ZIUA TEATRULUI POSTER 2 (1)

Adela Bengescu: Poate teatrul independent înseamnă risc, adică teatru.

Care e povestea companiei RAMPA? Cum ați început și ce vă unește?

Eram anul 3 la UNATC și lucram la un spectacol în afara facultății. Eram 19 oameni și repetam într-o fabrică dezafectată în martie. La un moment dat ne-am certat rău de tot la o scenă, și Călin Vasilescu, scenograful, a zis că e prea dură treaba cu teatrul și că el mai bine rămâne la sculptură. După câteva zile s-a întors și ne-a zis că ar trebui să facem o trupă. În momentul acela lucrurile de genul ăsta ni se păreau absolut normale și n-am stat prea mult să ne gândim. Ne-am strâns toți și am discutat cine vrea să fie fondator, cine membru și cine are treburi mai importante. Suntem șase fondatori: Mihai Alexandru Ion, Adela Bengescu, Armine Vosganian, Florin Crăciun, Teodora Maria Filip și Lucian Rus. Membrii companiei sunt Răzvan Nicolae Răduță, Ana Maria Turcu, Diana Mereu, Maria Mitu, Liviu Popa, Tudor Morgovan, Gabriel Chirilă, Daniel Drăgan, Ionuț Deliu, Cătălina Bălălău, Andreea Alexandrescu, Mihai Niță, Andrei Roșu (actori), Călin Vasilescu (scenograf), Andreea Diana Nistor (scenografă), Andrei Cristian Vlădescu (light design), Vivi Stoleriu (sound design).

Ce ne unește? Un act constitutiv și o hotărâre judecătorească. Cele șase spectacole la care am lucrat. În afară de asta, din când în când senzația că totul e în regulă și că ar putea să țină așa o veșnicie.

Și de ce RAMPA? De la Rampa, revista interbelică apărută la inițiativa lui N. D. Cocea și Alexandru Davila, ca „organ de informație, de critică și de îndrumare pentru artiști și public”?

Cu câțiva ani înainte de facultate Mihai a încercat să deschidă un teatru independent împreună cu Mihai Gruia Sandu și Radu Crăciun într-o clădire pe la Rosetti care fusese service de autobuze. Atunci s-a gândit să se numească Rampa pentru că se lega de spațiu și de toată copilăria lui într-un oraș industrial. Numele n-a avut succes și nici proiectul. Radu s-a gândit că o să le spună toți „Trampa”. Nu s-a întâmplat nici asta, în schimb noi am auzit de multe ori portari și secretare spunând „E domnul… Rampa aici pentru întâlnire…” La The Ark paznicul nu îl scotea pe Mihai din „domnul Rampa”. Din când în când varia – domnul Crampa. Ne-am amintit numele când am hotărât să înființăm compania și am zis „de ce nu?”. Numele ne place în continuare, e fascinant să vezi dedesubturile, să demontezi și să pui la loc, să te bagi sub o chestie care poate să te strivească. După asta am căutat și alte interpretări. O vreme ne-am uitat la toate săriturile lui Evil Knievel cu motocicleta pe rampă și mai ales la căzături și coaste fracturate. În zona asta e RAMPA. Ciudat e că n-are prea mare legătură cu luminile rampei… sau cu revista Rampa, fie cea interbelică românească, fie cea spaniolă soft porn optzecistă…

Ce înseamnă pentru voi teatrul independent? Cui se adresează el? Cât de greu e să faci teatru independent în România? Și cum vedeți separarea despre care se vorbește în ultimii ani: „teatru instituțional” versus „teatru independent”?

Teatrul independent e teatru. Teatru care nu e dependent, nu? Teatrul care nu e administrat de stat. Teatru care nu e orientat de altcineva în afară de creatori.

Pentru noi înseamnă că ne trezim, bem cafeaua împreună, ne strângem într-un spațiu, avem o afinitate pentru subsoluri, și avem încrederea asta tâmpită că hei!, noi, tinerii, avem ceva de zis, putem face niște chestii prin teatru.

Discuția cu teatrul independent e veche, și o știm cu toții, e greu cu banii, e greu să atragi oamenii, n-ai susținere, e greu, e greu, e greu. Nu-i ușor, poți fi descurajat, dar e… provocator. E mai greu în România, pentru că nu există o obișnuință a publicului, poate mulți privesc teatrul independent ca pe o copilărie, un moft, habar n-avem. Credem că tocmai semnul ăsta de distincție între teatrul independent și teatrul de stat strică. Teatrul independent e teatru. Poate să atragă sau nu, ca și teatrul de stat, poate fi de calitate sau nu, ca și cel de stat. Esențial, nu diferă și ar putea să existe o colaborare între companiile de teatru independent și teatrele „de tradiție”. Însă nu riscă mai nimeni cu astfel de companii de teatru. Pentru că da, este un risc să investești, în orice fel. Succesul, atât de dorit, nu este garantat. Dar și fără să riscăm… Poate teatrul independent înseamnă risc, adică teatru.

Mi se pare că v-ați ales un motto foarte curajos: „ieși din zona de confort”. Nu pentru că ar fi inedit, ci dimpotrivă, pentru că toată lumea îl folosește și toată lumea spune că vrea, că încearcă „să iasă din zona de confort”. A devenit un clișeu în ultima vreme. Dar voi reproblematizați cumva treaba asta, sau mai bine zis, o aduceți,  prin spectacolele voastre, mai aproape de ce ar trebui să exprime. Dar ce înseamnă pentru un actor și regizor să iasă din zona de confort?

Când am început colaborarea cu The Ark, Mircea Stăiculescu – unul dintre fondatorii Headvertising – ne-a făcut un training de identitate pe care îl face pentru corporații. Da, noi și P&G… Și el a știut să curețe foarte bine ideile parazitare pe care le aveam despre noi, gen „Rampa este oglinda lumii”, până când am ajuns la ceva ce era acolo de la început, din felul în care făcusem până atunci lucrurile – o ieșire din zona de confort. Nu a fost niciodată ceva aspirațional, așa s-a întâmplat. Repetaserăm prin subsoluri, fabrici dezafectate, la zero grade sau la +50, noaptea, unde unii dintre noi mai și dormeam când n-aveam bani de chirie, jucam un spectacol fără niciun proiector, doar la lanterne, jucasem pe străzi, în restaurante, pe acoperișuri, lucram la un spectacol 5 zile sau 1 an, aveam mai mereu scene foarte violente, viscerale, tăiam textele, le colam, plimbam publicul prin teatru, îl păcăleam. Era un disconfort permanent de care noi nu eram conștienți până când nu am vorbit cu un om normal la cap, Mircea. Și el a zis ok, asta sunteți. Și dacă cineva vrea să vă vadă ar trebui să știe.

Ca actor, ți se tot spune, mai ales prin facultate: găsește-ți confortul în disconfort. Sună a ceva mare, greu, nu? Mai ales la început. Nu știi cât și cum înțelegi atunci. Și acum sună… așa, ceva teoretic. Dar există adevăr, nu degeaba e clișeu, în acest slogan. Ca actor, ieși din zona de confort cu fiecare nou rol, pentru că tu vrei să devii altcineva. Alt fel de a gândi, alt fel de a-ți manifesta emoțiile, de a merge, de a vorbi, de a dansa, de a mânca și tot așa. La început e complet nenatural. Ieși din zona de confort și când joci același spectacol, se pot schimba multe de la o seară la alta. Tu poți să fii trist sau obosit, dar în fața publicului, e necesar să ieși din tine. Altfel, nu e teatru. Însă actorul, ca orice om, intră și el în rutină, vrea să facă ceva ce a mai făcut și știe el că poate și e bine, sau i se dă doar un anumit tip de rol pentru că i se potrivește. Atunci, spui gata, m-am plictisit, sau regizorul zice gata, altceva, și brusc ești obligat să cauți, să te zbați un pic. Nu e tot timpul o plăcere, sincer, dar la RAMPA e un fel de regulă.

Cum vedeți dinamica publicului de teatru, sau dinamica interesului pentru teatru? Și în contextul ăsta, cine sunt spectatorii RAMPA?

Există statistici. Nu stăm bine. Prea puține teatre, prea puține spectacole. Ce să facă spectatorii? Săracii de ei, plătesc prețul acestei situații. În ultimii ani mulți s-au îndepărtat de teatru, pe de o parte din cauza ofertei, pe de altă parte a dinamicii absurde a muncii în mediul privat care nu dă doi bani pe timpul liber, de divertisment sau reîncărcare a individului. În mare parte, cei care vin la teatru sunt fie spectatori formali și ocazionali, fie direct interesați de meserie. Sub 5 la sută dintre bucureșteni merg la teatru o dată pe an. Asta-i Capitala. Sub 10 la sută nu putem vorbi de un fenomen social, ci cel mult un accident social, o nișă. Și strategia orașului va accentua scăderea publicului atâta timp cât se vor cheltui sume uriașe pentru mici și bâlci în centru și zero pentru cultură de calitate în cartiere mamut precum Drumul Taberei, Pantelimon, Rahova și așa mai departe. Aceste cartiere au peste 100.000 de locuitori și n-au teatru. Deloc. Tinerii? Politehnica are în campus peste 26.000 de studenți anual. Și n-are un teatru. Ce teatre sunt în Ilfov, unde s-au mutat sute de mii de bucureșteni?

În mare, credem că toți căutăm povești la teatru. Acum în ce fel sunt spuse și ce fel de povești, depinde de sensibilitatea creatorului, dar și de cea a spectatorului. Am pus niște întrebări și am aflat că mulți tineri nu vin la teatru fiindcă e mai mișto la film, fiindcă teatrul e prăfuit sau plictisitor, fiindcă n-au timp, nu se regăsesc în povești etc. Noi ne adresăm în principal acestui public, care nu mai merge la teatru, nemulțumiților. Nu avem o rețetă și fiecare spectacol e diferit.

Ați montat până acum „Azilul”, după Gorki, „Julie”, după „Domnișoara Julie” de August Strindberg, „Expoziția”, după Istvan Orkeny, „Staipelochian”, după „Cartea șoaptelor”, de Varujan Vosganian, „Numele”, după Jon Fosse și ”O noapte furtunoasă” după I.L. Caragiale. Cum vă alegeți textele?

Nu se deschide cerul și nici nu simțim că e destinul sau că avem vreo misiune sacră. Și nici nu trebuie să fie la modă sau să fie cerute de public. Dacă un text îndeplinește condițiile astea, s-ar putea să-l montăm. Apoi, e important dacă textul ne pune în dificultate. Dacă nu știm cum să-l „facem” e în regulă. Dacă mai mulți oameni îți spun „Aoleu, ce vă veni și cu textul ăsta?”, și asta e bine. Dacă am lansa rachete în spațiu n-ar fi o metodă de lucru ok, dar până la urmă nici dacă oamenii plâng sau se tăvălesc pe jos de râs la lansarea unei rachete nu e ok, pe când la teatru…

Am început „Julie” pentru că la momentul respectiv eram patru looseri care n-aveau nimic de făcut și asta era o piesă pentru trei actori și un regizor. Am lucrat la ea un an și s-a dovedit a fi ceva foarte important în viețile noastre. „Staipelochian” a fost o comandă pentru o scenetă de teatru stradal de 15 minute la Festivalul Strada Armenească. Comanda s-a repetat și anul următor și tot așa. Fără să știm, lucram la un spectacol. L-am remontat la The Ark și l-am jucat un an. E și spectacolul care s-a plimbat cel mai mult în țară și în străinătate. „Expoziția” am „ratat-o” în anul doi de facultate. Profesorii au fost oripilați de anti-teatralitatea montării, până la urmă eram un grup susceptibil de „perspective”. Fail, fail again, fail better. Adela și-a amintit de el când lucram la The Ark. L-am remontat fix pe aceleași principii, de data asta tot textul, am convins-o pe văduva autorului să ne doneze drepturile de montare. L-am jucat, a venit și fostul profesor de an de la regie, am băut după spectacol și ne-am împăcat. „Numele” ni s-a părut un text ușor și s-a dovedit foarte dificil. A fost și primul spectacol pe care l-am făcut împreună și cumva și primul care ne-a scos din zona de confort. A fost prima oară când am spus prostește și adevărat „Dar noi nu vrem să facem spectacole ca acum 100 de ani!”. „Azilul” l-am făcut pentru că familia Solacolu ne-a primit în fabrica lor de la Armenească și noi ne-am gândit că merge să faci din ea un azil. După patru luni ne știau toți vecinii și când ne vedeau venind ne întrebau „Iarăși o omorâți pe Natașa?”. „O noapte furtunoasă” l-am montat pentru că e un text pe care astăzi poți să-l apreciezi doar dacă îți plac filmele lui Ed Wood sau Tommy Wiseau.

Mi-a plăcut foarte mult replica asta dintr-un interviu cu voi: „Am jucat în Londra și a fost foarte șmecher. Ne-am dus complexați și ne-am întors aroganți de acolo pentru că, de fapt, nu suntem așa departe de ei.” Cum sunteți acum? Cum priviți proiectul RAMPA la cinci ani de la înființare?

E o întrebare bună, cum privim acum, după cinci ani, proiectul RAMPA. Mai vrem încă să facem spectacole. Ne place încă teatrul. Ne simpatizăm încă între noi. Avem încă întrebări. Ne dorim să lucrăm și lucrăm. Avem un pic mai multă experiență. La scris proiecte. La dat interviuri.

Anul trecut am avut prima stagiune RAMPA, la The Ark. RAMPA@The Ark. Am produs patru spectacole și am jucat acolo mult, de 3-4 ori pe săptămână, timp de un an. Practic, am funcționat ca un teatru. Rezidența s-a încheiat, dar a fost ceva fabulos și nu e imposibil un teatru RAMPA în viitor.

Cum ar arăta spectacolul ideal pentru voi – text, abordare, buget, public, spațiu de desfășurare, nu știu, tot ce ar implica povestea asta. Spus altfel: dacă ați avea toate mijloacele din lume, cum ar arăta un spectacol de-al vostru?

Cum arată spectacolul ideal? Ca un coșmar devenit realitate. Cum să mai trăiești după un spectacol ideal? Mai ales dacă ești prin natură tentat să te refugiezi în lumea asta a imaginației. S-a făcut și un film pe tema asta – Synecdoche. Un „spectacol ideal” stă la baza tuturor distopiilor. Mai bine fără.

În ce spectacole vă vedem în 2018?

Nemaiavând un spațiu fix, nici răspunsul nu e fix. Deocamdată suntem la spectacolul-lectură Masa puterilor noastre de Petre Barbu. Pregătim Huliganii de Mircea Eliade. În plan, mai sunt câteva proiecte: ”Minunata lume nouă” de Aldous Huxley, ”Furtuna” de William Shakespeare, ”Kremlinul de zahăr” de Vladimir Sorokin. Vedem ce se întâmplă. Plecăm din nou prin țară cu ”Staipelochian”, la Constanța și la Roman. Și jucăm, când va fi programat, ”Expoziția” la ARCUB.

 

Interviu realizat de Alina Aviana. 



There are no comments

Add yours