a opta povestire

A opta povestire fără titlu, la două perechi de mâini și ochi – interviu cu Silvia Marinescu și Loreta Isac

Se iau: o scriitoare la debut (Silvia Marinescu) și-o ilustratoare de peste Prut (Loreta Isac), se adaugă o droaie de balauri și alte personaje, niște zâne bune de la Editura Vellant, se-amestecă bine timp de câteva luni și-apoi iese un volum de povestiri pentru oameni mari și mici, cu tabieturi și frici.
A opta povestire fără titlu e lectura aia care trezește-n voi copilul, îl face să râdă, să zâmbească și să se înduioșeze, și-apoi îl adoarme întru vise bune. Au cuvântul autoarele.

 

a opta povestire

Silvia Marinescu // A opta povestire fără titlu // Loreta Isac

Cum ați ajuns să scoateți o carte?
Silvia: Cu ideea asta cochetam de ceva vreme. E o ambiție din liceu, de când îmi doream tare mult să îndeplinesc visul tatălui meu, care a scris foarte mult, dar nu a publicat niciodată. Cumva, visul s-a transferat și chiar mi l-am însușit. E totuși o chestie și cu flirturile astea cu idei – uneori, dacă nu ești perseverent, nu iese nimic. Momentul crucial a fost când mi-am dat eu seama că nu e chiar imposibil să scoți o carte. Deja aveam poveștile, scriam la ele de ani buni. Simțeam însă că mai trebuie ceva condiment și atunci m-am gândit că așa cum eu îmi doresc să văd personajele ilustrate, și-ar dori și alții. Am cunoscut-o pe Loreta, am început să desenăm, am vorbit cu oamenii frumoși de la Vellant, am fost perseverente și cam asta a fost.
Loreta: Îmi doream de ceva timp un proiect de carte, dar nu s-a legat. Așa că atunci când am cunoscut-o pe Silvia, la soare cu limonadă, mi-am zis: cum ar fi să fac un an întreg un fel de rendez-vous și să mă văd cu Silvia ca și cum am fi de fiecare dată în vacanță, pe o altă stradă, la o altă cafenea?! Practic exercițiul ăsta m-a ajutat să cunosc poveștile mai bine și uite-așa s-a legat și povestea noastră.

 

Cartea asta e o “prima dată” pentru amândouă. Cum a fost procesul? 
Silvia: A fost cel mai frumos și natural lucru pe care l-am făcut. În plus, am învățat o mulțime de lucruri, datorită editurii am reușit să fim foarte intim implicate în procesul de publicare și cred că asta a contat enorm.
Loreta: Zânele de la Vellant ne-au ghidat foarte bine, iar Silvia și-a pus dorința asta în minte așa de bine, încât i s-a îndeplinit. Și am început cu citit, schițe, desenat, răzgândit, iarăși schițe, întâlniri, răzgândit, iar schițat, desenat și finalizat. Pentru mine a fost interesantă experiența pentru ca fiecare poveste este diferită. Mi-am propus câteva lucruri, sper că mi-au reușit:
  • ilustrația să completeze textul, dar să nu obosească, să-ți lase loc pentru imaginație;
  • povestitorul cărții, Silvia, să apară din prima pagină, să te ia de mână și să-ți arate toată cartea. Tot ea mai apare din când în când printre povești:
  • personajele principale să fie colorate, iar cele secundare să fie în alb-negru;
  • plus alte câteva detalii pe care trebuie să le descoperiți și singuri.

 

Care a fost cea mai grea parte în tot acest proces? Dar cea mai frumoasă?
Silvia: Sincer, nu îmi amintesc un lucru greu. Poate doar când, noaptea, m-apucau de picior îndoielile – și dacă nu m-ar fi apucat, m-aș fi speriat. Ah, da! Mi-am amintit cel mai înfricoșător lucru – nu neapărat greu, doar foarte plin de emoție: momentul meu din ziua lansării, când am povestit despre carte. M-au apucat niște stări și emoții de tot soiul… a fost nou și interesant.
Cel mai frumos a fost când am văzut primele ilustrații trimise de Loreta. Atunci mi-am dat seama că, da, chiar se-ntâmplă – și mai mult, am avut certitudinea că o să fie minunat.
Loreta: Eu mă răzgândesc foarte des și până finalizez îmi mai vine o idee și o iau de la zero și tot așa. Dar a ieșit tot ce mi-am dorit.

 

Sunt autori de tipul one-man show – scriu/ilustrează o carte, o “scot” din ei și-apoi dispar. Voi ce-aveți în plan?
Silvia: Nu știu dacă e one show sau multiple representations. M-am concentrat foarte mult pe călătorie ca să pot să mă gândesc structurat la viitor. Sigur, doresc să mai public, de scris, tot scriu, iar cu Loreta am lucrat așa frumos că ar fi păcat să n-o mai facem. Dar ca să spun acum 100% ce și cum, nu pot. E un final deschis.
Loreta: Nu mă deranjează oamenii ăștia care se urcă într-o farfurie zburătoare și pleacă în cosmos. E alegerea lor cum își scriu povestea vieții prin ceea ce fac. Tatăl meu e un exemplu bun în situații dintr-astea, la bază e pictor, dar i-a plăcut filmul, a studiat și a făcut câteva filme, apoi a simțit nevoia să scrie și să picteze. Cred că dacă simți nevoia să treci de la o tehnică la alta, dar totuși ai ceva de spus și nu te lasă sufletul până nu zici într-un mod sau altul, e alegere personală. Oricum viața unui om nu e un scenariu cu situații plictisitoare în care știi ce o să se întâmple. Și cum zice Haruki Murakami: “The human heart is like a night bird. Silently waiting for something, and when the time comes, it flies straight toward it.” sau “Far away a crow caws. The earth slowly keeps on turning. But beyond any of those details there are dreams. And everyone´s living in them.”

 

Ce sfaturi le-ați da unor oameni care vor să debuteze și nu știu de unde să apuce tot acest drum?
Silvia: Eu una le-aș spune să aibă încredere în ei și, cum ziceam chiar la început, să fie perseverenți. Lumea nu se mișcă fără un brânci, iar dacă ocazia nu se ivește – să o consturiască.
Loreta: Mi-e greu să dau sfaturi. Dar, când vrei ceva, cauți soluții să le rezolvi, iar traseul este neașteptat.

 

Cui i-ați recomanda această carte și pentru ce?
Silvia: Hm, uite: eu nu am crezut că această carte va fi bine primită de copii – e cazul să recunosc că, pentru mine, copiii sunt cea mai mare enigmă, mai mare chiar decât Piramidele și ce naiba se întâmplă în triunghiul Bermudelor. Dar am avut surpriza să aflu că a fost mai bine primită decât aș fi putut visa. Așa că, da, aș recomanda-o părinților ce vor să le explice copiilor despre angoase, vise, ghinion, tabieturi și alte animale de pe lângă casa omului – chiar cred că o să-i ajute și pe cei mari, nu doar pe cei mici. În plus, aș mai recomanda-o tuturor celor care cred în Poveste și nu se feresc s-o invite la ei acasă, la un pahar de vorbă.
Loreta: Eu nu știu cum am putea să creștem copii dacă oamenii mari și maturi nu citesc povești. Gata, am zis-o și pe asta!

 

Cu ce chemați inspirația?
Silvia: De regulă, o aștept cuminte, sunt tare răbdătoare. Știu că vine – uneori în momente nepotrivite, cum ar fi când ești la job în ședințe sau în metroul de la ora 9:00. Dar și când vine, e minunat.
Îmi place totuși să-i setez decorul cu fragmente din trăirile mele, ale altora, povești pe care le mai culeg de la prieteni, o idee dintr-o zi, o observație despre ceva ce poate părea minor, un fragment de conversație și tot așa…
Loreta: Depinde de stare, e de fiecare dată diferit, doar că în cazul ăsta poveștile și povestea Silviei au fost inspirația.

 

Prima povestire din volum e despre un personaj care nu poate trăi fără tabieturi. Făra ce tabieturi nu puteți trăi voi?
Silvia: Probabil c-aș putea trăi fără multe lucruri, dar fără cafeaua de dimineață și-o bere cu prietenii în miez de săptămână, nu prea.
Loreta: Mmm, nu știu, dar cred că nu pot fără o prăjitură, o cafea cu frișcă și muzică bună.

 

Silvia, ce personaj îți place mai tare după ce l-ai văzut ilustrat de Loreta?
Toate personajele îmi sunt dragi. Dar nu cred că mai e un secret că Balaurul cu Agorafobie e preferatul meu – am ilustrația cu el în format mai mare în dormitor, e primul lucru pe care-l văd la trezire.

 

Loreta, care e povestirea ta preferată din volum?
Toate îmi plac, dar mai ales povestea celor ce se iubeau felin.

 

Ce v-au învățat pe voi poveștile din carte?
Silvia: Că fiecare personaj poate fi unul principal, depinde de unde începi să citești.
Loreta: Să iubim balaurii și multe, multe alte lucruri, nu pot să le spun pe toate.


There are no comments

Add yours