alice

Alice Munro, maestru “by default”

aliceUră, prietenie, dragoste, căsătorie/ Fugara/ Prea multă fericire/ Dragă viață/ Editura Litera, 2014

“O casnică își găsește timp să scrie proză scurtă“. Era 1961 când Vancouver Sun intitula astfel un articol despre o tânără soție și mamă de suburbie care, în mod neașteptat, publicase mai multe povestiri într-o revistă literară și avea chiar câteva adaptări radiofonice. Și exact asta spune Alice Munro că era: “a fairily regular housewife”. Dar una care și-a dorit să scrie dintotdeauna și care scria mai bine decât orice alt om pe care îl cunoștea personal, în mica localitate de provincie în care trăia.

Titlul ăsta de articol a fost citat adesea în ultimii ani, pentru a descrie societatea tinereții lui Munro sau pentru a sublinia erorile de apreciere, însă pe mine altceva mă frapează aici: cât de mare este norocul cititorului (și al literaturii, implicit) atunci când un scriitor reușește să scrie. Și, oare, câți posibili scriitori străluciți nu au apucat să existe, pentru că s-au luat cu viața?

Cartea de amintiri a uneia dintre fiicele sale dezvăluie lumea reală a lui Alice Munro, în care casnicul se amesteca cu creația, iar scutecele din spălătorie stăteau lângă mașina de scris. Munro scria unde și când apuca, dar după un orar zilnic. Scrisese încă de pe la 10 ani, câștigase mai apoi o bursă de doi ani doar pentru a-și oferi răgazul să scrie, după care – ca majoritatea tinerelor lumii ei – se măritase, făcuse copii și devenise o gospodină obișnuită, cu un mic secret: scria în continuare. În 2013, când a câștigat Nobelul pentru literatură, a fost întrebată cum de a reușit să fie atât de organizată. A râs – pentru că nu se consideră așa – și a oferit propria explicație: “Dacă copiii îți sunt sănătoși și la o distanță de vârstă rezonabilă unul față de altul, toate treburile casei îți ocupă cam două treimi din timp. Restul îl poți dedica scrisului”. Dacă asta nu e organizare, atunci nu știu ce e.

Munro se consideră norocoasă că a fost casnică, în loc să vină zilnic epuizată de la serviciu – asta ar fi putut ucide scrisul. Norocoasă că soțul de atunci i-a înțeles și încurajat pasiunea (ori chiar nevoia) de a scrie – puțini făceau asta. Norocoasă că a fost din provincie – viața culturală de oraș ar fi inhibat-o, dezvăluindu-i cât de puține știa despre scris. Norocoasă chiar și pentru faptul că a cunoscut succesul destul de târziu, după vârsta de 40 de ani – pentru că, publicând doar din când în când, nu a simțit presiunea lumii literare. E greu de crezut că această Alice Munro solară pe care o urmărești în interviuri e una aceeași cu scriitoarea – asta până când îi descoperi spiritul de analiză.

Să intri în lumea creată de Alice Munro e foarte aproape de un privilegiu – te descoperi cufundat în viața unor personaje pe care le înțelegi în cele mai intime detalii, indiferent dacă te identifici sau nu cu ele. Munro crează în spații vaste, în care apoi te sufocă. În fracțiuni de secundă în care gândurile se cristalizează, în scurte perioade de sentimente și acțiuni, urmate de pauze imense, în reveniri ce aduc cu ele – invariabil – o schimbare de perspectivă. Într-un interviu pentru The Guardian spunea că toate istoriile sale au pauze pentru că așa arată și viața oamenilor.

Aproape de fiecare dată, personajele sale principale vin din localități izolate ori din suburbii, din micile așezări asemănătoare celor în care Munro a crescut și trăiește și azi. În mod ciudat, deși întotdeauna au în centru eroine, poveștile sale nu devin deosebit de feminine, ci doar foarte personale. Poate că o parte din maiestrial lui Alice Munro stă tocmai în faptul că reușește să transmită sentimente universale.

În română i-au fost traduse până acum (și nu în această ordine) patru cărți: Ură, prietenie, dragoste, căsătorie (în original, din 2001), Fugara (2004), Prea multă fericire (2009) și Dragă viață (2012). Toate vorbesc despre relații, eșecuri, temeri, așteptări și proiecții viitoare, despre senzații, sentimente, amintiri și răstălmăciri. Sunt personaje ce își caută calea ori descoperă firul propriei istorii. Sunt vieți obișnuite, fiecare cu drama sa.

Deși a trecut prin două căsnicii, Alice Munro spune că nu s-a simțit niciodata sufocată de viața de familie sau de gospodărie, ci de conservatorismul societății, de o comunitate a oamenilor care făceau același lucru și se comportau în același mod. Orașele mici în care și-a plasat eroinele le consideră doar reprezentări ale societății, scene de teatru de pe care poți urmări viața mai bine decât din febrilitatea urbană.

Ani la rândul, Alice Munro a crezut că va trece de la proză scurtă la romane, care erau văzute drept adevărata literatură, după ce “ți-ai făcut mâna” cu povestiri. În timp, și-a dat seama că îi este imposibil – scrisul pe apucate, în pauze, precum și felul ei de a gândi au format-o pentru acest mod de a scrie: un scriitor de proză scurtă “din construcție”, glumește ea. De fapt, un maestru absolut. Cu ani înainte de recunoașterea oficială a Nobelului, un admirator al ei – scriitorul Jonathan Franzen – publica o minunată recenzie-pledoarie, intitulată Alice’s Wonderland. V-o recomand în întregime, dar cred că o frază descrie perfect talentul lui Alice Munro:

“Nu avem de-a face cu practica unui jucător de golf. Aici stă o gimnastă în costum negru, care – singură pe scenă și în picioarele goale – eclipsează toți romancierii, cu elefanții, tigrii, bicele și veșmintele lor țipătoare.”



There is 1 comment

Add yours

Post a new comment