Rafturi speciale | Maximalismul și „aspirația faustică” a literaturii

Dacă v-ați plimbat în ultima vreme prin librăria de pe Arthur Verona, e posibil să fi văzut, întins pe tot colțul semi-întunecat de sub scara care duce la mansardă, un raft nou, cu un titlu aparent bizar și care găzduiește, la prima vedere, cărți fără prea multe legături unele cu altele. E foarte posibil, atunci, apropiindu-vă de raft și citind titlul care îl însoțește (reluat în titlul articolului de față), să vă răsară în minte două întrebări cât se poate de firești: ce este maximalismul și ce legătură are el cu o presupusă „aspirație faustică” a literaturii?

Un posibil răspuns la prima întrebare s-ar putea întrezări dacă ne uităm puțin mai atent la dimensiunea cărților găzduite la raft – toate sunt volume cu întinderi ample, ba chiar, în unele cazuri, inhibitor de ample, pornind de la 450-500 de pagini. Poate veți spune că răspunsul este mai degrabă superficial, însă dimensiunea este unul dintre elementele cheie ale romanelor de acest tip, numite și romane maximaliste. Introdus odată cu cartea lui Stefano Ercolino din 2017, The Maximalist Novel, maximalismul a fost discutat destul de sporadic în mediul autohton, cu excepții precum articolele semnate de Cătălina Stanislav și Alex Văsieș sau lista de romane „mari” alcătuită de Mihai Iovănel.

Ercolino vizează, în studiul său, 7 romane, toate apărute după 1970, cărora le evidențiază 10 elemente caracteristice care le definesc ca romane maximaliste. Totuși, pentru că scopul selecției noastre de titluri nu este de a se limita la cărțile propuse de teoreticianul italian, am avut în vedere și cărți mai vechi, care ar putea fi văzute ca precursoare ale maximalismului, și pe care le-am ales pentru ambiția lor atotcuprinzătoare, de a captura întreaga lume între paginile lor.

Numărul foarte mare de pagini pe care majoritatea textelor maximaliste îl ating nu este un deziderat în sine, ci am putea spune că derivă, mai degrabă, dintr-o încercare a acestor romane ambițioase de a forța posibilitățile reprezentării literare până la a cuprinde lumea, în toată complexitatea, diversitatea și vastitatea sa, într-un text. De aici și cealaltă sintagmă utilizată în titlu, „aspirația faustică”, caracteristică atribuibilă romanelor alese de noi. Forțând și întinzând la maximum limitările pe care un text literar le prezintă în mod intrinsec, romanele maximaliste aspiră la depășirea propriilor condiții textuale, pentru a deveni ceea ce Franco Moretti numea „cărți-lume”.

În completarea trimiterii din titlu, una dintre cărțile din selecția noastră este Faust, de Goethe. Cunoscută mai ales pentru tema pactului cu diavolul, Faust este totuși un caz interesant de maximalism prin capacitatea lui Goethe de a sintetiza cu mare erudiție tradițiile culturale dinaintea sa, reunind elemente din culturile antice cu elemente renascentiste și nu numai. 

Făcând un salt destul de mare în timp, ajungem la unul dintre scriitorii cei mai influenți pentru maximalism, James Joyce. Fie că vorbim despre Ulise, care urmărește o zi din viața unor personaje în Dublin, sau Finnegans Wake, unde un subiect propriu-zis al cărții nici nu mai există, Joyce hibridizează o multitudine de discursuri literare și dinamitează orice convenție lingvistică pentru a crea un melanj la prima vedere inaccesibil (mai ales în Finnegans Wake), care necesită un exercițiu al lecturii susținut și de durată.

Un alt scriitor foarte influent pentru maximalism este William Gaddis. Deși a fost destul de puțin vizibil în spațiul literar în timpul vieții sale, The Recognitions și J R, primele sale romane, rămân texte de referință, atât ca unele dintre primele mostre de literatură postmodernă, cât și ca romane maximaliste, cu rețele complexe și vaste de personaje, situații etc. De altfel, reeditările recente și mult așteptate ale romanelor, din 2020, în colecția New York Review of Books Classics, readuc în atenția publicului mai larg aceste două romane canonice pentru literatura postbelică internațională.

Curcubeul gravitației (Gravity’s Rainbow), de Thomas Pynchon, rămâne, și astăzi, unul dintre romanele postmoderne cele mai cunoscute și apreciate. Plasat la finele celui de-al Doilea Război Mondial și centrat în jurul misterului unei rachete, V-2, Curcubeul gravitației este o narațiune caleidoscopică și paranoică, care pune în lumină cu abilitate capacitățile lui Pynchon de a combina registre stilistice diferite și a înțesa narațiunea cu trimiteri dintre cele mai diverse, de la teorii ale conspirației la fabricarea unei rachete. 

Rămânând în zona conspirațiilor, romanul lui Umberto Eco, Pendulul lui Foucault, reprezintă una dintre cele mai complexe încrengături de ezoterism și istorii ascunse sau falsificate din literatură. Aici, scriitorul italian se folosește de toată erudiția sa în materie de tradiții ezoterice (cabală, alchimie, gnosticism etc.), pentru a țese intriga unui „Mare Plan” pornit de Cavalerii Templieri și care continuă, în subsidiarul istoriei cunoscute, până în zilele noastre. Toate acestea, în fond, pentru a deturna și a ironiza tradițiile discursive conspirative.

Schimbând tematica, putem aminti de Zadie Smith și romanul său Dinți albi. Una dintre problematicile principale ale romanului de față este migrația și consecințele sale asupra identității migrantului, văzută, în manieră tipic maximalistă, din perspectiva mai multor familii și personaje, fiecare având propria experiență, adăugând, astfel, diferite straturi narațiunii. Deși a fost un roman foarte bine primit în momentul apariției, în 2000, hibridizarea discursurilor pe care o pune în scenă a stârnit și reacții contradictorii, cea mai notorie fiind cea a criticului James Wood, care a încercat să dea cartea drept exemplu al unui nou gen literar, „realismul isteric”.

Cu toate că discursul despre maximalism nu este foarte prezent pe plan teoretic în România, literatura autohtonă are și ea romane care s-ar putea înscrie în acest concept. Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români cu câteva romane maximaliste în bibliografie este Mircea Cărtărescu. În ultimul său roman, Solenoid, autorul revine la diferite elemente care i-au făcut imaginarul recognoscibil încă de la început, cum ar fi Bucureștiul, Literatura, arhitecturi onirice, experiențe cvasi-mistice etc., pentru a le înnoda într-o nouă încercare maximalistă. Un alt text maximalist autohton notabil, din ultima perioadă, este și Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu, de Florin Chirculescu, cunoscut și ca scriitor SF, sub pseudonimul Sebastian A. Corn. Aici, trama romanului depășește granițele țării noastre, intrând în zonele Orientului Mijlociu, atât geografic, cât și istoric, acțiunea fiind împărțită între secolul VII, unde sunt puse în scenă ultimele zile de viață ale Profetului Mahomed, și prezent, unde autorul face uz și de meseria sa de bază, aceea de chirurg.

Se poate întâmpla ca acum, după ce ați parcurs articolul și ați aflat sau v-ați adus aminte de anumite cărți cu pretenții maximaliste, să vă simțiți ambivalenți față de ele. Dorința de imersiune în universurile lor ficționale vaste se poate îmbina cu o rezervă, o frică față de complexitatea uneori prea mare pe care cărțile maximaliste o pun în scenă. Cunosc această frică, o înțeleg și o experimentez de multe ori atunci când iau în mână un nou roman maximalist. Nu cred că există cu adevărat un remediu final pentru această teamă. Totuși, dacă alegeți o carte sau două din raftul nostru, și începeți treptat și, mai ales, cu răbdare, incursiunea în multiplele lor straturi textuale, e foarte posibil ca, pe zi ce trece, entuziasmul să ia locul spaimei.

🔹🔹🔹

Mihai Țapu este librar la Cărturești Verona. Are o licență în Literatură universală și comparată de la Universitatea Babeș-Bolyai și e pe cale să termine un masterat în Digital Humanities la Universitatea din București. Interesat de teorie critică, ficțiuni speculative și experimentale, poezie contemporană.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.