Recenzie: Lasă-mă să intru, de John Ajvide Lindqvist

Editura Trei, 2012

Traducere de Gabriella Eftimie

Oskar este un băiat de 12 ani, brutalizat şi umilit de colegii de şcoală. Trăieşte cu mama lui într-o suburbie a oraşului Stockholm şi visează să se răzbune pe agresorii săi cu o cruzime care îl uimeşte până şi pe el. Dar care nu îl sperie. Deşi un singuratic, se împrieteneşte cu Eli, copilul din vecini – al cărui prezent suspect ascunde un trecut sângeros. Micuţa locatitate este şocată de o serie de crime, iar Oskar se regăseşte pe sine în coşmarul întregii comunităţi. Şi, apropo, Eli e vampir.

Romanul Lasă-mă să intru e un copil ciudat: debutul unui fost magician, fost actor de stand-up comedy, este un horror cu vampiri aplaudat de critică şi ecranizat nu o dată, ci de două ori.

Şi dacă – până acum – pare descrierea unui kitsch perfect, să ştiţi că nu este. Şi nu este nici literatură pentru adolescenţi, aşa cum am putea bănui la auzul cuvântului “vampiri”. De altfel, John Ajvide Lindqvist nici nu pune accentul pe vampiri, ci spune o poveste despre relaţii interumane, înstrăinare, tinereţi neînţelese şi maturităţi însingurate.

J. A. Lindqvist şi-a dorit iniţial doar să scrie despre oraşul său natal – chiar suburbia Blakeberg, în care este plasată acţiunea. Ideea ce stă la baza lui ”Låt den rätte komma in” (2004, în engleză – “Let The Right One In”) i-a venit abia după ce s-a apucat de scris. Deşi este un fan al genului horror, vampirii nu îl atrag. Într-un interviu pentru aintitcool.com, Lindqvist spunea că i se pare plictisitor că jumătate din rafturile de gen din librării sunt umplute cu cărţi despre vampiri. Ca urmare, romanul lui chiar ar sta prost în acea jumătate – nu face din vampirii săi personaje romantice şi nici nu îi cosmetizează. Încearcă doar să îşi imagineze “cum ar fi dacă ar fi”. Răspunsul: ar fi oribil, trist şi de o singurătate zdrobitoare. Întreaga poveste este un strigăt de ajutor al celor însinguraţi, la care pot rezona toţi cei ce s-au simţit vreodată alăturea cu lumea. Asta o face şi o bună carte şi un foarte bun horror.

Explicând ce anume este important când scrii ceva de gen, J. A. Lindqvist spunea că multe poveşti se ratează pentru că lipsesc legăturile dintre personaje, deci şi legătura cititorului cu istorisirea. Exemplu? Un urs atacă o familie, omoară mama şi copilul, în timp ce tatăl scapă. Poţi avea o dramă şi un horror bun, dar rişti să ucizi povestea dacă personajele nu sunt credibile. Oricum nu te-au convins, de ce dracu’ te-ar interesa ce le face ursul? – întreabă Lindqvist.

Romanul lui nu este însă în pericol să dea un astfel de rateu. Dacă începi să îl citeşti, eşti deja prins: îţi pasă de toate personajele, fie că le priveşti cu empatie, le urăşti sau îţi par profund respingătoare. Legăturile dintre ele sunt atât de bine create încât, acolo unde lipsesc, golul vorbeşte de la sine. Şi, după o reţetă scandinavă ce s-a dovedit deja de succes, este o poveste autentică: ruptă dintr-un colţişor al unei lumi diferite, cu alt ritm şi nume uneori greu de pronunţat.

Cât priveşte titlul cărţii, este un omagiu pe care Lindqvist i-l aduce lui Morrissey. Autorul e un fan declarat al acestuia, iar relaţia dintre personajele sale principale, Oskar şi Eli, pare construită chiar pe ideea piesei “Let the Right One Slip In“:

Let the right one in

Let the old dreams die

Let the wrong ones go

They cannot do what you want them to do

 […] And when at last it does

I’d say you were within your rights to bite

The right one and say,

“What kept you so long ?”

 Deşi i-au placut amândouă ecranizările cărţii sale iar pentru prima a fost chiar scenarist, Lindqvist a considerat că filmele au denaturat esenţa relaţiei dintre cele două personaje principale. Cartea nu avea nevoie de clarificări. Dar cum mulţi au văzut filmele şi doar puţini citiseră romanul, Lindqvist a simţit nevoia unui epilog la epilog, în care să continue istoria lui Oskar şi a lui Eli. Este doar o scurtă povestire într-o carte cu multe altele, apărută în 2011 şi tradusă abia anul acesta în engleză. Încercaţi să ghiciţi cum se numeşte? Let The Old Dreams Die. Morrissey all over again.

(Iulia Verbancu)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.