L1035348-77

Cronică din călătorie: “Homo deus”, de Yuval Noah Harari

Foto: Cătălin Ceaușoglu             

Omul a avut tot timpul o agendă, conștient sau nu de ea. O agendă care adună informații, ani la rând, date prin ADN urmașilor urmașilor. Uneltele zilelor noastre fac din agendă un scenariu previzibil, la fel ca direcția gesturilor și nevoilor. Mai mult, înfruntând toate arhetipurile de până acum, omul își face un upgrade și devine propriul dumnezeu. Aroganța de a stabili propriile norme îl va costa pe Om sensul și, într-un final, libertatea.

Digitalizarea se mișcă mai repede decât orice Revoluție de până acum. Avem deja imprimante de organe, clone, IA, Siri, Waze, echipe care caută nemurirea, oportunități imobiliare extraterestre, un ecran care face totul pentru noi și care cere la schimb trecutul, prezentul, datele personale, fotografiile obraznice, datele de cont, parola de card, când plecăm, cu cine, unde mâncăm, ce muzică ascultăm, câți copii avem etc.

Inteligența Artificială, ajutată de Religia Datelor, va depăși puterea de înțelegere a omului, deci un nou dumnezeu este preconizat de Yuval Noah Harari, unul pe pământul muritorilor, făurit de ei. Un dumnezeu care-și găsește răzbunarea în gestul primordial al curiosului de a intra în razboi cu orgoliul de muritor închipuit și  conştiinţa unei realităţi transcendente. Omul își va asuma rol de Tot peste Toate, dar mai ales peste Timp. Să combați timpul e o treabă divină.

Istoria nu iartă, ne aduce aminte autorul. Iar dacă ar fi să rezumăm alegerile oamenilor, pare că hedoniștii ies câștigători: a început goana după Viața Eternă și Fericire, iar pass-ul de trecere în cursă este chiar contul și resursele îmbrăcate în multe zerouri. Iar cei aleși primesc Mântuirea întru Eternitate, dictată de propria avuție.  Ei, acei puțini cu aproape toți banii de pe planetă. Zilele noastre ne prezintă o realitate ușor de adus ca argument, 1% din populație deține jumătate din averea globală.

Acești oameni își vor dori, au și început deja, să obțină cu ajutorul tehnologiei o recalibrare din butoanele geneticii a minții și a trupului înspre performanțe nemaivăzute, să scape de îmbătrânire, moarte și sărăcie. De unde și un viitor decalaj social [și mai mare, adică] între cei rămași în urmă și noii dumnezei. Pentru că da, istoria nu iartă, și mare e împărăția scenariilor imperiale.

Pe măsură ce algoritmii îi scot pe oameni de pe piața muncii, averea și puterea s-ar putea concentra în mâinile elitei restrânse care deține algoritmii atotputernici, dând naștere astfel unei inegalități sociale și politice fără precedent.

Yuval Noah Harari își argumentează scenariul cu răbdare, date și exemple, ca un profesor de istorie ce este, dar își asumă că acesta poate fi unul dintre mii posibile. Într-un gest creativ de interpretare a datelor, Harari propune un scenariu de viitor, unul fără neamuri în trecut,  în semn de protest împotriva unei istorii care s-ar putea repeta.

Nu-l judecăm, deci, dacă ne vine să-l contrazicem cu propriile argumente.

Istoria nu înseamnă o singură poveste, ci mii de povești alternative. Ori de câte ori alegem să spunem una, alegem și să le reducem la tăcere pe celelalte.

Pactul religios ne-a pus carnea în farfurii, îmbrăcată în povestea jertfei oferită dumnezeirii de către om. Cu animalul în farfurie, Omul a rămas șef peste gospodăria lumii, invocând numele Domnului la fiecare vărsare de sânge.

Zugrăvirea <<celorlalți>> ca pe niște fiare subumane era un prim pas spre tratarea lor ca atare. Astfel, ferma a devenit prototipul societăților noi, cu stăpâni aroganți, rase inferioare numai bune de exploatat, fiare sălbatice de exterminat și un Dumnezeu măreț deasupra care Își dă binecuvantarea pentru tot acest aranjament.

Până la urmă, îngăduința acestui aranjament a venit pe căi divine, la fel de impresionate de o friptură bună ca noi toți, muritorii de rând. Măcar pentru a duce mai departe actul divin și tot merită să încingem grătarul din când în când.

a făcut Noe un jertfelnic Domnului; și a luat din animalele cele curate și din toate păsările cele curate și le-a adus ardere de tot pe jertfelnic. Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasma bună și a zis Domnul Dumnezeu în inima Sa: <<Am socotit  să nu mai blestem pământul pentru faptele omului.>> (Facerea 8:20-21)

La fel ca mâna-ntinsă care spune o poveste, religia instituționalizată stabilește binele și răul, îmbrăcate în pilde cu mesaj popular sau în povești pentru copii, dar în realitatea pentru oameni mari.

Însă, mai popular decât binele și răul a devenit confortul. Odată cu el, au apărut și primele semne de  lepădare dumnezeiască pentru o viață mai bună, mai ușoară, mai fericită, că doar una avem. Revoluția agricolă, cea  industrială și mai nou cea digitală, au adus, pe rând, un upgrade confortului.  Revoluția digitală schimbă inclusiv sensul proprietății. Nu e suficient să ai, ci să menții actualizând. Dar e ok, pentru puterea nemărginită a lui Acum suntem dispuși să facem asta. Acum, altcineva face lucruri pentru noi.

Dezvoltarea industriei și știintei moderne a adus cu sine următoarea revoluție în relațiile dintre om și animale. În timpul Revoluției Agricole, omenirea a redus la tăcere animalele și plantele și a tranformat  marea operă animistă într-un dialog între om și zei. În timpul revolutiei Știintifice, oamenirea i-a redus la tăcere și pe zei. Lumea era acum un spectacol cu un singur protagonist. Omenirea stătea singură pe o scenă goală, vorbind cu ea însăși, fără să negocieze cu nimeni și dobândind puteri enorme fără nici o obligație. După ce a descifrat legile mute ale fizicii, chimiei și bilogogiei, omenirea face acum cu ele orice binevoiește.

Și cum ne stă scris în sânge ca cineva să ne conducă, Religia Datelor care se mândrea odată că face totul pentru un Acum mai bun, ajunge parte din procesul de transformare a lui homo sapiens în homo deus, căzut pradă orgoliului și confortului, îngenunchiat de propria-i creație, Inteligența Artificială.

Etaloanele pe care noi înșine le-am păstrat cu sfințenie ne vor condamna să ne alăturăm mamuților și delfinilor chinezesti, fiind dați cu totul uitării. Privind în urmă, omenirea se va dovedi a fi fost doar o undă în fluxul cosmic de date.

Cu toate astea,

(…) deși știința poate contribui mult mai mult la dezbaterile etice decât obișnuim să credem, există o limită pe care nu o poate depăși, cel puțin deocamdată. Fără mâna călăuzitoare a unei religii, orânduirile sociale la scară largă sunt imposibil de menținut.

Teoriile științifice nu pot funcționa singure, înțelegem. Ele au nevoie de ideologie și normă religioasă, ca arsenal de arme morale pentru decizii  ce depășesc sistemul de calcul matematic. Dar umanismul, în trend zilele astea, ne îndreaptă atenția către noi. Umanismul justifică în numele omului Tot, ca pentru un dumnezeu în devenire, mai anticipează autorul.

Tot el își aduce aminte că știința încă n-are nicio idee despre ce înseamnă Conștiința și Mintea Umană.

La drept vorbind, știința știe surprinzător de puțin despre minte și conștiință.[…] nimeni nu are nici cea mai vagă idee cum o amestecătură de reacții biochimice și curenți electrici din creier creează experiența subiectivă a durerii, furiei sau iubirii. Poate ca vom avea o explicație serioasă în zece sau cincizeci de ani. Însă în 2016 nu avem o asemenea explicație și am face bine să spunem răspicat acest lucru.

Drept urmare, fără să vrei, te întrebi  cum ar ajunge omul să dărâme toată mitologia din primele ei timpuri până la Star Wars? Cum renunță la ADN-ul cultural? Ce-l determină să nu mai creadă? Dacă “Homo sapiens este singura specie de pe pământ capabilă să coopereze în mod flexibil în număr mare”, nu-i dăm omului mai multe puncte și-n jocul de-a common sense?

Poate cea mai mare descoperire științifică ar fi Testul Bolnavului pus în funcție. Vremurile în care trăim ne permit să spunem că-n spatele tiranilor istoriei stau boli care au dictat în numele omenirii. Narcisiști și psihopați au decis sau decid în numele a mii, zeci de mii sau milioane de oameni. Nu știm unde ar putea duce scenariul unei astfel de descoperiri. 🙂

Iar pe lângă asta, cum bine spune Gus Speth, mai avem câteva lecții de învățat, și misterul e abia ăsta, dacă se va ridica cineva din mulțime să ne arate cum, că nu facem față lipsurilor, nici măcar celor de sens:

I used to think the top environmental problems were biodiversity loss, ecosystem collapse and climate change. I thought that 30 years of good science we could address those problems. But I was wrong. The top environmental problems are selfishness, greed and apathy…and to deal with those we need a spiritual and cultural transformation, and we scientists don’t know how to do that.

Recenzie de Anca Dănilă.

Fotografii făcute și descrise de Cătălin Ceaușoglu:

Citindu-l pe Hariri pe scaunele de la Caffe Florian. Am ales sӑ venim aici la rӑsӑrit, înainte de momentul în care cineva o sӑ descuie uşa cafenelei iar cei câţiva angajaţi care au ajuns mai devreme şi aşteaptӑ pe scӑrile Procuratie Nuove or sӑ se ridice alene şi or sӑ se îndrepte cӑtre intrare. Mai târziu piaţa se va aglomera iar terasa se va umple cu turişti care nu vor decӑt sӑ se afişeze aici plӑtind pentru un mic dejun o sumӑ cu care ai putea vizita câteva din muzeele veneţiene. Acum e gratis şi în plus fotografia nu va conţine şi zecile de pungi de cumpӑrӑturi de la branduri de lux celebre ce vor fi etalate în curând la vedere pe scaune şi mese.

Din colţul Loggettei se vӑd atât Piazza cât şi Piazzetta di San Marco şi e greu de gӑsit un loc mai bun. Loggetta a fost proiectatӑ de Jacopo Sansovino cu gândul la marile sӑrbӑtori iar în zilele noastre carnavalul umple balconul de mӑşti care salutӑ mulţimea. Acum este însӑ varӑ şi înainte de rӑsӑrit, carnavalul e departe, e linişte şi te acoperӑ umbra lungӑ a bazilicii de dupӑ care va apӑrea în curând soarele.

Biblioteca Marciana a fost numitӑ de Andrea Palladio cea mai frumoasa cladire de dupӑ antichitate. Aflu repede cӑ Palladio este recunoscut drept cel mai mare arhitect italian al secolului al XVI-lea aşa cӑ ştie el ce vorbeşte. Şi nu este doar o clӑdire frumoasӑ ci şi una dintre cele mai vechi şi bogate biblioteci din lume. Sӑlile ei somptuoase se întind pe toatӑ latura de vest a Piazzettei, pânӑ la Molo iar în secolul trecut oamenii i-au dat şi spaţiile alӑturate din Procuratie Nuove. E multӑ cunoaştere adunatӑ aici şi încӑ ştim sӑ apreciem asta. O plimbare la rӑsӑrit printre porumbeii de la gura gangului şi încet încet încrederea în omenire reapare.

Cӑlӑtorii ce-i dau Veneţiei timpul pe care îl meritӑ ştiu sӑ nu se teamӑ de potopul de turişti. Ei ştiu cӑ oricând se pot abate de la cӑile bӑtute dintre Santa Lucia şi San Marco pentru a fi, câţiva paşi mai tarziu, singuri pe canalele şi aleile ce nu apar niciodatӑ în selfie-uri. Tot ei ştiu însӑ şi cӑ Rialto e doar unul şi ca sӑ-i aduci respectul cuvenit trebuie sӑ te trezeşti cu noaptea-n cap, înainte de rӑsӑrit. E singurul moment în care te poţi bucura cu adevarat de el iar rӑsplata va veni înzecit. Acum Veneţia este a celor ce o fac sӑ meargӑ, acum pe Grand Canal în locul gondolelor sclipitoare plutesc bӑrcuţe modeste ce aduc fructe, legume, saci de fӑinӑ, hârtie igienicӑ şi sӑpun. Pe pontoane oameni de toate rasele în haine muncite descarcӑ, strigӑ, carӑ şi se bucurӑ de liniştea unui nou început de zi.

 

 



There are no comments

Add yours