Facebook Event Cover (1)

Muzica preferată în 2020: topuri personale din librărie

Cum am stat cu muzica în 2020? Trei colege din Cărturești ne-au făcut câte un top personal cu albumele care le-au gâdilat urechile în pandemie. 

Recomandările Ioanei

IOANA STĂNESCU:

Da, nu are rost să ne reamintim că în 2020 am dus lipsă de tot ce ne făcea viața mai frumoasă sau interesantă, inclusiv concertele (dar tocmai am făcut-o, scuze). Nici să-mi amintesc că aveam bilet la Tricky. Nici că a trecut un an de la ultimul concert în vremuri normale la care am fost. Ne-am adus bineînțeles aminte că totuși tehnologia ne salvează uneori viețile, așa că ne-am făcut comozi în case, balcoane și terase și am ascultat artiști cântând acasă în pijamale, pe alții în studio, orchestre cântând în săli goale sau pentru plante. Ne-am amăgit vreo 2 luni că totul va reveni și am prins un concert două, cu măsuri speciale și public restrâns (pentru mine a fost Byron în Herăstrău, și vai, ce bine arătau trecutul și viitorul). Am revenit resemnați la streaming-ul mai bun sau mai prost, la biletele pline de praf de pe raft, dar care așteaptă cuminți… sau la dorința să investim mai bine într-un pick-up. Ne-am mai înveselit și recăpătat speranța cu mai multe apariții originale la orizontul anului ăsta ciudat, căci au fost destule pentru sufletul nostru meloman prins între patru pereți.

Robin and the Backstabbers, Vladivostok

A apărut de fapt la sfârșitul anului 2019, dar pentru mine e un album al anului trecut. A fost ultimul concert la care am fost înaintea de dezlănțuirea nebuniei și l-am ascultat de nenumărate ori, cu conștiinciozitate, pe parcursul anului. Acel ultim concert a fost într-o zi de iarnă adevărată, cu zăpadă de câțiva centimetri, depusă cât Robin & the Backstabbers cântau (iar Robin ne hipnotiza) „orice carte citită e un grătar pierdut” și se făcea că nu aveau dreptate, căci 2020 avea alte planuri, mai multe cărți citite, iar grătarele se lăsau așteptate pentru vremuri mai bune. 

Primul lor album rămâne încă pe primul loc în topul meu și a fost o revelație la momentul respectiv că o trupă românească poate avea versuri „în halul ăla” de bune și originale și nebune, dar Vladivostok e pe locul 2, cu un picior pe prima treaptă. Am avut momente ascultând albumul, crezând nebunește că melodiile astea se potrivesc și mai bine în ceea ce trăim și băieții au avut o premoniție :))

Furtună mare în depărtare
și-aproape nimeni nicăieri
și-oricum, fă bine și pricepe –
odată ce începe
suntem prizonieri.

Sper ca RATB să fie și primul meu concert post-apocaliptic, că sinceră să fiu, oricât aș da de tare și pe repeat albumul, nu se compară cu hipnotismul și nebunia lui Robin & co, când parcă totul sună și se simte altfel :). Și deși îmi plac toate versurile lor, de pe fiecare album am un vers preferat, așa că îl las aici: “E-așa frumoasă viața – de ce s-o irosești trăind?”

Fiona Apple, Fetch The Bolt Cutters

Cine o știe pe Fiona Apple cea de acum mulți ani, știe că e puțin sărită de pe fix, dar uitați oricum tot ce vă amintiți despre ea, căci pe albumul ăsta este cel mai aproape de o nebunie muzicală extraordinară. Pentru mine, ăsta e cel mai addictive album de anul trecut. Mi-a venit să țip cu/ca Fiona, să mă enervez, să râd sau să dansez. E un album curajos și aventuros din toate punctele de vedere – liric, instrumental, vocal. Fiona Apple pendulează între o mie de genuri, uneori chiar în aceeași melodie, dă de pământ cu orice structură normală a muzicii pop de care cică ar aparține; cântă pe atâtea voci și în atâtea moduri încât ai impresia că mai sunt încă vreo 10 vocaliste. Povestește despre oameni întâlniți, despre iubiri pierdute și iubiți abuzivi, despre ipocrizia pe care vrea să o taxeze măcar prin muzică, despre sacrificii. Solista se joacă cu muzica, dar și cu așteptările publicului ei, căci oricând poți asista la o schimbare bruscă de ton, te poți aprinde odată cu ea la nedreptatea unor lucruri, îți vine să ridici mâinile ca la un concert hip-hop, să dansezi ca într-un ritual sau te poți înmuia brusc la tandrețea vocii care cântă despre iubire. Pentru Fiona și probabil și pentru fanii ei, acest album a avut un efect cathartic. Cu albumul ăsta ești la o sută de concerte diferite deodată, cu o sută de artiști diferiți. E cel mai bun și nebun album de anul trecut. 

Nubya Garcia, Source

Nubya este considerată pe drept cuvânt o revelație a scenei muzicale jazz din Londra și nu numai. Source este albumul ei de debut (full, căci a mai avut inițial un EP), după mai multe colaborări interesante cu artiști de jazz dintr-o tânără generație londoneză care încearcă să creeze un melanj original de jazz clasic cu electro, soul sau beat-uri africane. Pe Source, saxofonista își demonstrează originalitatea prin compoziții cu ingrediente ca ritmuri latine sau efecte de dub și inclusiv bucăți vocale care sună a incantații. Albumul e plin de contraste care surprind, Garcia și colaboratorii săi virtuozi trec ba prin minimalism, ba încorporează întreaga sa moștenire afro-caraibiană (chiar spune într-un interviu că albumul e despre ancestralitate și că s-a inspirat din poveștile familiei), ca apoi să se aventureze în abordări moderne și armonioase sau improvizație. Cred că Nubya Garcia nu e numai un debut puternic, se joacă pe atât de multe planuri și cu atâta siguranță, încât e unul din cele mai faine albume de jazz din ultimul timp. 

Glass animals, Dreamland

Pentru mine, Glass Animals a rămas și în 2020 trupa de dans și voie bună, chiar dacă nu la festivaluri, ci în sufragerie. Energia și nebunia vocalului în special poate aduce atmosfera de festival de vară și acasă. Pentru mine, concertul lor de acum doi ani a fost o continuă uimire în fața energiei inepuizabile a lui Bayley și a puterii lui hipnotice asupra publicului. Ultimul album al trupei psych-pop este la fel de dansant și electric-hipnotizant, cu diferența că mereu-veselul vocal adaugă ceva elemente hip-hop și oferă ceva momente de introspecție, punând de data asta mai mult accent pe amintiri și nostalgii adolescentine, fără a pierde însă din umorul, încrederea în sine și veselia care îl caracterizează. Unii spun că trupa asta este un fel de nostalgie veselă pentru generația ’90 (căci versurile au destule referințe din anii ăia) și ascultată și de generația 2000, a cărei nouă plăcere retro este fix acea perioadă a anilor ’90. Dar publicul lor cred că e mai larg, căci oricine vrea să absoarbă acea energie dintr-un mix de cântece încălzite de soarele de vară, a la Summerwell sau Electric Castle, are aici un warm up perfect pentru verile ce vor reveni. 

GoGo Penguin, GoGo Penguin

Singura problemă a celui de-al cincilea album al trio-ului britanic este că e cam scurt, doar 42 de minute. Cam puțin pentru potențialul lor de experimentare totală în jazz. Citeam la un moment că Gogo Penguin e trupa de jazz pentru cei cărora nu le place jazzul și se prea poate să fie adevărat, căci trioul se joacă pe un teren extrem de larg al jazz-ului experimental, cu ritmuri electronice, clasice, pop-rock sau melodii bune pentru ringul de dans al unui club plin în nopțile de sâmbătă. Știu DJ-i pentru care Gogo Penguin, cu sound-ul lor hibrid, la granița mai multor genuri, foarte electric, este perfect pentru mixat în cluburi. Cei trei membri surprind de fiecare dată cu incredibilele abilități muzicale individuale care, aduse laolaltă, devin o super energie, o alăturare complexă și intensă ce rămâne încântătoare în toate formele ei jazz și not-jazz.

+ bonus: Serpentine Prison, Matt Berninger . Dacă vă este dor de The National și mai avem de așteptat până la un nou album, ei bine, anul trecut, solistul cu vocea sa inconfundabilă a scos un album solo destul de apropiat de sound-ul trupei. 

Recomandările Georgianei

GEORGIANA URSU: 

2020 a fost cu siguranță un an care a stat sub semnul neprevăzutului, iar multe dintre hobby-urile și plăcerile care ne îndulceau traiul au fost întrerupte sau adaptate la noul normal. Pandemia a schimbat multe în toate domeniile, mai ales în cel muzical, iar artiștii au încercat permanent să găsească soluții pentru a fi cât mai aproape de publicul lor. Din păcate, toate concertele pe care le așteptam au fost amânate, fiind nevoită să ascult muzică mai mult cu mine însămi, ceea ce a fost o mare provocare, dar și un moment bun pentru introspecție. 

Dacă tot am adus vorba de introspecție, primul album cu care mi-am început anul a fost Myopia, al cântăreței și compozitoarei olandeze, Agnes Obel, pe care îl așteptam nerăbdătoare. Myopia e un album în care artista își folosește vocea diafană și pianul pentru a recrea o stare de solitudine, care împinge ascultătorul la meditație. Contemplativ și melancolic, albumul lui Agnes Obel atinge teme precum încrederea, îndoiala și vulnerabilitatea, fragilitatea naturii umane, toate acestea fiind intensificate de sunetele vocii ei gentile, dar ferme, și de pianul atmosferic care, parcă, nu se oprește niciodată. Versurile sunt foarte grațioase și detaliate, dar ambigue și misterioase, cu final deschis, creând senzația că parcă nimic nu se termină cu adevărat. Poezia din melodiile ei amintește puțin de Kate Bush, iar instrumentalul, de filmele lui Tim Burton, nostalgice și macabre. Deși tot albumul este splendid, cred că cel mai mult m-a impresionat „Drosera”, o piesă fără versuri, în care sunetele parcă înghețate ale pianului se combină cu flautul, creând o stare de neliniște resemnată. Agnes Obel este o artistă care mereu se reinventează și care reușește să își satisfacă publicul prin autenticitatea sa.

Un alt album care m-a ajutat să fac față incertitudinii anului 2020 este Pitfalls, al trupei norvegiene de progressive rock, Leprous. Pitfalls a fost albumul pe care toți fanii l-au așteptat cu mare interes, având în vedere standardele ridicate de albumele anterioare. Cu Pitfalls, Leprous s-au aventurat mai departe ca nimeni alții, distanțându-se de sound-ul metalic și adesea agresiv cu care ne-au obișnuit până la acest nou album. Compoziția acestuia este aproape atmosferică, ambientală, iar vocea lui Einar Solberg reușește să echilibreze sunetele nostalgice și melancolice cu cele furioase. Pitfalls este un album care are și o încărcătură emoțională destul de puternică, cu versuri care ascund vulnerabilitatea și anxietatea în fața cunoscutului, dar și a necunoscutului. 

Al treilea album, pe care l-am ascultat în a doua jumătate a anului 2020, a fost Voices, al compozitorului și pianistului Max Richter, unul dintre artiștii și oamenii mei preferați. Rodul a zece ani de muncă, Voices este o pledoarie impresionantă și emoționantă pentru compasiune și toleranță, lansat într-un an în care a fost nevoie de asta mai mult decât oricând. Combinând muzica clasică cu cea electronică și adăugând sunete din natură, Max Richter a introdus pasaje preluate din Declarația Universală a Drepturilor Omului, citite în mai multe limbi, reușind astfel să creeze un album-concept inovativ și impresionant. La fel ca multe dintre albumele sale, Voices pare să fie și o celebrare și validare a muzicii în sine și a capacității acesteia de a fi mereu un mijloc de a depăși cele mai grele momente ale vieții prin creație. 

Am decis să las pe final de listă o trupă care mi-e foarte dragă, atât prin ceea ce sunt ei ca artiști, cât și prin felul lor de a fi, de a exista într-o lume în care tradițiile și spiritualitatea nu mai sunt chiar pe primul loc. Wardruna e o trupă din Norvegia, cunoscută inițial pentru implicarea în coloana sonoră a serialului Vikingii, dar care încet-încet și-a creat un public care i-a rămas fidel. Reușesc să impresioneze prin felul în care își creează albumele, inspirându-se într-o foarte mare măsură din mitologia nordică, din cultura și tradițiile nordice și folosind în mod semnificativ instrumente tradiționale scandinave. Ultimul album la care au lucrat – Kvitravn – anunțat în 2019, a suferit câteva amânări până să fie, în cele din urmă, lansat la nivel global în ianuarie 2021. Acest nou album, la fel ca și celelalte, are la bază ideea că natura este principala sursă de inspirație, având totodată și un efect tămăduitor. Mai mult decât atât, Kvitravn explorează și idei spirituale și filosofice (precum animismul), însă acestea sunt doar sugerate subtil, împingându-l pe ascultător să-și creeze propriul adevăr.

Ca bonus, îi menționez aici și pe cei de la GoGo Penguin, care, în 2020, erau printre invitații festivalului de Jazz din Timișoara și pe care îi așteptam cu sufletul la gură, dar, din cauza pandemiei, au fost nevoiți să reprogrameze totul pentru anul acesta. GoGo Penguin e o trupă interesantă, care combină elemente de jazz cu muzică electronică, creând albume cu o atmosferă relaxantă, dar stranie.

CORINA GRASU:

Pentru cine nu m-a citit niciodată, pe blogul personal Negustoreasa de muzică sau pe site-ul ProgNotes, vă spun de la început că iubesc muzica sub nenumăratele ei forme, deși mă opresc adesea asupra rockului și metalului progresiv. Flacăra arde puternic încă din primele zile ca librar la Cărturești, când începeam să pun CD peste CD în și așa micuțul și înghesuitul raft de acasă. Am menținut-o vie luând parte la concertele live, care în 2020 mi-au lipsit enorm. Un an trist pentru scena muzicală, în care focul a ars, înăbușit, ce-i drept, ca la fiecare lansare de album să mai sară niște scântei. Nu pot însă să nu observ că a fost un an bogat în lansări, cu materiale discografice solide care pentru mine au reprezentat o gură de oxigen.

The Trail of Dead, X: The Godless Void and Other Stories

Am început anul în forță cu X: The Godless Void and Other Stories, al zecelea album de studio al grupului american …And they will know us by the trail of dead. Procesul compozițional a debutat după o pauză a vocalistului trupei Conrad Keely, și o călătorie în Cambodia, pentru a explora și alte texturi sonore. Odată reunit cu membrii trupei, muzicianul revine la stilul tradițional Trail of Dead și creează alături de aceștia un material expansiv, elaborat, dar deloc ostentativ, ce încorporează un sunet sălbatic și grunjos caracteristic Sonic Youth, dar și imnuri simfonice specifice Rush.

X: The Godless Void and Other Stories îmi place pentru că mă ajută să fac un salt în timp la momentul când trupe precum Soundgarden, R.E.M., Radiohead, Smashing Pumpkins și The Cranberries îmi populau playlistul. Apoi bula sonorităților alternative din anii `90 este completată de influențele date de Talk Talk, o formație britanică de synthpop și new wave pe care am descoperit-o recent.

Melodiile mele preferate, care-mi trezesc amintiri adolescentine sunt „Something Like This”, „Don’t Look Down”, „Children of the Sky” și ”Gone”. Versurile existențiale și instrumentalul melancolic de pe „Something Like This” reprezintă pentru mine dragoste la prima ascultare. Apoi piesa „Don’t Look Down” se remarcă prin pași grăbiți de tobe și intensități vibrante și efervescente de chitară, iar „Children of the Sky” e balada rock tipică, a la Green Day, care începe cu chitară acustică și explodează într-un zid sonor zbuciumat.

Cold lessons of a season’s frown like something in the wind
Took the kinder words out of my mouth and left me with the rage

Katatonia, City Burials

După această frumoasă călătorie muzicală plină de reminescențe, am avut parte de o perioadă cu puține descoperiri, dar și una de liniște, în care am simțit nevoia să-mi pun ordine în gânduri și să-mi găsesc echilibrul emoțional. Audițiile de material nou s-au reluat la final de aprilie odată cu lansarea City Burials a trupei Katatonia.

Devenită sinonimă cu un metal progresiv melancolic, deși la începuturile sale, în 1991, membrii trupei erau priviți, alături de Anathema, drept pionierii death/doom-ului, Katatonia compune un album ce încurajează o stare de spirit deja omniprezentă. Mai însuflețit și nu la fel de depresiv precum A Fall of Hearts, „City Burials” păstrează nota melancolică, specifică Katatonia. Albumul este despre reînvierea amintirilor, despre potrivirea bucăților de oglindă spartă și despre ridicarea unui imperiu din cenușă, toate lăsate la mila timpului să vindece, să repare.

„Heart Set to Divide”, „Behind the Blood” și „Laquer” spun povestea regelui proaspăt încoronat care se luptă cu trecutul. Punând cap la cap povestea, aflăm că „Heart Set to Divide” este încredințată vocii de mătase și jocului de armonii al lui Jonas Renkse și că „Behind the Blood” este săltăreață, metalică și scăldată în solo-urile de chitară construite de Roger Öjersson. „City Burials” nu uită să reamintească odată cu aceasta de originile heavy metal ale trupei, în timp ce „Lacquer” se apleacă spre partea electronică pulsantă și întunecată a albumului.

Celebrating the abandoned and mourning the destroyed. The city burials.

În aceeași notă recomand cu drag alte două albume: Oceans of Slumber – Oceans of Slumber și Panther de la Pain of Salvation.

În altă ordine de note muzicale și într-o cu totul altă tabără, al treilea album care m-a fermecat în 2020 este gingașul și înduioșătorul Folklore. Într-o zi toridă de iulie, încă de la prima ascultare mi-am dat seama că ultima oară când am mai rezonat cu muzica lui Taylor Swift a fost în 2008, cu albumul Fearless. Deși diferit, Folklore se întoarce cumva la origini și reușește să mă vrăjească prin simplitatea cu care sunt construite melodiile, cu versurile sentimentale și vocea caldă a lui Taylor.

Folklore este narativ, cinematic, iar Taylor știe să spună povești fantastice, istorice sau personale cu ajutorul versurilor și cadențelor pe care le manipulează în așa fel încât să te țină aproape pe întreaga durată a albumului. Îmi e foarte greu să aleg favorite, însă mi-a plăcut duetul de pe „Exile” cu Bon Iver, în special schimbul de versuri dintre cei doi, influențele country și explozia de emoții din final; pianul jucăuș de pe cardigan și biografia muzicală creată pe „The Last Great American Dinasty”, o melodie compusă pentru a dăinui.

I think I’ve seen this film before, and I didn’t like the ending.

În spiritul indie al Folklore, mai recomand și ultimul album Lana del Ray, Violet Bent Backwards Over The Grass, cartea sa cu versuri cu același titlu, dar și Useless Magic a lui Florence and the Machine, împreună cu albumele ei, High Hopes, Ceremonials și Lungs.

Kansas, The Absence of Presence

2020 a fost clar un an al melancoliei, al aducerii aminte, și mi-am amintit cu drag de perioadele când ascultam pop, baladele lui Taylor Swift, când umblam în căști cu rockul alternativ al anilor ‘90, dar și când descopeream pentru prima oară trupele de rock classic ale anilor ‘60, ‘70 și ‘80. Kansas era una dintre ele, dădeam replay la piese precum „Carry on Wayward Son”, „Dust In The Wind” și eram impresionată de intrumentația complexă, sound-ul plin, armoniile și temele grandioase de pe „Leftoverture” (1976).

Noul album, The Absence of Presence, păstrează toate acele elemente și încă din prima melodie, care dă numele albumului și reprezintă esența acestuia, auzim notele pianului lui Tom Breslin (Yes, Camel, The Sea Within), plânsetul viorii lui David Ragsdale și vocea lui Ronnie Platts. Versurile vorbesc despre plecarea cuiva drag, a cărei prezență poate fi încă simțită prin intermediul amintirilor.

The Absence of Presence este un material complet pe care îl recomand fanilor Boston, Van der Graaf Generator, Foreiner, Rush sau Deep Purple, iubitorilor de rock progresiv, rock clasic sau celor care doresc să retrăiască acea perioadă a părului lung, a gecilor de blugi și a pantalonilor evazați. Albumul conține 8:22 de minute din piesa memorabilă care dă numele albumului, balada „Never”, „Throwing Mountains”, cea mai heavy bucată muzicală de pe album, energica „Propulsion 1” și clasica melodie prog, „Animals On The Roof”.

The absence of presence fills the air
I know you’re here but you’re not really there

Din aceeași sferă recomand Power Up, al neobosiților regi ai hard rock-ului de la AC/DC, dar și albumul live Distant Memories al trupei de metal progresiv Dream Theater.

Gregory Porter, All Rise

La final de an și odată cu apropierea Crăciunului l-am descoperit pe Gregory Porter, un interpret de soul și jazz cu o voce caldă și un timbru deosebit pe care atunci când l-am auzit pentru prima oară nu mi-a venit să cred că e contemporan cu noi. Acest Nat King Cole al zilelor noastre mi-a ținut companie în librărie toată perioada aglomerată din decembrie când cititorii noștri erau în căutare de cadouri.

Gregory Porter s-a așezat frumos în playlistul librăriei (Ioana e vinovată pentru asta) și m-a însoțit la fiecare pas cu melodii precum „Hey Laura”, „Smile”, „Ballerina” sau „Mona Lisa”. Am rămas impresionată de modul original în care-și compune piesele, de mixul dintre jazz, soul, blues și gospel, de implicarea unei orchestre și de vocea carismatică cu care reușește să readucă jazz-ul mai aproape de oameni. Așa că am decis să-mi torn un pahar cu vin rose și să ascult în tihnă acasă și All Rise, ultimul album al muzicianului.

All Rise este intim, Gregory cântă despre evenimente personale și filozofii de viață. De asemenea, dintr-un album de 16 melodii pot să aleg cel puțin 7 care mă fac să dansez și să fredonez împreună cu el: „Concorde”, „Revival Song”, „Merchants of Paradise”, „Long List Of Troubles”, „Mister Holland”, „Everything You Touch is Gold” și „You Can Join My Band”.

With a million miles of odometry
And the moon like a goon staring back at me
I’m holding onto this dear Earth
With love and gravity

În final, dacă vă place Nat King Cole și v-a plăcut Gregory Porter, vă recomand Night and Day, disc semnat de Luiza Zan, alături de Big Band-ul Radio.




There are 2 comments

Add yours
  1. Silviu

    As indrazni sa recomand si Anna von Hausswolff, cu albumul din 2020, All thought fly, dar toate albumele precedente trebuie ascultate.


Post a new comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.