Ioana Bâldea Constantinescu | Pariul narativ al lui Hernan Diaz

De la ”Call me Ishmael” al lui Melville încoace, vocea narativă traversează modernitatea și post-modernitatea într-un joc continuu – cu mine, cititorul, cu felul în care se inserează, ca șlefuitor sau ca simplu fragment de mozaic colorat, în structura unei povești și, în cele din urmă, cu sine. Pentru mine, personal, Încredere, de Hernan Diaz, roman apărut la Editura Litera în traducerea lui Bogdan Perdivară, nu e despre mitul tycoon-ului, din care se hrănește azi imaginea unor Musk, Bezos, Arnault sau Gates, nici despre crahul financiar din ’29, care va rescrie o Americă a puterii și una a epuizării, nici despre felul în care o relație călătorește în timp și literatură, până când distanța dintre ele se blurează.

E despre literatură, pur și simplu. Despre ce poate face ficțiunea, despre mecanismele profunde care se hrănesc din viața reală, speculează, desemantizează, recreează, juxtapun, inventează, șterg, scad sau cresc volumul unei identități în pagină.

Diaz, care a primit, pentru această carte, Premiul Pulitzer ex aequo în luna mai și o nominalizare la Booker, e un foarte mare arhitect literar, un tehnician desăvârșit și un fin cunoscător al culiselor seducției bibliofile. Pentru că exact asta se întâmplă în Încredere, o (aceeași) poveste privită din unghiuri diferite de către naratori profund imperfecți. O operă de ficțiune a lui Harold Vanner despre soții Rask, nume fictiv pentru familia Bevel, un cuplu suspectat că ar fi orchestrat criza financiară de pe Wall Street, o alta, jurnal al lui Andrew Bevel, redactat cu ajutorul Idei Partenza așa încât să construiască o imagine de muză casnică pentru Mildred Bevel, cea care moare la ospiciu, devorată de propriii demoni, în cartea lui Vanner și, în sfârșit, jurnalul lui Mildred, cea reală, descoperit de Ida Partenza, devenită ea însăși scriitoare după experiența de shadow, niște zeci de ani mai târziu, care schimbă radical narațiunea, personajul și, în cele din urmă, istoria.

De la motivul manuscrisului găsit, acel recurso del manuscrito encontrado care străbate literatura de limbă spaniolă, la aluzia fină la Zelda Fitzgerald, cea care arde într-un ospiciu și a cărei colaborare la scrierile celebrului ei soț rămâne până azi problematică, Hernan Diaz construiește suspans și dependență de firul narativ care se țese tocmai din tensiunea aceasta între ficțiune și realitate, mărturie și rescriere a rolului cuiva într-o poveste, omnisciență autoproclamată și relațiile de putere care forjează, în cele din urmă, și lumea, și textul. Minuția, eșafodajul de uși închise, sertare secrete, scrisori găsite și detalii lipsă, pe de o parte și scriitura superbă a personajelor, surprinse între consistență și evanescență, între cine au fost și cum au fost scrise, pe de alta, se încheagă într-un construct narativ curajos și spectaculos deopotrivă, în care ițele poveștii, ademenitoare ca pânza lui Arachne, se leagă abia la final – elegant, neașteptat și tulburător.

Ce face Hernan Diaz în Încredere e o lovitură de teatru literară. Cât din noi e poveste, cât din aiuritoarea lume financiară e real și cât e artificiu, ca-n jocurile copilăriei, cât din părinții noștri înțelegem și în ce măsură, idealizându-i, devenim coautori ai biografiei lor, cât din cum iubim e, de fapt, orgoliu camuflat, cât din povestea pe care ne-o spunem se clatină pe picioare și cât merge țanțoș, în rând cu lumea? Și, în cele din urmă, unde începe și unde se termină încrederea în propriile noastre voci, prinse în mecanismul unei vieți care, între griji financiare, îndatoriri filiale, matrimoniale sau sociale, e prea puțin despre atât de râvnitul spațiu de libertate pe care literatura îl construiește adesea pentru noi?

Deloc în ultimul rând, prin cartea aceasta curge muzică, într-o manieră care funcționează adesea ca o surprinzătoare cheie de lectură, ca manifest al relației dintre sens și formă, așa cum apare, nu o dată, și în jurnalele lui Mildred Bevel: 

„Orchestra a cântat Puccini și soiul de muzică unde știi mereu ce va urma, pe care o poți asculta, cum ar veni, în avans.”
Simpatic formulat. Asta definește forma clasică. Muzică pe care aproape că nu e nevoie să o asculți, fiindcă dezvoltarea ei este întru totul deductibilă din formă. Exact cum spune Rhys în pasajul ei, „știi mereu ce va urma”. Muzica asta creează pentru ea însăși scadențe de neevitat. Nu are liber arbitru. Doar împlinire. E muzică fatală. Exact ca refrenul pe care îl aud zi de zi. Re Fa# Mi La plantează + crește sămânța lui La Mi Fa# Re în minte dinainte ca urechea să o poată auzi.”

Un labirint simfonic. De unde vine fiara și din ce parte firul încrederii e, până la urmă, realitate construită de temerile și speranțele cititorului, de prejudecăți, de naivități, de fragmente narative incomplet digerate. El singur străbate poveștile, adună cioburile și are de hotărât, la final, dacă oglinda în care se privește nu mai deformează nimic – e ceea ce face ca romanul acesta să fie atât de rafinat și de provocator, până la urmă, ca un Decameron reinterpretat și comprimat în aerul amețitor al secolului XX.

🔸🔸🔸

Am absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, specializarea Engleză–Spaniolă, şi un masterat în Studii Culturale Americane la aceeaşi facultate. Am lucrat 19 ani ca jurnalist de radio. 
Între interviurile care mă bucură încă le păstrez pe cele cu  David Lodge, Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Sarah Dunant, Alain de Botton, David Mitchell, Andrew Solomon, Evgheni Vodolazkin, Richard Flanagan, Ludmila Ulițkaia, Guzel Yakhina, Jón Kalman Stefánsson, Elizabeth Gilbert, Isabel Allende, Mathias Énard, Jhumpa Lahiri, David Grossman, Bernardine Evaristo, Dalia Sofer, Irene Vallejo și, mai nou, Anthony Doerr. Mai sunt suficient de mulți cât să cădem într-o enumerare plictisitoare. 
Am colaborat cu Esquire, The One, ELLE, Forbes Life și Harper’s Bazaar.
Din 2022 semnez, pentru Forbes Life, editorialul #backtoLIFE și pentru revista ELLE, interviuri cu scriitori, artiști și provocatori culturali care mi se par interesanți.
Am tradus din limba engleză Povestea lui Peter Iepurașul, de Beatrix Potter (Editura Art, 2013), Malala și creionul magic (Arthur, 2019), Carton, de Doug TenNapel (Arthur, 2019), din franceză volumul 12 creatoare care au schimbat istoria, de Bertrand Meyer-Stabley (Editura Baroque Books and Arts, 2014).
În martie 2015 am publicat, la Editura Humanitas, volumul de proză Dincolo de portocali, nominalizat, în 2016, la Premiile revistei Observator Cultural.
În 2017 a apărut, la aceeași editură, romanul Nautilus, urmat, în 2019, de Poveste pentru Maria, la Editura Nemira, volum nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România. Am publicat, de asemenea, proză scurtă și eseu în antologiile Selfie (Editura Arthur, 2018), Dragă Virginia (Black Button Books, 2019) și Literatura la feminin. O antologie (Editura Seneca, 2021).În 2020 am lansat ioanabaldea.com, o platformă de întâlniri, interviuri, reflecții și intersecții de idei, mai mult sau mai puțin culturale. Din 2023 sunt moderatoarea podcastului #CuVoceTare, al Editurii Litera.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.