a face, și astfel putrezesc în brațele lor fără ca ei să mă înțeleagă.

    Interiorul meu e praf, dar exteriorul meu sclipește împins spre alte idealuri. Din când în când, răsfoiesc aceleași pagini din trecut, amintindu-mi, înmuiându-mi degetul în scuipat, și fac mai multă dezordine în mine. Mor încet, dezgropând amintiri.

  4. Maria

    Calatorie cu familia in Toscana = peisaje cu liniste si stil, oameni de o eleganta nativa rar intalnita, lectii de ospitalitate si experiente gastro-bahice de neuitat

  5. Corina

    Cititnd putin descrierea cartii Bancherului mi-am dat seama ca cea mai “impresionanta ” calatorie a fost cea catre MATURITATE. Am pasit timid de pe bancile facultatii intr-o mare corporatie, cu reguli stricte, cu subalterni si subordonati, cu functii, departamente si organigrame de care nu poti scapa. Eu, fetita timida, cuminte si linistita am dat piept cu VIATA. Aici am descoperit ce inseamna puterea si cum poti profita din plin de ea!Cum sunt oamenii, unii buni, altii rai, iar altii foarte rai, cum trebuie sa te intaresti singur si sa nu iti pese de ce ” vorbeste lumea”, sa mergi cu capul inainte si sa iti pastrezi putina demnitate care ti-a mai ramas, dupa ce ai fost calcata in picioare de o persoana cu “functie”, sa continui sa iti faci treaba bine si sa incerci din toate puterile sa ajuti pe toata lumea, sa fii bun, generos si cu zambetul pe buze. Nici acum, dupa 3 ani de corporatie nu am inteles de ce unii oameni se comporta atat de urat cu semenii lor…. Important este ca am invatat multe, ca m-am intarit, ca am aflat cum trebuie sa te comporti cu oamenii, ca am invatat din propriile greseli dar si din greselile altora, ca am crescut in ochii altora dar si in ochii mei. Poate candva o sa renunt la corporatie, dar poate mai am ceva de invatat….Acum intorcandu-ma in urma realizez ca intr-adevar vad lumea altfel, m-am maturizat si asta este aventura mea corporatista.

  6. Catalina

    Calatoria scurta a unui pitic

    Eram pe marginea prapastiei, vantul rece imi taia fata, golul exterior era mai apasator decat cel interior, o voce striga: sari, in timp ce alta: mai ramai, si am ales prima varianta….caderea s-a produs, filmul ultimelor clipe din viata se derula cu incetinitorul, vedeam fiecare milimetru din stanca brazdat cu chipuri familiare, simteam mirosul de spital, de medicamente, de citostatice, medici imbracati in alb care dadeau neputinciosi din umeri: luati-l acasa, pacat ca nu are decat 5 ani si avea o viata inainte…, portofele cu bani aruncate in stanga si in dreapta cu gandul de a cumpara viata, dar nu a fost asa, viata are un termen limita si ca orice produs care expira nu am mai putut sa stau pe raft in vitrina magazinului..Pana mai acum cateva zile eram vesel, fericit, ma jucam cu mingea si cu Droopy, catelul meu, acum totul s-a schimbat….nu mai am par, nu pot sa mai mananc, obosesc, am dureri ingrozitoare, o rog pe matusa sa ma maseze pe manute si picioruse….si m-am saturat sa ma mai lupt…..caderea s-a desfasurat la inceput incet pentru ca mai apoi sa se desfasoare intr-un ritm alert, nu a mai fost cale de intoarcere, ma priveam cu dezgust, gura imi era inchisa pe veci, membrele intrasera in putrefactie, eram macinat de durere, strivit cu aceeasi putere cu, care o furnica este strivita de piciorul unui elefant…nu stiu ce-a mai ramas din mine pana pe fundul prapastiei, in afara de suflet mai nimic…..decat stricaciunea corpului inert, zdrobit, desfigurat, macinat de durere, obosit de lupta cu moartea si invins in cele din urma…..victima unui sistem infect, bolnav…mai bolnav decat mine…o piatra rece si mult pamant, iar deasupra mireasma florilor ce se hranesc cu roua lacrimilor celor dragi! Eu veghez asupra celor dragi…acum sunt bine, dar nu a fost o calatorie usoara….nu-i doresc nimanui o calatorie ca a mea!
    (o poveste adevarata a unui copil care la 5 ani si 7 luni a murit de leucemie, in prezent parintii sai au mai facut un copil, din aceasta poveste de viata am invatat sa apreciez mai mult persoanele din jurul meu si in acelasi timp am constientizat ca viata este fragila si fiecare zi trebuie traita din plin)


Post a new comment