foto-matei-florian

Matei Florian: Scrisul e un alt fel de viață de care am mare, mare nevoie 

foto-matei-florian

foto: Mircea Struțeanu

Matei Florian are carteeee nouă! Și voiam neapărat să vă atrag atenția asupra acestui fapt, dar scriind despre ea ar fi stricat toată bucuria – Cexina Catapuxina nu doar că este cel mai frumos titlu de roman românesc contemporan, dar e și-o carte tare specială; o poveste de iubire tristă și înduioșătoare, ca viața însăși, pe care-o citești ca printr-un văl. Un băiat, mai multe fete, un câine portocaliu, furnici, lăcuste și fluturi de noapte.  Câte ceva despre ea, dar mai mult despre scris, în acest mini-interviu cu Matei Florian.

Ce ai făcut în ultimii 7 ani, de la publicarea romanului Și Hams Și Regretel?

Astea-s întrebările alea complicate, la care cel mai bine ar fi să râzi. Sau să zici, nu știu, că într-o marți, acum 6 ani și 8 luni, ai fost la piață să iei cartofi roșii. Dar n-aveau. Și te-ai ofticat și n-ai putut să dormi două zile de oftică. Timp în care ai băut ca un porc. Și că într-o sâmbătă te-ai certat cu iubita, dar că duminică v-ați împăcat și ați fost să vă plimbați la Lacul Morii. Și acolo erau niște lebede. Și tot așa. Ideea e că timp de 7 ani de zile m-a luat viața pe dinainte. Și am trăit-o. Uneori mai bine, alteori mai nasol. Nu pot să scriu oricând, pur și simplu nu pot. Iar dacă a fost nevoie să treacă 7 ani, mai buni sau mai răi, că să scriu iar, asta e, sunt împăcat. Nu trăiesc ca să scriu. Trăiesc ca ca să înțeleg ceva din asta și, dacă pot, să mă și bucur pentru că trăiesc. Uneori îmi iese, alteori mai puțin. Iar scrisul e o chemare, un soi de consecință a felului în care trăiesc, nu o datorie.

Cexina Catapuxina e o treime poezie, două-treimi roman. Cum ai lucrat la scrierea ei și de ce ai ales varianta asta combinată?

Nu țin neapărat la demarcările astea – atâta poezie, atâta proză. Ce pot să spun e că, pentru mine, resortul intim al prozei va fi întotdeauna poezia. Poezia ca stare pură a lucrurilor. Forma pe care o îmbracă cuvintele are prea puțină importanță. Altfel, am gândit cartea asta, într-adevăr, în două părți. Una ca poveste propriu-zisă, iar cealaltă, spune-i cum vrei, ca un fel de chemare, rugăciune, poem. Ca fir narativ, povestea e prima, iar chemările astea vin după. Așa le-am și scris. Abia după le-am amestecat. Și am ales să le amestec pentru că într-o carte nu-mi plac rezolvările astea matematice, precise. Mi se pare mult mai mișto să intri acolo, înăuntru, și să simți. E de ajuns.

Există un playlist în roman. Scrii pe muzică? Ce melodie ai ascultat pe repeat de curând?

Nu scriu pe muzică, că-mi trebuie liniște când lucrez. Dar muzica mă ajută enorm să scriu. Mă duce în locurile alea în care simt că lucrurile se mișcă. Iar acolo unde lucrurile se mișcă, găsesc și scrisul. Ultima dragoste e The Castle de la The Flaming Lips. Dar, când vine vorba de muzică, am multe amante. Uite, și pe The Castle o înșel acum cu A Violent Noise de la The xx.

Spui c-ai primit romanul gata scris, de la un bărbat cu un ochi mai mare decât celălalt. Dacă am vrea să îl întâlnim în oraș, unde ar trebui să mergem?

Unde vreți voi. Dar trebuie să fie seară. Să fie felinarele aprinse. Copacii sunt înghețați, asta e bine. Rătăciți-vă pe străduțe, sigur îl găsiți.

Ce-ai mai citit în ultima vreme și ne poți recomanda?

Am citit Familia Popescu a lui Cristian Popescu. O căutam din mileniul trecut și, în sfârșit, a fost reeditată de Tracus Arte. Știam de ce o caut. E o bijuterie. Apoi, Viața ficțiunii după o revoluție a lui Radu Cosașu, după părerea mea, cea mai bună carte apărută în 2016. Și să nu uit de Rugul lui György Dragomán.

Ai ritualuri de scriere? Descrie-ne locul în care scrii.

Am. Cafea, țigări, uși închise, privit pe geam până se face liniște. Dimineața, tot timpul dimineața. Nu răspund la telefon, nu vorbesc cu nimeni, nu mă întrerup decât preț de o țigară. Locul are geam, iar dincolo de geam sunt copaci și niște cer. Cam așa. E suficient.

Unde se termină viața și începe literatura?

Habar n-am. Nu știu dacă se termină ceva și începe altceva. Literatura trebuie să aibă viață, viața personajelor ei, viața întâmplărilor ei, viață, pur și simplu, că altfel degeaba scrii. La fel cum uneori am sentimentul că trăiesc mult mai ca într-o carte decât cărțile pe care le-am scris. Lucrurile astea nu sunt distincte. De ce ar fi? Știu doar că scrisul e un alt fel de viață de care am mare, mare nevoie.

Care e lucrul cel mai de preț pe care te-a învățat scrisul?

Că poți să închizi ochii și să vezi. Să vezi cu adevărat.

 



There are no comments

Add yours