Recenzie: Grimes, Visions, 4AD, 2012

Claire Boucher (nume de scenă: Grimes) e un om al timpurilor sale. Canadianca de 24 de ani s-a specializat într-un soi de electro pop – witch house, pentru chiţibuşari – care împrumută de pretutindeni, procesează vocea fără apăsări şi tratează cu indiferenţă poncifele mainstream.

Şi totul se întîmplă pe calculatorul de-acasă. Visions lasă impresia că n-ar fi putut să apară decît în această perioadă, una în care marile case de discuri chiar nu mai au cum să trăiască pe spinarea unor adolescenţi dispuşi să prăpădească şi ultimul sfanţ din alocaţie pe două-trei albume cu preţuri umflate.

Economia de mijloace e şi ceea ce defineşte albumul: aproape fiecare cîntec pleacă de la o temă măruntă (două-trei acorduri sau cîteva beat-uri simple) de la care nu se abate în ruptul capului. Genesis, de pildă, inspirat plasată în deschidere, e un şotron synth optzecist: clapă curată, unduitoare şi percuţie care ţopăie inofensiv. Şmecheria e în dozaj:  sunetele ulterioare (un efect aici, o porţiune mai accelerată colea) nu calcă niciodată pe linii – planul e respectat de la început pînă la sfîrşit.

La fel se întîmplă cu Oblivion, care pare să ducă aceeaşi temă mai departe, dar care îşi îngăduie o excursie scurtă la pian. Tonul se înăspreşte abia la Eight, unde se îngrămădesc, în mai puţin de două minute, voci sugrumate electronic, un sintetizator teutonic şi percuţia voit disonantă. Ai fi zis că falsetul e tehnica vocală predilectă a albumului, dar devine limpede că Mlle Boucher tratează vocea ca pe oricare alt instrument. A rosti clar şi puternic, rotunjind grijuliu vocalele, e treaba unei dive: pe ea o interesează ca vocea şi instrumentaţia să fie la fel de aseptice.

Sigur, s-o ţii tot aşa cale de 47 de minute, cît durează Visions, ar însemna să pliciseşti oleacă. Şi mi se pare că, pe la jumătate, cîteva dintre cîntece (Visiting Statue, Colour of Moonlight) nu fac decît să atenueze impactul iniţial. Albumul revine pe o curbă ascendentă, oarecum surprinzător, tocmai cînd se domoleşte niţel şi cînd răreşte influenţele R&B sau funk: Symphonia IX (My wait is you) e de-a dreptul muzică ambientală – şi nu dintr-aceea care te face să fugi la raftul cu metale doar ca să uiţi de ea -, Nightmusic îndeasă ceva mai multe BPM-uri (beats per minute) lîngă o voce, în fine, limpede (de soprană), dar abia Skin e lovitura letală.

Skin are ceva din puritatea cîntecelor nepămîntene din Vespertine, albumul de-acum 11 ani al lui Björk. Adică e mai degrabă şoptit, iar instrumentele fac loc vocii timide: “Soft skin you/touch me within and so I know I can be human once again (…)/You/Touch me once again and somehow it stings ’cause I know it’s the end”. Lipsită acum de emfază, instrumentaţia colorează, pe rînd şi fără grabă, excitaţia şi regretul. Şi, ce să vezi, ultimul cîntec al albumului, Know the way, lasă electronicalele pentru o demodată chitară acustică. După ce v-aţi tot zbînţuit împreună, Claire Boucher te emoţionează. Nu e puţin lucru. (Filip Standavid)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.