Bibliotecă de scriitor – Simona Goșu: „Ideile care m-au dus la scris mi-au venit totdeauna citind”

Interviul cu Simona Goșu pentru rubrica Bibliotecă de scriitor a însemnat câteva ore de discuții pasionate despre cărți, ore atât de însuflețite, încât pe înregistrare vocile noastre se aud adeseori suprapuse – lucru atipic, căci rolul meu e să ascult și să intervin doar când este nevoie. De data aceasta, însă, pasiunea Simonei m-a contaminat, și nu mai spun cu ce poftă de citit am plecat de la această întâlnire: mi-am comandat imediat câteva cărți (Gara Malma, Astfel de lucruri mărunte, Tristul tigru), iar altele au ajuns pe lista de-citit-cât-mai-curând (Amor Intellectualis a lui Vianu, Doamna Dalloway, Legea copiilor de McEwan, Lecții de respirație, cărțile Adrianei Bittel). În ultimii doi-trei ani îmi cam pierdusem bucuria de a citi, și ce senzație minunată, să simt din nou anticiparea unor povești în care abia aștept să mă cufund! 

Am vorbit despre recitiri – Simona Goșu recitește mult, fapt care mi s-a părut neobișnuit în contextul dorinței generale de a bifa cât mai multe cărți noi –, despre casa care a inspirat romanul Stela, despre cum n-ar trebui să îi ferim pe copii de anumite subiecte. Am început discuția la parter, unde m-am jucat cu Dora, simpatica cățelușă labrador, apoi Simona mi-a arătat bibliotecile copiilor și mi-a fost clar că nimerisem într-o casă de cititori, în care cărțile circulă de la un etaj la altul. Am urcat apoi la mansardă, unde se află biblioteca autoarei, iar acolo s-a dus lupta pentru ședința foto: apelând la tot felul de subterfugii – cel mai adesea, o carte de care nu-mi vorbise încă, zărită tocmai atunci pe rafturi – Simona a încercat să se fofileze de la pozele portret. Dar eu nu și nu, deși o înțeleg: și eu mă simt tare stingheră când trebuie să pozez. Într-un final am reușit, iar din incursiunile Simonei prin rafturi m-am ales cu o nouă experiență de pus pe lista de dorințe: o călătorie cu bicicleta pe valea râului Mosela. Sper ca interviul care urmează să vă conducă și pe voi la tot felul de descoperiri pe tărâmul literaturii și nu numai.

Care este povestea bibliotecii tale, cum s-a format, care sunt etapele prin care a trecut?

E o bibliotecă liberă, în creștere și e liberă în sensul că acum chiar îmi permit să-mi iau orice carte îmi doresc. Uite, caut o carte de ceva vreme și nu o găsesc. Eu sunt absolventă de Filologie, Engleză-Română și, prin urmare, mereu am avut bibliografii mari, din toate perioadele literare, dar biblioteca s-a îmbogățit mai ales în ultimii ani, de când cu scrisul. În perioada facultății împrumutam foarte mult de la biblioteca facultății din Pitar Moș. În ‘94-’98 nu aveam internet acasă, nu citeam în format electronic, dar cam de atunci am început să-mi strâng cărțile preferate. 

Pe la 19-20 de ani m-am mutat la casa mea, e și asta o poveste, ne-am căsătorit fără să știe nimeni. A fost greu la început. E foarte complicat să ai dorințe, să fii liber, când ești student și trebuie să te întreții. Dar am avut noroc să-mi găsesc de lucru. Făceam multe meditații la engleză cu copii de toate vârstele. Aveam o bibliotecă improvizată, un raft cumpărat din piață, și-mi permiteam mai degrabă cărți de specialitate, în funcție de bibliografiile de la facultate. De acasă, din Drumul Taberei, mi-am luat doar câteva. Să le vezi cum arată! Sunt istorice, jerpelite, dar le-am păstrat. Noi ne-am mutat des în primii ani. Am stat cu chirie prin tot Bucureștiul și am renunțat la unele cărți, pentru că era mai important să ne mutăm rapid. Am locuit o vreme în Aleea Circului, acolo a început să crească biblioteca. 

După examenul de licență, mi-am dat titularizarea și am predat engleză la un liceu, dar era așa mic salariul, că nu aveam cum să fac un credit bancar și am plecat din învățământ, am lucrat ca traducătoare. Mi-a părut rău când am renunțat, pentru că toată copilăria am scris pe tablă, cu păpușile pe post de elevi și îmi doream să fiu profă. (Spun că acum sunt ceva mai bine plătiți profesorii – n.r.) Mie în continuare mi se pare o discriminare. Cum poți să-ți cumperi cărți, cum poți să te pregătești? Eu eram foarte conștiincioasă, mă pregăteam mult pentru ore. Era ca la examen când intram în clasă. Modulul psihopedagogic din facultate nu e suficient ca să devii profesor, e foarte teoretic. 

În studenție nu citeam literatură ca acum, ca o prozatoare. Citeam de  plăcere, citeam ca să-mi iau examenele, dar nu mă gândeam că lectura poate să-ți deschidă și mintea. Deși am făcut Filologie și aveam colegi care visau să scrie, eu nu mă gândeam la scris. Când te ia viața pe sus, ai grijă mai mult de chestiile astea mărunte, de urgențe. Așa s-a întâmplat și cu scrisul. Abia pe la patruzeci, după ce au crescut Filip și Vero, după ce ne-am liniștit cumva, parcă am deschis ochii. Copiii îți schimbă foarte mult viața, e o realitate. Nu mai ai răgaz să te gândești ce ai vrea tu să faci, ce ți-ar plăcea să faci. Când ai probleme din astea de zi cu zi, când depind mai multe persoane de tine, nu cred că găsești liniștea nici pentru citit, nici pentru scris.

Cum ziceam, acum pot să-mi iau orice carte vreau și recitesc destul de mult. Uite, Ionuț Sociu m-a invitat recent la o anchetă despre recitiri, a apărut pe Scena 9. Asta m-a bucurat tare. Aveam impresia că numai eu am fixația asta.

Sunt curioasă, ce cărți recitești?

Am reluat de multe ori Doamna Dalloway de Virginia Woolf. Mi-amintesc că în facultate, când o citeam, nu mă puteam concentra, nu vedeam personajele, apoi am ajuns să o iubesc. (Îi spun că am citit doar „Valurile” și mi s-a părut rece, cerebrală – n.r.) Cred că o să-ți placă Doamna Dalloway. Stilul e cuceritor, e și foarte subțirică cartea. Îmi place foarte mult și povestea, și tehnica fluxului conștiinței, stream of consciousness. 

De la noi am recitit-o pe Adriana Bittel, Cum încărunțește o blondă, antologia ei de povestiri și romanul Fototeca. Pe mine m-au ajutat foarte mult cărțile Adrianei Bittel.

Mai am o carte care mi-e tare dragă, Lecții de respirație de Anne Tyler. Mi s-a părut un roman excelent, o să ți-l arăt, este franjuri-franjuri de la atâtea recitiri, îl am și în engleză pe Kindle. Citesc mult și pe Kindle, toți din casă citim pe Kindle, de fapt. Lecții de respirație e povestea unui cuplu, se derulează în timpul unei călătorii cu mașina. Au în jur de 50 de ani și merg la înmormântarea unui prieten. Nu prea am auzit lumea să vorbească de Anne Tyler și nici nu e reeditat romanul.

Deci, Ionuţ Sociu a făcut o anchetă despre recitiri printre scriitori. I-am spus și de Clopotul de sticlă de Sylvia Plath, care are așa o voce convingătoare, contemporană și e o carte plină de viață, culmea. Nu știu cum a reușit să aibă umor, deși e o confesiune despre depresie, despre stigmatizarea sinucigașilor. 

Bineînțeles, o citesc și o recitesc pe Alice Munro. (O întreb dacă n-a fost influențată de scandalul recent cu fata ei abuzată de tatăl vitreg – n.r.) Să știi că în ancheta lui Ionuţ Sociu am vorbit despre o nuvelă care nu este tradusă la noi, se numește Vandals. Am citit-o prima oară în 2018 și de fiecare dată când o reciteam – cred că de peste zece ori am citit-o – depistam indicii, detalii noi. Mi-a atras atenția descrierea cadrului natural – o natură crudă, necruțătoare, ademenitoare, unde doi copii sunt abuzați. Când am aflat apoi de abuzul suferit de fiica lui Alice Munro, am fost uluită de îngemănarea dintre ficțiune și viață. Fiica i-a dezvăluit mamei abuzul printr-o scrisoare, la mulți ani distanță, iar în nuvelă, soția abuzatorului îi scrie scrisori victimei. Eu trăiam cu senzația că, de fapt, Alice Munro a fost abuzată. (Spun că nu e exclus, că nu putem ști ce a pățit și ea – n.r.) Bine, în cazul ei e vorba de parenting-ul ăla dur, de educația patriarhală. Dar acum o recitesc din cu totul altă perspectivă. Toată opera ei trebuie recitită, pentru că este plină de abuzuri și de relații dificile între copii și părinți. 

Iarăși, îmi place să-l recitesc pe György Dragomán, romanul Rugul și volumul de povestiri Regele Alb. De curând am răsfoit Solenoidul lui Mircea Cărtărescu și așa m-a prins! L-am citit prin 2017-2018, pe o perioadă întinsă, dar acum am citit o sută de pagini dintr-o suflare – eu citesc mai mult noaptea, că nu prea dorm –, zic, uite ce chestie, cât de ușor am intrat în mintea profesorului ăstuia. E clar că vezi lucruri noi după o perioadă, nu ți se întâmplă? (Sunt de acord, adaug că e mai trist când cărțile nu rezistă peste ani și te dezamăgesc la recitire – n.r.) Nu prea am pățit asta…Uite, am citit cu ani în urmă Alice Hoffman, Regina de gheață, tot în colecția asta micuță, de la Cotidianul. Nu prea mă regăsesc în fantasy sau în realismul magic, dar cartea asta reface basmele fraților Grimm și mi s-a părut foarte convingătoare. Am deschis-o recent și am citit cincizeci de pagini dintr-odată. Uite că mă ține povestea și acum, cred că e una dintre puținele cărți cu elemente fantastice, supranaturale citite. Contează tonul, vocea, e un soi de autoritate pe pagină, cred. Dacă autorul are încredere în poveste, sunt mai multe șanse să-l convingă și pe cititor. 

Când descopăr o carte a unui autor nou, de care mă îndrăgostesc, îi caut apoi toate volumele. Îmi dau seama că, de câte ori am citit pe grabă, mi-au scăpat multe lucruri și de-aia am tendința să recitesc. De curând, am recitit Inimi cicatrizate de Max Blecher, m-a interesat boala în literatură. Și mi s-a părut că, în ciuda bolilor cumplite, personajele se străduiau să aibă o viață normală, adică și în sanatoriile unde era internați, flirtau, se îndrăgosteau, sufereau din iubire. Paradoxal, și asta mi se pare o carte plină de viață. 

Iar acum am făcut niște descoperiri minunate. Marius Chivu mi l-a recomandat pe suedezul Alex Schulman. A avut recent o lansare și în România. I-am citit romanele traduse la noi, Gara Malma și Supraviețuitorii. Pe Gara Malma am reluat-o și mi-a plăcut și mai tare la a doua lectură. Este o carte despre surori și cealaltă, Supraviețuitorii, despre frați. Sunt povești de familie. Are un mod de a povesti foarte ingenios. Începe din trecut spre prezent, dar abia în ultima pagină îți dai seama care este trauma, cheia lecturii. Gara Malma pornește de la o realitate din Suedia anilor ‘70-’80: când părinții se despărțeau, legea prevedea că trebuie să-și împartă copiii. Tu ai mai pomenit așa ceva? Dar romanele lui Schulman au și umor, și multă natură. Mi se pare salvator umorul, mai ales când sunt povești dramatice de viață.

Am descoperit-o recent și pe Claire Keegan, o scriitoare irlandeză excelentă, autoare de povestiri și micro-romane, Small Things Like This și Foster, tradusă la noi A treia lumină. S-au făcut filme după ambele. Veronicăi i-a plăcut tare mult Foster. A rămas cu senzația asta de viață la țară și mi-a zis că vrea să mergem undeva în natură. Și filmul e superb și am văzut că se tace foarte mult. Nu mi-am dat seama că sunt atât de multe tăceri în poveste, când citeam. Unchiul cu care stă fetița e foarte reținut și nu vorbește mult. E o poveste și despre secrete de familie, despre cum înțeleg copiii lumea adulților, moartea, lipsa iubirii. E o relație foarte frumoasă între un cuplu fără copii și o fetiță dintr-o familie disfuncțională.

Acum, tocmai am terminat cartea de memorii a lui Neige Sinno, dacă o știi, Tristul tigru. (Îi spun că am remarcat-o, dar n-am citit-o – n.r.) E uluitoare. Am mai citit câteva jurnale, autobiografii, cărți de memorii, dar prefer ficțiunea. Nici nu mă atrage să scriu non-ficțiune. Mi se pare că nu-mi iese bine, nu sunt structurată și analitică, de-aia cred că ficțiunea e mai pe stilul meu. Dar Tristul tigru este o carte pe care ar trebui să o citească toată lumea, știi povestea, nu? (O întreb dacă nu e greu de citit, din cauza subiectului – n.r.) Este crudă, este șocantă, dar stilistic aduce ceva cu totul nou. Repetă de câteva ori, de-a lungul narațiunii, că – citez din memorie – „această carte nu este literatură, nu e literatură înaltă și de-aia repet adjectivul bizar și nu o să mă obosesc să am un stil rafinat. Este un memoir, o mărturie. Nu o să inventez nimic.” Dar sunt pagini întregi de literatură și nu seamănă cu nimic din ce-am mai citit eu. La creative non-fiction ar putea fi încadrată, dar e diferită de stilul lui Rachel Cusk. 

Neige Sinno sparge multe tipare și bariere și reușește să pună în scris niște lucruri care nu se pot rosti, de care toată lumea se ferește. Un copil care a fost abuzat nouă ani de tatăl vitreg. Cum poți vorbi despre asta? Ea are puterea să te convingă să rămâi în povestea asta cutremurătoare. Pune în primele pagini tot ce-i mai grav și cumva tot ai parte de suspans. Este o carte care vorbește și despre limbaj, despre memorie, pentru că nu povestește cronologic, e ca o spirală, încearcă să facă portrete, portretul mamei, al tatălui vitreg, al tatălui bun. Și nu are nimic patetic, sentimental. Când ajungi la ultima pagină, nu o vezi ca pe o victimă. Simți admirație și simți că ai stat de vorbă cu o persoană extrem de curajoasă și inteligentă, care-ți deschide ochii asupra unei fețe nevăzute a lumii.

Spuneai la început de o carte pe care nu o găsești, despre ce carte e vorba?

Da, uite, Virginia Woolf, Moments of Being. Sunt câteva eseuri autobiografice, pe care eu nu le-am găsit nicăieri. Au fost publicate postum. Din facultate, mi-a rămas în minte numai O cameră doar a ei. N-am avut inspirația când am mai plecat prin vacanțe să fi căutat prin librării și anticariate. 

Am văzut  de curând, pe site-ul Polirom, o carte cu povești de familie. E a unei italience, uite că-mi scapă numele, dar poate mi-amintești să ți-o arăt sus. (O întreb dacă e Donatella di Pietrantonio. Mai târziu, la etaj, se dovedește că era vorba de Rosa Ventrella, cu „Povestea unei familii perfecte” – n.r.) Nu, dar Donatella Di Pietrantonio e una din autoarele mele preferate, am citit tot ce a apărut la noi, o iubesc. Am ascultat-o vorbind și mi se pare o persoană minunată, modestă și plină de omenie. Mi se par interesanți autorii care n-au pornit ca filologi – ea e medic stomatolog pediatru, dacă nu mă înșel. (O întreb ce carte îmi recomandă – n.r.) L’Arminuta, Cea care se întoarce, e o poveste tot așa, de familie, probabil că are și elemente autobiografice. E vorba de limbaj și în cartea asta. Ei au multe dialecte și, în original, e o combinație de limbă literară și dialect. Dar toate romanele ei mi-au plăcut, mai am Borgo Sud și Vârsta fragilă, care e cea mai recentă. (Abia când editam interviul mi-am dat seama că citisem „L’Arminuta” în engleză, cu titlul „A Girl Returned” – n.r.)

Și o mai iubesc pe Zeruya Shalev. Are ceva poetic, parcă ai intrat în mintea ei și de acolo s-au desfăcut niște fire și tu stai și faci ghemul. Mi se pare cameleonică, cum trece de la cărți ca Durere și Destin, unde e vorba mai mult de viața omului obișnuit în Israel și de atentate teroriste – chiar autoarea este victima unui atac –, la relațiile carnale din Viața amoroasă care explorează o obsesie erotică. Acum citesc Soț și soție. 

Observ că mi-ai vorbit mai mult de autoare, ai tendința să citești mai degrabă proză scrisă de femei? Cred că mi-ai recomandat un singur bărbat, pe Alex Schulman.

Și-am mai zis de György Dragomán. Îmi place foarte mult și Ian McEwan. Mi se pare că se documentează enorm și e foarte credibil, foarte convingător. I-am citit multe romane. Legea copiilor are în centrul poveștii o judecătoare. Apoi am citit cartea aceea cu balonul, Durabila iubire. Am observat că merge pe zone foarte specializate. De exemplu, a scris o carte din perspectiva unui neurochirurg, Sâmbătă. Cred că pe Ian McEwan l-am citit ani la rând. Mi se pare plină de grație și tandrețe cartea lui de povestiri, Visătorul, care poate fi citită și de adulți, și de copii. I-a plăcut și Veronicăi.

Uite, și Fernando Aramburu mi-a plăcut mult acum, cu Păsări migratoare. Naratorul e un tip care anunță din prima frază că în data de, peste un an, se va sinucide. Este iarăși plină de energie și de umor. E diferită de Patria, pe aia am citit-o cu ani în urmă în engleză, The Homeland, nici nu se tradusese la noi. Eram în Spania în vacanță și a citit Andrei blurb-ul și a spus: uite, asta e o carte excelentă, despre conflictul din Țara Bascilor, cu toate problemele politice și cu toată învrăjbirea, trebuie neapărat să o citim. A avut fler.

Mi-a plăcut mult și Knausgaard, chiar dacă n-am terminat seria lui cu Lupta mea, dar mi s-a părut că și el a adus ceva foarte proaspăt în literatură, fără să aibă un subiect palpitant. Nu sunt cărți cu spioni, nu e istoria crudă, el povestește cum își crește copiii, simpla viață. 

Ții o evidență a cărților, le-ai organizat după un sistem anume?

Nu țin o evidență, nici nu știu cam câte ar fi. Mi-aș dori să fie mai multe, deși cred că n-am citit nici jumătate din bibliotecă. Le aranjez pe edituri, pe autori români și străini. Cărți de nonficțiune am mai puține. Urmăresc toate noutățile din colecțiile de literatură română contemporană și cumpăr noutățile, chiar dacă nu le citesc imediat, dar vreau să le am la îndemână. 

Cum a apărut în viața ta pasiunea pentru lectură? A fost cineva care te-a influențat în mod special?

De-acasă am prins obiceiul. Ai mei cumpărau mereu cărți. Mi-amintesc că, uneori, nu o lăsam pe mama să citească cât voia, că nu puteam să adorm cu lumina aprinsă. Nu aveam veioză și mă enerva becul din tavan. O băteam la cap, până o stingea. Erau și cărți împrumutate și se grăbea să le termine. Se găseau greu unele. Am imaginea asta-n cap, cum mă ruga s-o mai las să citească câteva pagini din Cel mai iubit dintre pământeni, că trebuia s-o dea înapoi. Am aici câteva cărți luate din biblioteca veche, de acasă, din Drumul Taberei. Ai mei notau pe carte anul, data când o cumpăraseră, eu nu am obiceiul ăsta. 

Am început cu basmele. Erau volumele de povești nemuritoare, dacă le știi, și basmele românilor, culese de Petre Ispirescu. Cu poveștile nemuritoare eram disperată, că nu le-aveam. Ceream prin bloc și mă împrumutam de la alți copii. Sunt din generația asta care nu avea altă distracție decât cititul, mergeam și la bibliotecile de cartier, și la biblioteca de școală, împrumutam mereu cărți. Citeam toate poveștile alea lacrimogene, Cuore, inimă de copil, Singur pe lume. 

Literatura m-a atras mereu și toată partea asta umanistă. Eram bună la engleză, la română, la franceză. Făceam compuneri frumoase și mă simțeam bine când le scriam, mă și lăudau profele și învățătoarea – mă rog, învățătoarea mă înspăimânta, era o doamnă imensă. Nu mă descurcam deloc la matematică și atâta mă presa, că am rămas așa, cu o imagine, eu mică, jos, și ea, o femeie uriașă. Ca în cartea lui Roald Dahl. (Râdem, îi zic că fix la Miss Trunchbull mă gândeam și eu – n.r.) Da, dar știi că semăna cu profa aia din Matilda? 

Cred că primul roman pe care l-am citit a fost David Copperfield al lui Dickens. El mi-a deschis gustul pentru citit. Mi-a rămas în suflet copilul ăsta nedorit, necăjit. Mai târziu, m-am îndepărtat de Dickens, mai ales că din programa de admitere la facultate făcea parte Bleak House, Casa umbrelor în română, care chiar era bleak. 

În facultate mi-a plăcut foarte mult Doris Lessing, am citit tot ciclul cu Martha Quest, Children of Violence. Mi-a rămas în minte protagonista asta a ei, foarte voluntară și feministă, care s-a măritat devreme și a intrat cu soțul în politică și apoi a și divorțat etc. (Îi spun că Doris Lessing e de negăsit la noi, cu excepția unei cărți apărute recent, „Despre pisici” – n.r.) Eu am citit cărțile ei în engleză. Când eram studentă, era o librărie la Sala Dalles, pe la începutul anilor 2000. Acolo stăteam cu orele cu colegii și ne uitam prin cărți, erau foarte scumpe, dar împrumutam mult de la British Council. 

După ce am început să scriu, prin 2016-2017, am descoperit autori noi. Și pe Truman Capote, pe Salinger i-am recitit, le-am studiat povestirile cu creionul în mână. 

Îmi poți oferi câteva recomandări de cărți mai puțin cunoscute? Mi-ai zis de Anne Tyler cu „Lecții de respirație”, dar poate mai sunt și altele…

E o autoare britanică din secolul XX, foarte prolifică, pe care am descoperit-o la cursul de scriere, are același nume ca actrița Elizabeth Taylor, poate o știi… La noi e foarte puțin cunoscută, nu e deloc tradusă. Nu mi-amintesc să o fi studiat la facultate. A scris multe povestiri, eu am o antologie, și romane, am citit un roman sau două. Mi s-a părut că are ceva din Alice Munro, dar și din Adriana Bittel a noastră. Are un stil liniștitor și precis. Foarte atașante povestirile ei, despre femei cu meserii obișnuite, care-și doresc altceva, au un soi de bovarism. Ar mai fi A Start in Life de Anita Brookner și After Rain de William Trevor, descoperiți în interviurile lui Elizabeth Strout.

Așa, și am descoperit-o pe norvegianca asta, Nina Lykke, dar are doar o carte tradusă la noi, Din cauze naturale. De fapt, tot Andrei a ales-o într-o librărie din Timișoara. Eram într-o vacanță prin țară și, în fiecare oraș, intram în librării. A văzut romanul și a citit prima frază. Era ceva legat de faptul că un medic de familie cunoaște cel mai bine problemele de suflet ale oamenilor și a zis că trebuie să citim cartea asta. Și a avut dreptate, e un roman minunat! Plin de sarcasm și umor negru și autoironie. Naratoarea este medic de familie. Ai citit-o? (Îi spun că am cumpărat-o după interviul cu Ștefania Mihalache, care a fost și ea tare încântată de carte – n.r.) Eu am devenit mai reținută cu recomandările, pentru că am zis cuiva de carte și mi-a spus, vai, dar cum să citesc grețoșenia asta, uite cum începe, vine un pacient și se dezbracă și are hemoroizi. (Îi spun că n-ar trebui să se simtă atât de responsabilă, fiecare cititor are propriile gusturi și cum ar fi să nu mai facem deloc recomandări? – n.r.)

Mai este David Szalay, dacă ai auzit de el. Tot Andrei a descoperit cartea într-o librărie din Londra. I-au plăcut recomandările de pe copertă. Autorul e canadian, de origine maghiară, și cartea se numește All That Man Is. Nu e tradusă la noi. Nu ne-o recomandase nimeni, pur și simplu a ales-o Andrei. (Remarc ce fain e când faci descoperiri întâmplătoare – n.r.) Da, la fel a fost și cu Aramburu, cu The Homeland, ți-am povestit. Iar despre All That Man Is am făcut o postare și mi-a zis profa mea din facultate, Daniela Sorea, că o citise și ea și e o carte încântătoare. Am văzut că ce-i place ei îmi place și mie și invers și mă bazez pe recomandările ei. 

O altă carte minunată, prea puțin vizibilă, este Într-o dimineață, devreme de Dorica Boltașu. Este un volum de proză scurtă, cu un stil rafinat și teme foarte apropiate mie. Mi-aș dori să ajungă la mai mulți cititori și sper ca autoarea să mai publice. 

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Nu, atâta că mi-am cumpărat Elena Ferrante tradusă în engleză atunci când eram în vacanță în Italia, adică n-am luat nici măcar originalul – fiindcă nu știu italiană. Dar terminasem primul volum foarte repede – primul este Prietena mea genială, nu? – și eram în vacanță chiar în zona aia, pe undeva pe lângă Napoli. Mi s-a părut o coincidență frumoasă să-l citesc exact unde se întâmplă acțiunea. Și eram așa de curioasă să citesc al doilea volum, că mi l-am cumpărat dintr-o librărie de acolo – deci am The Story of a New Name în engleză. Și Elena Ferrante mi s-a părut că a adus ceva nou cu tonul direct din Tetralogia Napolitană. (Îi spun că mi s-a părut bună traducerea în engleză – n.r.) Da, curge foarte firesc, dar să citești o italiancă tradusă în engleză, nu în română, mi se pare un pic nedrept. 

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

De lectură, da. Citesc mai mult seara și noaptea, în pat. Și mi-e ciudă, că citesc, recitesc, subliniez ce mă atrage, dar nu-mi iau timp să scot notițe. (Îi spun că mi se pare un lux, să ai timp de luat notițe, dar și să poți reciti – n.r.) Da, eu zic că acum sunt o privilegiată. N-aș fi putut să fac asta la 20 de ani, să scriu și să citesc cât vreau. Mi se pare un mare noroc dacă poți să faci din asta job-ul tău. Multă vreme am tradus chestii tehnice, pentru că sunt cel mai bine plătite, și nu mă simțeam deloc împlinită, dar până la urmă am zis – hai să nu mai fiu așa nerecunoscătoare, m-a ajutat, uite, când am scris romanul („Stela” – n.r.), pentru că aveam nevoie de terminologie juridică. 

De scris, scriu în prima parte a zilei, mi se pare că sunt mai eficientă și am mai multă energie. Nu mănânc nimic înainte – oricum eu nu mănânc până pe la două, trei după-amiaza – și am nevoie să fie liniște în casă, în primul rând. Să fiu singură, să nu mă strige nimeni. (Îi spun că Horea Sibișteanu mi-a zis în interviu că nu poate să scrie dacă e singur în casă și dă drumul la televizor, să audă niște voci pe fundal – n.r.) Ai să vezi că nici ușă nu am sus, e un spațiu deschis. Acolo traduc și scriu, de-asta am nevoie de liniște. Sau poate că așa sunt eu. Îmi amintesc că și când eram studentă, nu puteam să învăț la sala de lectură. Tânjesc după singurătate și izolare pentru scris.

Cărțile tale au un loc anume în bibliotecă?

Opera mea? (Opera ta, da, răspund râzând – n.r.) Am glumit, îți dai seama. Mai am vreo două, trei exemplare, pe celelalte le-am dăruit. Sunt puse mai separat, cu manualele. 

Care este cea mai veche carte din bibliotecă? Ca an de apariție.

Am niște cărți primite cadou, luate de la un anticariat. O să ți le arăt sus. Dacă nu mă înșel, e Ion Creangă tradus în engleză, are și o dedicație a fostului proprietar. Și un volum de poezii de Vasile Alecsandri. Le-a primit Andrei de ziua lui, de la niște amici buni. Sunt în stare foarte bună. Arată mai rău cele de acasă, din Drumul Taberei, deși alea nu sunt atât de vechi. 

Ce cărți ai adus de acasă?

Mi-a plăcut mult Agonie și extaz de Irving Stone. Am luat și Luna și doi bani jumate de Somerset Maugham și Piatra filosofală de Marguerite Yourcenar, m-am îndrăgostit de amândouă în liceu. 

Trebuie neapărat să-ți arăt o carte de la un profesor de română, Constantin Marinescu, pe care l-am cunoscut cu puțin timp înainte de admiterea la facultate. Am făcut câteva ședințe de pregătire pentru facultate și mi-a dăruit o carte scrisă de el, cu texte comentate. Era foarte pasionat de literatura română, în special de Rebreanu, și spunea că e discipolul lui Vladimir Streinu. Și mai am niște cărticele, unele roase de câinii pe care i-am avut.  Dacă ne-am tot mutat, pe multe le-am dat prietenilor cu copii mai mici.

Înseamnă că te poți despărți cu ușurință de cărți – aveam o întrebare despre ce fel de cititor ești și ce relație ai cu cărțile din bibliotecă.

Să știi că nu mă despart ușor, nu. Pe unele le-am dat pentru că erau lecturi din vechea programă și m-am putut lipsi de ele. Dar, dacă e o carte care-mi place mult și vreau să o dau cuiva, mai degrabă o cumpăr și i-o dăruiesc. Cartea Ninei Lykke am tot făcut-o cadou. Și uite, ca să vezi cât de diferiți suntem, pe mine m-a binedispus Din cauze naturale, dar altora li s-a părut de necitit. Ai să vezi cum citesc eu și cât sunt de pictate cărțile mele. Pun post-it-uri, scriu pe carte, subliniez cu markerul, pun smiley face, pun sad face, vorbesc cu autorul și cum să dau cartea altcuiva? Mi se pare o chestie foarte intimă. (Remarc că și ăsta e un obicei de lectură – n.r.) Da, ai dreptate.

Uite, chiar în cartea lui Alice Hoffman, despre care ți-am zis că m-a prins la recitire, după 15 ani, personajul principal e o bibliotecară, și ea mărturisește că își spionează cunoscuții să vadă ce cărți împrumută. Șefa ei e foarte dură și zice că este cel mai urât lucru, să intri în lecturile cuiva, că ele dezvăluie multe despre o persoană. Și povestește, vai, uite ce citește poștașul, uite ce citește vânzătorul. Și m-a amuzat că toate personajele din cartea aia citeau, împrumutau cărți de la bibliotecă și mi s-a părut plină de candoare confesiunea bibliotecarei. 

(Îi spun că „Din cauze naturale” ar fi o carte potrivită pentru clubul Bibliobibuli de la Cărturești, îi vorbesc și de cartea de la clubul din martie, „Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat” – n.r.) Dar îmi sună foarte cunoscut titlul ăsta… E o carte micuță, a citit-o Vero, știi ce i-a plăcut? Mi-a zis că e o distopie, o lume în care nu există niciun bărbat. Asta este. O am, e în engleză. Și chiar mi-a zis Vero, „Neapărat să o citești, o să-ți placă!” 

Lui Vero i-a plăcut tare mult și Colecționarul lui John Fowles. Este o carte pe două voci, întâi este povestea lui, a abuzatorului – iarăși o carte unde autorul intră în mintea abuzatorului –, apoi a fetei răpite. Stilistic este o realizare, e foarte convingător protagonistul-narator. Dar pentru fiecare carte trebuie să ai o stare anume, trebuie să fii pregătit să o primești. Vero m-a văzut că citeam Colecționarul și a luat-o. Tot ce mă vede că citesc, e curioasă să încerce. De exemplu, a citit Elizabeth Strout, care mie îmi place foarte mult. Vero a citit de ea Amy and Isabel, o poveste despre o mamă și o fiică. Le mai cer la școală să facă book review-uri și proful de engleză s-a mirat: „Tu chiar citești din astea, te lasă părinții să le citești?” Eu sunt de părere că poate să citească orice. 

Știi ce m-a surprins? Că am văzut pe coperta Tristului Tigru că a luat un premiu al liceenilor. Și ți-am spus, e totul foarte clar descris, din primele pagini. Autoarea explică în cartea asta că abuzurile se întâmplă pentru că, în general, copiii au încredere necondiționată în adulți. Mai ales dacă e părinte sau o figură paternă. De-asta nu cred că ar trebui să-i ferim de anumite subiecte. Copiii pun toate întrebările importante, despre moarte, boală, sex. Mă rog, e greu să dai sfaturi, nu aș vrea să fiu în locul profesorilor. Unii părinți sunt foarte conservatori. De curând, am primit e-mail de la liceu, să ne dăm acordul pentru ore de educație sexuală. Dacă nu la 15, 16 ani, atunci când să afle ce-i normal, ce-i exagerat? 

Spuneai că Vero ți-a zis de distopia aceea fără bărbați. Să înțeleg că și copiii tăi îți recomandă cărți?

Da, da, Vero îmi tot recomandă. Lui Filip îi place foarte mult Harari, și uite că s-a adeverit tot ce a spus despre inteligența artificială. Tot el mi-a recomandat Ion Vianu, Amor Intelectualis. Romanul unei educații, datorită lui Filip l-am descoperit pe profesorul Vianu. Mi-a spus „Eu am citit cartea asta și mi-am dat seama ce vreau să fac în viață”. De la Vianu a aflat că ești cu adevărat liber dacă ai curajul să faci ce ți se pare cel mai greu. Wow! De atunci am luat mai multe cărți ale lui Ion Vianu și i-am urmărit interviurile. Era un om foarte inteligent, cu o privire foarte lucidă asupra societății românești, îi vedea toate metehnele. Și mereu făcea trimiteri spre literatură, a fost un cititor pasionat.

Mi-ai zis că nu prea citești fantasy, nici realism magic. Sunt și alte genuri literare de care nu te apropii?

N-am prea citit nici non-fiction, deși uite că m-a pasionat foarte mult cartea lui Andrew Solomon, Demonul amiezii, despre depresie. O păstrez pe noptieră. Mi se pare foarte bine scrisă, te face și pe tine, cel care n-a trecut prin anxietate, depresie, să înțelegi suferința psihică. Mi-ar plăcea să citesc mai multă psihologie – Vero mi-a luat de pe noptieră Behave de Sapolsky, că vrea să o citească. Și eseuri citesc rar, nu știu de ce, mă interesează mai degrabă cele despre scris și literatură. Virginia Woolf are mai multe eseuri, reeditate recent, despre citit și scris. Dar aș vrea să-mi deschid mintea și să citesc din mai multe domenii, discipline. 

Sunt autori mari pe care n-ai putut să îi citești, cărți importante pe care n-ai reușit să le termini?

N-am reușit să citesc Război și pace, l-am început, dar nu l-am terminat. Sunt multe cărți din canon pe care nu le-am citit, deși făceau parte din bibliografia de examen. Sau poate tocmai din cauza asta. Henry Miller, Sexus, n-am putut-o citi. Dar poate că la un moment dat o să vină și vremea lor. Nu am terminat nici Pendulul lui Foucault, Umberto Ecco. Am și niște ediții vechi, dacă dai pagina, parcă se destramă. Nu știu dacă edițiile noi m-ar atrage mai mult, să fie mai abordabile măcar așa, fizic.

Eu sunt tristă când văd că nu pot să duc o carte până la capăt și cred că la mine e problema. Nu pot să zic de o carte că e proastă, mai ales acum, că sunt cumva în interiorul scrisului și mi se pare că e o chestie atât de personală, să scrii despre un subiect care te preocupă, pentru că vrei să-l înțelegi tu mai bine, nu neapărat să demonstrezi ceva. E pierderea mea dacă nu pot citi o carte. Uite, science fiction, de exemplu – nu sunt cititoare de science fiction, asta pot să zic, dar pot să zic că nu-mi place? Mai degrabă că nu e loc în capul meu în momentul ăsta. Dar poate că peste doi, trei, cinci ani o să fie loc. 

Dacă văd că o carte nu intră și nu intră, mă opresc și o reiau altădată. Asta mi s-a întâmplat în facultate cu Doamna Dalloway, de care acum sunt îndrăgostită. Atunci nu  vedeam suferința veteranului ăluia, a lui Septimus, care se aruncă de la balcon. Vedeam doar o madamă care pregătește o petrecere. După câțiva ani am citit-o din nou și-apoi am tot recitit-o. Acum mi se pare că e scrisă pentru mine. Poate că ține și de răbdare, știi? M-am învățat să nu judec cărțile, oamenii.

Îmi poți spune povestea unui obiect din bibliotecă? 

(Simona trece în revistă mai multe opțiuni, ne decidem până la urmă asupra unui tablou care apare pe coperta romanului „Stela” – n.r.) Povestea Stelei a început cu casa asta. Eu mă plimbam foarte mult prin cartier, iar în pandemie am început să ne plimbăm zilnic, împreună cu copiii. Și mi-au picat ochii pe casa asta și am inventat o poveste, că este o casă naționalizată, retrocedată, după care fosta proprietăreasă plânge și fără de care nu poate trăi liniștită. Mi-am dat seama că e locuită, pentru că vedeam vase pentru pisici, iar la un moment dat a apărut în curte un bătrân, jurai că-i pictor. Și fiindcă mi-a plăcut foarte mult, am vrut să fie pe coperta romanului – tabloul e pictat de o prietenă care este artist plastic, o vară întreagă a muncit la el. După prima reprezentație cu Stela (piesa de teatru regizată de Gianina Cărbunariu la Nottara – n.r.), mi-a scris o doamnă: „Eu am locuit vis-a-vis de casa din carte și din spectacol, îl cunosc pe domnul care stă acolo, e restaurator de icoane!” Zic, incredibil! După aceea doamna l-a vizitat, mi-a trimis și poze, eu încă n-am ajuns să-l cunosc. (Îmi arată pe telefon câteva fotografii – n.r.) Dar ce poveste îmi făceam eu despre casă și uite-l pe proprietarul din realitate.

Ce rol are biblioteca în viața ta de scriitor?

Ideile care m-au dus la scris mi-au venit totdeauna citind. Când mă intrigă ceva, încep să-mi notez și fac cumva legătura cu ideile din capul meu. Când mi se plimbă o poveste nouă în minte și dau de o lectură care-mi place mult, parcă scriu mai ușor, chiar dacă e o carte total diferită de cea pe care vreau să o scriu. Cumva mă ajută să-mi descâlcesc povestea din minte. Totdeauna când mi-a fost greu să scriu, să am încredere să scriu – căci la mine de încredere e vorba, încredere că pot să fac asta –, după ce m-am întors la anumite cărți, am prins curaj. Pe mine mă ajută biblioteca, e ca un prieten. Sunt mereu cu cărțile răvășite, nu-mi vine să le mut de pe noptieră pe cele mai iubite, chiar dacă se strâng teancuri. Mă gândesc că poate-mi mai trebuie, poate mai recitesc. 

(Mă minunez iar că are răbdare și chef să recitească, într-o lume în care noutatea are întâietate și sunt atâtea cărți care așteaptă la rând – n.r.) Da, dar vezi tu, poate de-aia nu pot să citesc marile cărți, literatura înaltă, pentru că eu mă întorc la anumite cărți și tot în poveștile astea contemporane mă regăsesc. O fi bine? Nu știu dacă e bine. Dar ca cititoare sunt liberă acum. Nu mai dau niciun examen și pot să citesc ce vreau. Pentru mine e bine, mi-aduce liniște și mă împlinește să citesc în felul acesta. 

Ai povești amuzante legate de bibliotecă?

Am dubluri, dacă asta e suficient de amuzant. Am mai dăruit din ele, dar o să mai vezi câteva. Mi-am dat seama într-un târziu de ce mi se întâmplă asta: când cumpăr o carte pentru că cred că-mi lipsește din bibliotecă, de fapt nu am citit-o și nu am povestea în cap. Mi s-a întâmplat să am și trei exemplare ale aceleiași cărți. Acum mi le notez în telefon sau fac poze la coperte, și-așa țin minte ce-mi lipsește și nu le mai cumpăr. Dar am pățit-o cu Ishiguro, Uriașul îngropat, cu Loxandra – am aflat de ea de la Radu Paraschivescu, care a spus că e o traducere excelentă –, cu Boran, dumnezeul subteran, pentru că l-am auzit pe George Moise vorbind la Radio Cultural și mi s-a părut interesant subiectul, că de fapt e aceeași religie peste tot, indiferent de doctrină. 

(Odată ajunse la etaj, unde e și biblioteca, îmi arată dublurile și raftul cu cele mai noi cărți – n.r.) Cele de jos sunt necitite, le-am cumpărat sau le-am primit. Mi-am dorit foarte mult cartea asta, uite ce frumos arată: Singură împotriva tuturor. Viața prințesei Martha Bibescu, tradusă de Alina Pavelescu.

(Îmi arată o broșură cu trasee de bicicletă pe valea râului Mosela – n.r.) De câțiva ani am descoperit chestia asta, că ne întrebam unde să mergem cu bicicletele. În București e complicat. Am învățat târziu să merg pe bicicletă și am o mare spaimă de mașini, dar în Germania sunt piste speciale și se circulă foarte civilizat. Sunt peisaje superbe la care n-ai putea să ajungi decât pe bicicletă. Am mers prin podgorii. E o vacanță și activă, și liniștitoare. 

(Aduce „Tristul tigru” și mă minunez că e plină de post-it-uri și sublinieri cu markerul, acum înțeleg de ce spunea de cărțile ei că sunt pictate – n.r.) Uite, arată ca o carte de colorat. E o poveste plină de generozitate Tristul tigru… Neige Sinno spune că a lăsat deoparte rușinea pentru că e mai mare furia. Mi-a atras atenția o întrebare pe care i-a pus-o o cititoare: „Cum de n-a observat mama ta?” Toată lumea dă vina pe mamă. Dai vina pe Alice Munro, ți se pare că mama e cea mai vinovată, ea ar fi trebuit să observe, să pună întrebări. Totdeauna, mama e judecată cel mai aspru. Dar mai sunt și alți oameni în familie, de ce n-a observat nimeni? De ce n-au observat profesorii, prietenii, rudele, vecinii? Cu toții ar trebui să îi protejăm pe copii, nu numai mama. Și m-a emoționat că autoarea nu judecă pe nimeni până la urmă. E frapant, uite, are o discuție cu propria fiică preadolescentă care o întreabă de ce nu i-a spus mamei ei prin ce trece, iar Neige Sinno îi răspunde că nu poți să vorbești despre așa ceva, dacă nu te întreabă mama.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.