Dumitru Fanfarov | Rezidența de la Vila Golescu | Poeme
În luna mai, la Vila Golescu, s-au desfășurat o parte din rezidețele ediției 5 a Burselor și rezidențelor Cărturești. Printre scriitorii care au mers la Câmpulung Muscel este Dumitru Fanfarov, care ne povestește cum a fost pentru el experiența de la Vila Golescu și împărtășește cu cititorii câteva poeme care vor alcătui un viitor volum.
Raport de rezidență/ filiera furiei
Surprind scriitori mai maturi decât mine cum se corectează imediat după ce spun că au lucrat pe vreun text. Au scris, au vrut să zică. Graba cu care vor să delimiteze ceea ce fac din plăcere de pâinea câștigată cu sudoarea frunții. Cu toate astea, nu mi-am putut înăbuși satisfacția când am citit în Hyperion Cantos de Dan Simmons, cum personajul Martin Silenus se așează între ruine – într-o lume amenințată de extincție – să lucreze la poemul său. Aceeași gravitate a termenului o regăsesc într-un interviu de-al lui Sergiu Khasis, în care acesta povestește despre o dimineață mahmură în care la fel de serios ca Martin Silenus, se apucă să lucreze la volumul său de poezie.
Epuizarea pricinuită de joburi, lucrul din răsputeri mă fac fără îndoială mai volubil și mai deschis. În acele seri târzii de după îmi pot privi în sfârșit semenii în ochi fără pic de vină sau rușine. Blândețea îmi cuprinde umerii și fără frustrare putem discuta despre orice, după ce un pahar de bere aburit ia din nervozitate și foame. Un fel de smerenie înșelătoare însă poate trece foarte ușor de granița subțire a calmului în mândrie și reproș adus celor care nu au nevoie să tragă atâta pentru a fi ei înșiși. Surogatele dulci ale epuizării. Câștigul și acest sentiment brutal de îngâmfare.
Ai mei au muncit în draci. În afară de adolescență – când mă răzvrăteam pe mâncare într-un fel bulimic – îmi sunt dragi cinele luate împreună. Momentul zilei când ne întâlnim cu toții. Dar nu pot să nu observ legătura dintre muncă și extremitățile gurii care le cad în jos, imposibilitatea de-a se relaxa, încruntarea provocată de stres și acel leșin pe sfârșit de zi a cărui ritm respiratoriu încerc să-l observ la lumina televizorului. Respiră, tot normal.
Când am ales Facultatea de Litere, știam că pentru tot restul vieții va trebui să bântui printre oameni diferiți și meserii felurite. S-au născut câteva poeme vii și faine din această perindare. Râd și eu la bancul acela cu ce lucrezi? / – scriu. / – nu, eu te întreb ce lucrezi. La Câmpulung însă, am revenit la adevăratul meu travaliu, acela în care operez cu shifturi în propria mea soartă, în propria mea minte. Am scris, adică am scos la lumină lucruri pe care le credeam uitate. Am căutat stări și situații pentru a-mi înțelege adevărul. Am scuipat smocul de păr pe care credeam că-l am în gură. Am prețuit seninătatea lui Robert Walser, lipsită de scremut workaholic. Am atins ceva care depindea de efortul meu, dar și de ceva mult mai delicat.
Cină în familie
calitatea vinului nu schimbă calitatea poemelor,
dar recunosc am umblat ca primadona printre rafturi,
am ieșit ca david dunn în pelerina de ploaie.
m-a invitat la cină o poetă așa că am zis astăzi bem de toți banii
am cumpărat vinuri pe care le știam din perioada carantinei,
robert ne răsfăța cu tot ce-i mai scump;
am zis astăzi le cumpăr eu și chiar dacă nu ești alături
toastez pentru tine bere brună, bere blondă, nefiltrată,
franzele și cașcaval.
vorbim neostoiți după zile în care stăm închiși prin odăi
și scrântim creierii să nască ceva real și palpabil
până ne trezim că ne pune mâna pe umeri,
o caută poliția, se aruncă petarde,
câinii latră spre geamuri,
nu mai putem adormi niciunul de frica
momâii ce-a luat ființă în colțul camerei,
această creatură trebuie tranchilizată
dusă de aici în altă lume
la circ sau în pădurea din spatele casei,
acolo este locul ei,
aici este locul nostru,
să știm și noi c-avem un loc în lume, un ban în buzunar,
un pat cu o veioză și o carte.
există 2 tipuri de scriitori, îmi zice Miruna,
cei care în rezidență îi dau de pârâie și cei care se blochează,
după ce-i spun că mă simt vinovat,
afară-s alegeri, lumea o ia razna,
eu stau aici, mă uit pe fereastră cum plouă,
duc crengi uscate cu roaba, scot băncile din cămară,
le dau la dos pentru lectura de mâine,
bag binișor la poemul meu despre un luminist daltonic
apoi fac un duș în baia de vară,
nu mi-e frică pentru ce o să citesc,
nu mi-e frică pentru ce scriu,
important e să-mi aparțină doar mie
și-mi va aparține
doar mie
Plimbare
oraș de tranzit,
tirurile intră și pleacă,
urma sărăciei și a abandonului rămâne,
după ce se instalează ca porcul acesta
cu ochii sticloși
pe nenumărate ziduri
survolează cu aripi de cărămidă
stația feroviară șinele curg de metal
murdar râul curge și el
doi câini imenși de munte îngrijiți și blănoși
ca doi stabilopozi vii
înaintează câțiva pași
nu te grăbi privește și ascultă atent:
fac dreapta, mă îndepărtez de strada centrală,
țiganii povestesc în față la păcănele cum își fac jocul,
intru printre blocuri dau de case,
gospodării mai degrabă, cu rațe și găini,
boarea plăcută de găinaț
mă face să merg simultan pe mai multe cărări,
memoria mea e un miriapod.
doar orașul își expune rănile și sărăcia
într-un fel viclean și puturos.
printre gardurile de ștachetă
întrevezi păsări și animale,
mizeria lor îngrașă pământul,
mai încolo vița-de-vie, grădina,
mai târziu o casă tărănească alb-albăstrie,
îngrijită deși
iarba înaltă ferestrele
trădează părăsirea
între doi copaci sacul de box decolorat
trădează și el
caroseriile celor două mașini din spatele casei
trădează perfect
pentru visători întunecați
e perfect
când ajung acasă hrănesc vițeii cu bot de câini,
apoi colind parcul, mă joc cu Mura și osul pe care i l-am dat
până când ține morțis să-mi arate unde-l ascunde,
la fel cum eu, cititorule, vreau să mă urmărești
cu această sticlă goală
cum plec în pădure
să-ngrop un poem
pentru mine în timp
pentru alți inițiați, sus
florile au culori proaspete și nemaivăzute
ca pe un pelerin te-așteaptă să urci
Remus mă urmează chiar dacă șchioapătă
până la promontoriu
unde privesc zăpezile
de pe vârfuri
zăpezile
ca pe ceva îndepărtat, tot mai rar
ca pe ceva la care mai am de lucrat
mă întorc la pas încet să nu-l obosesc pe Remus,
vacile ne privesc din buruienile înalte,
pietrele, mușchii, livezile, norii
toate se oglindesc la capăt de drum
în apa din care bem însetați
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
There are no comments
Add yours