bijou

Micuța Bijou, de Patrick Modiano

bijouPatrick Modiano, arhitect al contururilor șterse, al însingurării, al căutării obsesive prin enigmele trecutului și în frânturi de amintiri, revine la tema copilăriei și a părintelui pierdut, cu romanul Micuța Bijou. De această dată, în căutarea figurii materne și cu ajutorul unor personaje deja existente.

În 1982, Micuța Bijou apărea pasager, de mâna guvernantei și în umbra unei mame distante, în romanul De si braves garçons. 19 ani mai târziu, descoperim imaginea de 19 ani a acesteia. Copilăriile descrise de Modiano nu sunt luminoase, ca urmare La Petite Bijou – pe numele ei, Thérèse – a devenit o figură însingurată, ce încearcă să își găsească totuși calea. Când un mantou galben îi atrage atenția prin mulțime, în metroul parizian, lui Thérèse i se pare că o zărește pe mama sa, despre care știa că murise cu ani în urmă, în Maroc. O va urmări pe femeie de la distanță, din ce în ce mai convinsă că a descoperit-o, însă tot acest pseudo-spionaj trezește în Thérèse amintiri, senzații și dureri pe care credea că le lăsase în urmă. Sunt fantome ce riscă să pună stăpânire pe sufletul său, cu atât mai mult cu cât se va angaja bonă pentru o fetiță neglijată de părinți, retrăindu-și traumele copilărie. Cu asemenea bagaj emoțional, salvarea nu poate veni decât din exterior.

Modiano a declarat, de-a lungul timpului, că e impulsionat să scrie doar dacă pleacă de la o dispariție. Că textele lui îi dau impresia de caleidoscop – aceleași figuri, mișcându-se în alte forme. Și că – deși atunci când scrie o carte, simte că se eliberează de povara celor gândite, imaginate și simțite în acele pagini – nu este niciodată mai liber. Într-adevăr, romanele sale sunt precum episoade diferite ale aceluiași vis – unul epuizant, al neliniștii de a nu fi descoperit ceva ce va rămâne pierdut pe veci – iar madeleinele lui, nostalgice, adâncesc și mai mult misterul.

Critica a spus adesea despre el că scrie “autoficțiune”, însă Modiano nu știe dacă asta e adevărat sau nu. Recunoaște amestecul de amintire și imaginație, dar spune că a scris lucruri față de care nu avea un atașament sentimental -unele chiar și în romanul său autobiografic (Un pedigree, în care consideră că și-a destăinuit “preistoria” și unde cititorul poate găsi temele recurente din cărțile sale – perioada Ocupației naziste, imaginea mamei distante, a părinților absenți, a copilăriei însingurate). Chiar și așa – adaugă Modiano – nu ar putea pune niciodată în scris ceva mult prea intim. Mai degrabă decât autoficțiune, își definește romanele drept viziuni legate uneori de elemente din sfera personală. “Când folosesc aceste elemente, nu am impresia că e vorba despre mine”. Dar e la fel de adevărat că reușește să se apropie mai bine de tonul personal prin ficțiune – și, în primul rând prin vocile feminine. “E o chestiune de empatie” – recunoaște Patrick Modiano, care – indiferent cât de autobiografic – conviețuiește natural, în scris, atât cu spectrele, cât și himere.

*Textul de față folosește informații preluate dintr-un interviu cu P. Modiano realizat în 2009 de Magazine Littéraire

Micuta Bijou, de Patrick Modiano

Humanitas Fiction, Raftul Denisei, 2014

Traducere de Dan Rădulescu



There is 1 comment

Add yours

Post a new comment