Diana Bădica | Rezidența de la Vila Golescu | Fragment în premieră

💬 Diana Bădica

Toată lumea știe că mă mobilieze greu să scriu. Și că scriu puțin. În 2022 am publicat în Antologia KIWI. Trecuturi (Editura Polirom, 2022) un text despre subiectele mele preferate – boala, interacțiunea cu medici și pacienți deopotrivă. Feedback-ul primit după publicare m-a făcut să-mi dau seama cât de mult am de spus despre acest univers – oricât de tare m-aș îndepărta de acest spațiu familiar, mă întorc la el, înțelegând de fiecare dată ceva nou despre mine. Am aplicat la bursele Cărturești cu un text despre asta și, fără să aștept rezultatul jurizării, am continuat să scriu, astfel că, la plecarea la Câmpulung terminasem deja câteva capitole. În rezidență mă așteptam să scriu puțin, fiind necesar mai întâi să mă obișnuiesc cu spațiul, cu oamenii și să mă consolez cu gândul că măcar am scris acasă. Aveam multe pe cap – abia mă externasem din spital, urma să mă internez din nou la finalul rezidenței, așteptam rezultatele unor analize.     

Dar Vila Golescu nu e doar locul în care am uitat de toate astea și nici cel în care am trăit prima mea rezidență literară – vila Golescu este un muzeu redat comunității, este spațiul în care-mi imaginam în adolescență că voi trăi la un moment dat – vase și mobilier specifice perioadei în care au locuit acolo surorile Golescu, pe care, adesea, vecinii le vedeau la geam, diplome, fotografii și cărți vechi. Voi locui o perioadă într-un muzeu, am spus familiei mele la începutul rezidenței. E frumos să-ți imaginezi lucruri, nu? Așa cum îmi imaginam că voi dormi, o noapte, într-un cinematograf sau că tatăl copilului meu va fi un antropolog care va cerceta un teritoriu mlăștinos din Asia. Dar la Câmpulung nu am căutat teritoriul mlăștinos – la Câmpulung am primit un parc dendrologic, cu arbori lalea înfloriți, cu magnolii și salcâmi japonezi, un leagăn pe coasta dealului. Am primit liniște, cer albastru, ploi reci. 

I-am cerut doamnei Lucica să mă ajute să-mi improvizez biroul de scris afară, să văd casa în toată splendoarea ei, dar trebuie să fi trecut cinci, șase zile până m-am apucat de scris. Îi întrebam pe colegii mei scriitori, Ana Alexandrescu și Iulian Popa, când ne întâlneam la bucătărie ori în curte – ați scris, cât ați scris?, întrebare la care mă invitau și pe mine să răspund în cele din urmă. Nu, n-am scris; nu, nici azi n-am scris, alternând cu – am editat, măcar am recitit printurile, sunt mulțumită. Când am scris, am scris șapte pagini dintr-o răsuflare. Ca niciodată, am stat foarte puțin de vorbă la cină, spunându-le colegilor că gata, eu scriu – și am mai scris încă patru pagini. De mână, pe un caiet studențesc a cărui copertă moale, plastifiată mă enerva de fiecare dată când dădeam pagina, dar am scris. Zâmbind. De atunci, am tot scris. Plimbările în oraș ori în împrejurimi, întâlnirile, discuțiile din bucătărie sau de pe terasa de lângă camerele colegilor mei, deși fără legătură cu subiectul romanului meu, m-au ajutat să accept gândul de care uneori încă mă tem – lucrez la al doilea roman al meu.

În zilele ploioase am scris la masa așezată în fața geamului din camera mea de la parter, cu o melodie atât de proastă în fundal că voi ascunde toată viața plăcerea mea vinovată din rezidență. Mă opream greu din scris – uneori ca să beau cafea special adusă de la București de Ana, alteori ca să mănânc înghețată aleasă de Iulian – m-am simțit acasă, într-un spațiu atât de diferit față de cel al casei mele. Chiar și acum scriu zâmbind, întinsă pe șezlongul din grădină, cu laptopul pe o măsuță de scris de la Ikea, cu pisicul dând târcoale și așteptând să-l hrănesc. Nu pot, nu vin acum, scriu – îi spun, așa cum le-aș spune și Anei și lui Iulian dacă am fi încă la vila Golescu, pregătiți de o seară de povești pe terasa cu vedere spre oraș.    

🔸🔸🔸

– fragment –

Prin clasa a șasea am cumpărat de la școală cartea unui profesor de limba română de la liceul la care voiam să mă înscriu – Răsărit cu păsări negre. Profesoara de română l-a invitat în clasă pentru a semna autografe, iar noi ne-am încolonat unul în spatele celuilalt, așteptând să ajungem la catedră. Scopul întâlnirii era să înțelegem că doar scriitorii din manualele școlare muriseră. Oricum, ea era mai emoționată decât noi de eveniment. Lăsase pe catedră o cafea și un pahar cu apă și rămăsese în mână cu un buchet de flori pe care scriitorul a refuzat să-l primească. Nu știu ce mi-a venit, dar când am ajuns în fața lui, i-am zis:

– Eu vreau să fiu scriitor, însă el nu a răspuns. 

A scris pe pagina de gardă ce le-a scris tuturor colegilor mei – Pentru o lume plină de lectură, după care s-a uitat câteva secunde la mâinile mele.

– Ea poate să scrie? a întrebat-o pe profesoara de română.

– Ana? Poate, poate, nu scrie foarte frumos, dar nici cel mai urât din clasă… e fată bună.

Scriitorul mi-a întins cartea fără să mă privească. 

– Bravo ei, a zis indiferent.

Am mers în bancă, zâmbind fals. Ar fi trebuit să mă bucur – spre deosebire de cum fusese întâlnirea pentru ceilalți, cu mine măcar vorbise, dar bravo ei însemna altceva. Însemna ceva ce mai văzusem în privirile oamenilor – un soi de milă și dispreț deopotrivă, ceva ce simți față de cei care își doresc imposibilul. Ea n-are nici degete cu care să scrie, darămite să mai ajungă și scriitor – asta îmi zisese de fapt scriitorul român contemporan.

Diana Bădica este câștigătoare la secțiunea roman, în cadrul Burselor și rezidențelor de creație literară Cărturești, ediția 3.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.