Ana Alexandrescu | Rezidența de creație din Vila Golescu de la Câmpulung Muscel | Fragment în premieră

💬 Ana Alexandrescu

Vila Golescu m-a așteptat cu surprize. Și eu am așteptat-o pe ea, încă de când am aflat că am câștigat rezidența Cărturești. Mă plimbam în Google Earth pe străduța din dreapta casei și încercam să o zăresc prin vegetația bogată. Însă nicio imagine de pe internet nu dezvăluie adevărata personalitate a clădirii: uneori e caldă, primitoare și dă senzația de intimitate, alteori te apasă prin absența celor care au trăit cândva acolo. Uneori mi se părea “acasă”, îmi făceam cafea, găteam și interiorul mirosea a viață. Am încălzit-o, am măturat-o, i-am udat florile, i-am hrănit și i-am mângâiat câinii. Mă așezam la birou și scriam îmbrățișată de lumina ei. Alteori eram intrusă, scoteam o carte din bibliotecă și aveam impresia că zdruncin ordinea lumii. Așteptam să se întoarcă familia Golescu dintr-o călătorie, să dea peste mine și să mă întrebe ce caut acolo. Am trăit în timpul rezidenței într-un spațiu-timp indecis, în 2023 și la începutul anilor 1900, în literatură și într-un muzeu, între laptop și volumele Femina îmbrăcate în piele, în interiorul simplu și ordonat și în exteriorul luxuriant, între arbori de Ginkgo biloba și fragi, în siguranță și teamă, între mine și cei pe care i-am lăsat acasă, între o ficțiune și alta. 

În prima zi am cules flori din jurul vilei. Am pus buchetul pe biroul la care aveam să scriu. Și am scris. Iar casa a avut grijă de mine. În fiecare săptămână mi-a adus câte un personaj, de parcă nu ar fi fost ea de-ajuns. Câte o prezență neobișnuită era atrasă ca în capcană de vraja ei și rămânea cât să o pot cunoaște și fotografia. Mi-a dat idei, mi-a hrănit imaginația. Deja îmi e tare dor de ea.

Am scris, m-am odihnit, m-am plimbat ore în șir prin oraș, pe care l-am văzut prima dată acum și în care deja visam că mă voi muta. M-a încântat cu arhitectura lui, cu râul limpede care îl străbate paralel cu calea ferată, cu dealurile din jur. Am explorat împrejurimile cu Diana și Iulian, ne-am dus la târgul de vechituri din Voinești, am făcut împreună cură de pateuri de la “Iepurașul” și am stat seara la povești pe terasa vilei.

Am pornit cu aplomb, cinci pagini din prima zi. Au fost și blocaje, simțeam că nu pot pierde acest timp prețios, că dacă nu aș scrie, aș fi cumva neserioasă. Îmi lăsasem băiețelul de doi ani și jumătate prima dată fără mine și mă simțeam vinovată, îmi făceam griji că e trist, căutam mereu vești despre acomodarea lui la țară, cu mama. Dar el a fost fericit, liber să umble desculț prin iarbă toată ziua, să grădinărească, să se joace, nu a plâns niciodată și, pe la jumătatea șederii mele la Câmpulung, m-am liniștit. Am încheiat trei proze și am mai început două. Sunt fericită să văd cum se adună încet, dar de acum sigur, textele pentru un volum.

🔸🔸🔸

            Dulce nepăsare

Puiu se lăsa în voia curenților din larg, cât mai departe de femeia oarbă care îl aștepta întotdeauna pe cearșaf. (…)

Imediat ce intra în mare, bărbatul de șaptezeci de ani devenea, dintr-un pește de acvariu – animal de companie molcom și obișnuit să viseze între pereții de sticlă, un răpitor care dispare ca o torpilă. În momentul în care se ridica de lângă Puica și se îndepărta de plajă și de tot ce e palpabil, începea să se simtă puternic. Când femeia lângă care trăise zi de zi, oră de oră, minut de minut în ultimii cincizeci de ani, devenea un detaliu mărunt de pe mal, un punct incert printre alte puncte, atunci bărbatul se oprea, se întorcea pe spate, desfăcea brațele și se lăsa să plutească, înnebunit să absoarbă cu toată ființa lui senzația de libertate și, mai ales, nepăsarea. Soția lui era însă ancora bine înfiptă în nisip care îl trăgea, până la urmă, întotdeauna înapoi la ea. (…)

Îi ascundea când urma o nouă operație ca ea să poată dormi nopțile dinainte, dar mai ales ca să nu se transforme într-un uragan care dărâmă tot în casă urlând la el, printre lacrimi, că nu mai vrea, că nu mai poate. Afla doar când se opreau în fața ușilor liftului în loc să o ia la dreapta spre cabinetul de consultații de la parter. Se agăța de el, plângeau amândoi, dar reușea, de jenă, să nu depășească limitele care nu existau în apartamentul ce îi era și închisoare și spațiu sigur. Rămânea singură printre niște străini care o tratau ca pe un copil, indiferenți tocmai la eforturile ei de a nu se purta ca un copil.

Îi ura pe toți, de la portar la chirurgi. Ura fiecare infirmieră care intra în salon și o ignora ca pe un stativ pentru perfuzor în timp ce ștergea pe jos cu o cârpă care până și ea vedea cât era de murdară. Ura asistentele care îi vorbeau tare, de parcă ar fi fost la O.R.L., nu la oftalmologie. Nu putea suferi când puneau mâna pe ea, pe picior sau pe umăr, și se băgau în nasul ei ca să le vadă bine nuanța rujului în timp ce îi ziceau „du-te și mai fă un pipi, iubita, că urmează anesteziuța”. Le auzea cum discutau cele mai banale lucruri în timp ce ea stătea încremenită în așteptare pe marginea patului. Îi ura și pe copiii lor, care le sunau când se întorceau de la școală. „Mami, când ajungi acasă?” era întrebarea care nu se auzea din biroul asistentelor, dar la care ele răspundeau invariabil: „Ca de obicei, iubire. Fă-ți lecțiile și fii cuminte, că vin și eu imediat”. Apoi le simțea tot mai grăbite, tot mai absente, până se făceau nevăzute și le luau locul cele din tura următoare. „Ai fost la băiță? Dacă nu, să mergi să mai faci un pipi că imediat începem operația”, o anunța un ruj proaspăt, după câteva ore în care îi exploda inima de fiecare dată când cineva intra în salon.

Când în sfârșit îi făceau un calmant pentru pulsul care îi galopa, Puica se împotrivea cu toată forța. Se ținea de pat și își încleșta mușchii încercând să respingă senzația de căldură care îi cuprindea încet trupul. Lupta pentru că știa ce urma. Veneau lângă ea brancardierii, cu figuri de gropari și mâinile ca niște lopeți, o luau pe sus și o întindeau pe targă, de care o legau cu niște chingi. Nu vorbea nimeni cu ea în timp ce o cărau de-a lungul coridoarelor. Auzea voci, auzea râsete, frânturi de melodii de la radiouri, scârțâitul roților, telefonul din biroul asistentelor sunând. Știa că a ajuns în sala de operații când o inunda dintr-odată lumina din toate părțile. Lămpi care încălzeau ca niște sori orbitori aerul și așa irespirabil. Mirosul, mirosul era mai rău decât orice altceva, o urmărea și îi provoca greață zile întregi după aceea. Încă foloseau eter pe atunci. Îi îndesau masca pe față și o voce enervant de blândă o încuraja să respire, de parcă avea încotro. Ultimul lucru pe care îl vedea erau brațele metalice cu tot felul de instrumente ce aveau să îi umble în ochi. Cădea inertă într-un hău înghețat în timp ce reușea să urle doar în gând. Un coșmar în coșmar, asta trăia ea la fiecare intervenție. (…)

Și-a pierdut vederea de tot la 33 de ani. Erau la picnic cu familiile unor colegi de-ai lui, într-o livadă de meri de lângă Snagov. Era primăvară și pomii aliniați și tunși în așa fel încât să rămână scunzi își uneau crengile formând un tavan compact de flori. Puica se ridicase de pe pătură să facă câțiva pași desculță și s-a dus până la lac, dar au deranjat-o scânteierile soarelui în apă. Se întorcea spre ceilalți când a început să adie vântul și să scuture florile de măr, iar privirea i s-a încețoșat ca niciodată până atunci. Apoi a trăsnit-o un fulger de lumină și totul a devenit dintr-o dată beznă. A căzut în genunchi și a țipat. I s-a părut că a durat o eternitate până a venit Puiu să o ajute. Și acum, la bătrânețe, se mai gândea la asta, mai ales când era supărată pe el, și se întreba dacă a zăbovit ca să își termine vreo frază pretențioasă sau ce avea în pahar. El nu înțelesese, a presupus că Puica și-a sucit puțin glezna, deși femeii i-a rămas în minte zbierătul pe care l-a scos ca un sunet apocaliptic. Crezuse că întindea mâinile după ceva de care să se țină ca să se ridice, însă soția lui încerca, de fapt, doar să îl ia în brațe. A fost cel mai groaznic moment din viața ei și era cu atât mai dureros, cu cât a urmat uneia dintre cele mai frumoase imagini pe care și-o amintea: miile de petale albe învăluind-o din toate direcțiile. (…) I-a auzit foarte clar pe amândoi chicotind. În timp ce înaintau prin nisipul îmbibat cu apă, Puica și-a imaginat că vede întreaga scenă de undeva de sus: bărbatul ei cu trupul încă atletic purta pe un umăr toate lucrușoarele frivole ale fetei, care nu se gândise să nu își ia atâtea la ea, dacă tot era vreme urâtă. Pe tânără o vedea cu un costum de baie minuscul, păr lung, care flutura în iureșul acela ca șerpii Medusei, și pielea radiind de atâta soare cât absorbise toată vara, agățată de brațul celălalt al salvatorului său galant, în timp ce ea abia se ținea după ei ca o cățea bătrână și oarbă pe care trebuie să o târăști cu lesa pentru că altfel nu se urnește. (…)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.