„Iubirea care mișcă sori și stele”

on 14.02.2022 at 14:28

De nouă ori, după nașterea mea, cerul luminii revenise prin propria-i rotire aproape în același punct, când ochilor mei li s-a înfățișat pentru prima dată slăvita doamnă a cugetului meu, pe care mulți au numit-o Beatrice, neștiindu-i alt nume” (Vita nuova, II, trad. rom. Oana Busuioceanu)

Acesta e începutul uneia dintre cele mai celebre iubiri, pretext al uneia dintre cele mai frumoase și iubite cărți, cea care se termină cu „Iubirea care mișcă sori și stele” (Paradisul, XXXIII, 145, trad. George Coșbuc).

De-a lungul timpului, s-au spus și scris multe despre La Divina Commedia a lui Dante, interpretări literare, politice, științifice, hermeneutice (pentru o scurtă și simpatică trecere în revistă a interpretărilor și punere în context a operei vă recomand volumul Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante, de Horia-Roman Patapievici). Dar nu aceste interpretări mă interesează aici. Aș vrea să vorbesc puțin despre Divina comedie ca operă a iubirii: o creație născută din iubire și care, la rândul ei, inspiră iubire. Și nu orice fel de iubire, ci una dintre cele mai frumoase forme ale iubirii: iubirea pentru cărți. Iar această interpretare a operei lui Dante și-a găsit forma cea mai frumoasă într-o ediție specială apărută în 2021 la comemorarea a 700 de ani de la moartea poetului italian: Divina Comedie. O reinterpretare a celebrei opere dantești, în versiunea lui Marco Somà și a lui Daniele Aristarco.

Cu ilustrații splendide care refac traseul călătoriei dantești prin Infern, Purgatoriu și Paradis, această ediție reușește să rezume (pe înțelesul tuturor) conținutul operei, însă reușește să mai facă ceva la fel de important: să ilustreze cât de importantă este pentru copii (și pentru oamenii de toate vârstele, de fapt), întâlnirea cu CARTEA. Este o odă adusă puterii literaturii de a transfigura viața și realitatea, o carte despre o carte și o dedicație de iubire pentru toți îndrăgostiții de cărți.

O știm cu toții și ne e mereu prezentă într-un cotlon al minții: prima întâlnire pe care am avut-o cu Cartea, cea care a declanșat declicul, cea care a deschis poarta posibilului și a (im)posibilului, cea care ne-a arătat că realitatea nu e singura lume care există, care ne-a arătat că oricând putem să evadăm, că ne putem (re)găsi și în alte lumi care nu sunt mai puțin adevărate doar pentru că sunt fictive. Nu mă refer la prima întâlnire cu cartea, care, pentru mulți, nu are cum să fie o amintire reală, întrucât s-a petrecut la vârste prea mici pentru a mai fi rememorate. Nu, eu mă refer la momentul în care Cartea este conștientizată, cel în care, cu un termen din teoria literaturii, ea este supusă fenomenului de insolitare: acel moment în care este percepută diferit de restul lumii, lume care ne trece prin fața ochilor aproape fără s-o conștientizăm (înstrăinare), și este văzută cu adevărat pentru prima oară, într-un fel în care o transformă profund și ireversibil pentru totdeauna.

Poate că nu a fost o carte MARE (precum Divina comedie pentru Daniele Aristarco) cea care a declanșat acest fenomen, poate că a fost un basm sau un roman de aventuri, o carte cu ilustrații frumoase sau una cu ilustrații înfricoșătoare, poate a fost un atlas sau o enciclopedie (pentru mine a fost Marele Uriaș Prietenos, de Roald Dahl, prima noapte albă avută datorită unei cărți și prima pe care nu am putut s-o mai las din mână), sau poate că amintirea e atât de îndepărtată încât nu mai ții minte decât o copertă, un personaj într-un peisaj straniu (și care pare mai mult născut dintr-un vis) sau doar o stare de spirit (amintirea unei fericiri în care să te cuibărești). Dar e acolo, o știi și încerci s-o regăsești de fiecare dată când deschizi o copertă sau dai o pagină. Amintirea unui catharsis inițial pe care îl cauți acum în gesturi și acțiuni zilnice (la fel cum comedia era, la începuturi, o operă care prezenta întâmplări din viața cotidiană, nu una care te făcea neapărat să râzi).

E oare prea emfatic dacă spun că aici este „la divina”? În acest fior inițial pe care-l căutăm neîncetat și care ne face să ne apropiem cu emoție de orice nouă carte, orice nouă poveste, orice nouă copertă frumoasă? Poate că e, dar știu că îndrăgostiții de cărți înțeleg foarte bine acest fior și această emfază. Îl văd pe chipul vostru în librării și biblioteci în momentul când atingeți o carte, în metrou și în parcuri când stați în lumea voastră și zâmbiți la ceva ce doar voi știți, cu ochii într-o carte. Și asta este o „iubire care mișcă sori și stele”, o iubire născută, asemenea celei a lui Dante, într-o privire – „Beatrice se va uita în sus, iar Dante va privi în ochii ei” (Paradisul, II, 22).

Iar una dintre cele mai frumoase forme ale acestei iubiri și ale acestei cărți se află în această minunată ediție aniversară, un elogiu adus Iubirii și Cărții deopotrivă, menit să bucure privirea cititorilor de toate vârstele. Asta e dedicația mea pentru voi, de Ziua Iubirii, și nu numai.