Chuck Palahniuk, Monştri invizibili, traducere de Mircea Pricăjan, Editura Polirom, 2019.

Nerecomandat delicaţilor, depresivilor, fotomodelelor sau femeilor gravide!

Toamna aceasta s-au împlinit 20 de ani de la ecranizarea lui David Fincher a romanului Fight Club, roman care l-a impus pe Chuck Palahniuk (n. 1962) drept cel mai crud şi mai provocator scriitor al generaţiei sale, scriitor gay şi narcoman care a adăugat ca nimeni altul transgresivităţii genului horror tuşe de critică a consumerismului, a societăţii spectacolului, a simulacrului postmodernităţii. Sigur, treaba asta o făcea deja Douglas Coupland (Generation X, Shampoo Planet, Gilfriend in a coma), dar intelectualismul satiric al lui Coupland a găsit la Palahniuk o replică mai noir şi mai populară.

Tot 20 de ani împlineşte şi Monştri invizibili, carte refuzată iniţial de editori din cauza violenţei sale, dar publicată ulterior datorită succesului ecranizarii lui Fight Club. La un moment dat a existat chiar intenţia de a fi ecranizat şi acest roman, în schimb a apărut sub forma unui roman grafic.

Viaţa e un fashion show: frumuseţe, tinereţe, lux şi glamour! Aceasta ar fi premiza deturnată violent în acest roman. Perfecţiunea nu e un ideal, ci o obligaţie ce trebuie respectată mai ales cu preţul simulacrului corporal: lifting, liposucţie, injectare cu Botox, implanturi cu silicon, de păr etc. Iar Shannon McFarland este fotomodelul suprem: tînără, splendidă, celebră şi adorată, are un iubit fidel şi o prietenă adevărată. Asta pînă în ziua în care un accident o desfigurează şi o transformă într-un monstru biped nevoit să-şi ascundă faţa după eşarfe şi viaţa în spatele unor nume precum Daisy S. Patience sau Bubba Joan (precum corpul, şi onomastica trece prin mai multe identităţi, lucru care poate fi dificil de urmărit în roman).

Alături de transsexualul Brady Alexander (victima unei presupuse tentative de sinucidere degenerată în automutilare), cea cunoscută sub numele de Shannon îşi schimbă identitatea şi pleacă într-un road trip („trip” în ambele sensuri) vizionînd vile de lux şi furînd analgezice şi antidepresive scumpe şi interzise. Ce se ascunde, de fapt, în spatele celor două mutilări şi a fugii lor de trecut şi de propriile identităţi!? Ca în mai toate cărţile lui Palahniuk, o fatală disperare, un violent strigăt de revoltă echivalent cu o sinucidere lentă, perpetuă, niciodată definitivată. (Ca detaliu de istorie literară, în timp ce Monştri invizibili apărea, Jeffrey Eugenides lucra la Middlesex, odiseea intersexualităţii lui Cal(liope), personajul literar absolut pentru cultura trans/intersex.)

Dar iată-l/o peBrady Alexander, transsexualul hrănit cu tranchilizante şi hormoni, aflat doar la o vaginoplastie distanţă de a deveni femeie, confesîndu-se:

Pentru că sîntem aşa obosiţi să ne ducem viaţa cum trebuie, mi-am făcut socotela, cu cît e mai mare greşeala, cu atît sînt mai multe şansele să rup lanţurile şi să duc o viaţă adevărată. Precum Cristofor Columb navigînd spre dezastru la marginea lumii. Precum Fleming şi forma lui pentru pîine. Adevăratele noastre descoperiri vin din haos, din faptul că ne ducem în locuri ce par greşite şi stupide şi prosteşti… O operaţie de reatribuire sexuală e-un miracol pentru unii oameni, dar dacă nu ţi-o doreşti, e forma supremă a automutilării. Nu c-ar fi rău să fii femeie. S-ar putea să fie minunat, dacă mi-aş dori să fiu femeie. Idea e că să fiu femeie e ultimul lucru pe care mi-l doresc. E doar cea mai mare greşeală pe care mă pot gîndi s-o fac. La fel e şi drumul spre cea mai mare descoperire. E aşa pentru că sîntem prizonieri în propria noastră cultură, în faptul că sîntem fiinţe umane pe planeta asta, cu creierul pe care-l avem, şi cu aceleaşi două braţe şi două picioare pe care le au toţi. Sîntem captive într-o asemenea măsură, că orice cale de evadare pe care ne-am putea-o imagina ar fi doar o altă parte a capcanei. Orice ne dorim, sîntem dresaţi să ne dorim. Prima mea idee a fost să-mi amputez un braţ şi un picior, cele stîngi, sau cele drepte, dar nici un chirurg n-a fost de accord să mă ajute. M-am gîndit la SIDA, dar pe atunci toată lumea avea SIDA şi părea aşa mainstream şi trendy… Schimbarea de sex a fost cea mai mare greşeală pe care puteam s-o fac. Cea mai mare provocare pe care mi-o puteam oferi.

Avem în romanul de faţă un pulp fashion grotesc despre automutilare ca ultima formă de reacţie într-o lume coruptă, ipocrită şi contrafăcută, un roman care se transformă într-un gender horror anarhist plin de suspans ce asigură şoc după şoc pînă la ultima pagină. Nu contează decît ceea ce se vede şi există un anumit standard pentru ceea ce trebuie să se vadă – aceasta ar fi noua condiţie umană. Care trebuie comrpromisă.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.