prizonierul cerului

Recenzie: Prizonierul cerului, de Carlos Ruiz Zafón

Polirom, 2012

Traducere din limba spaniolă de Ileana Scipione

Un oraş cu străduţe întortocheate, cu misterele şi poveştile sale apăsătoare. Cu istorii dureroase şi conturi neîncheiate. Dar un oraş ce învaţă din nou să trăiască. Astfel arată Barcelona lui Carlos Ruiz Zafón în Prizonierul cerului, cea de-a treia carte a tetralogiei Cimitirului Cărţilor Uitate.
Primul roman al seriei – Umbra vântului (2001; în română, în 2005, la editura Polirom) – a avut un succes pe cât de neaşteptat, pe atât de răsunător. Un best-seller mondial: s-a vândut în mai mult de 10 milioane de exemplare şi s-a tradus în aproape 40 de limbi. Era un thriller despre misterioasa dispariţie a romanelor unui autor şi despre o bibliotecă secretă în care cărţile îşi pot alege cititorul. Plasată în perioada ce a urmat Războiului Civil Spaniol, această poveste despre prietenie şi trădare şi-a cucerit imediat cititorii. Probabil că Zafón nu sperase iniţial la o tetralogie şi nu o gândise astfel, însă succesul i-a dat ocazia să îşi imagineze pe îndelete continuările.
A doua carte – Jocul îngerului(Polirom, 2009) – a apărut la 7 ani distanţă şi a nedumerit publicul ce aştepta să retrăiască experienţa din primul roman. Acţiunea e anterioară celei din “Umbra vântului”. Este istoria unui autor tocmit de un personaj sinistru să scrie o carte care să subjuge masele: pactul cu diavolul, realism magic şi o Barcelonă gotică, a angoaselor. Singurele legături cu “Umbra vântului” sunt câteva personaje secundare, ideea potrivit căreia o carte poate schimba destine şi – evident – Cimitirul Cărţilor Uitate. Este în cu totul alt registru, mai bine scrisă, mai neagră, mai violentă, dar cu un dezavantaj ce nu poate fi trecut cu vederea: lasă cititorul cu prea multe semne de întrebare. Ca urmare, “Jocul îngerului” nu s-a mai bucurat de primirea romanului de început.

Se dovedeşte totuşi că una dintre calităţile lui Carlos Ruiz Zafón este tocmai meticulozitatea. “Jocul îngerului” are acum o cheie de lectură în Prizonierul Cerului (2011). Cea de-a treia carte a seriei o pune în perspectivă pe a doua, printr-un procedeu pe care cinefilii l-ar cataloga drept cinematografic, iar gazetarii – jurnalistic: un alt personaj ia cuvântul şi depune mărturie.

De această dată, în centru se află prietenul familiei Sempere, Fermin Romero de Torres. Apropiata sa căsătorie scoate la iveală un trecut pe care, fără să îşi dorească, se vede nevoit să-l împărtăşească lui Daniel Sempere. Iar trecutul lui Fermin face loc unei alte figuri: “prizonierul cerului”, David Martin – chiar eroul din “Jocul îngerului”. Istoristită acum de Fermin, viaţa lui Martin capătă un nou înţeles, în contextul istoric al unei Spanii sfârtecate de autoritatism. Iţele se leagă, tabloul prinde contur.
În ziua de azi, tot mai multe romane sunt concepute ca serie. Nu trec câteva luni fără să apară încă un volum al unei trilogii ori al nu-ştiu-câtelea roman dintr-o saga. În unele cazuri, continuările se justifică, în altele e mai degrabă vorba despre calcule de marketing. Într-un asemenea tablou general, Zafón a avut grijă să se distingă chiar şi când se alătură curentului. Putem doar să ne imaginăm: nu a vrut o trilogie, care pare obiceiul momentului, dar nici 5 sau mai multe volume – în fond, nu mai scrie literatură pentru adolescenţi. În acest raţionament, 4 e o cifră potrivit.

Oricum, indiferent dacă a făcut sau nu un astfel de calcul, Zafón este un povestitor cu har, care nu are o problemă să schimbe registre şi tonuri. Nici una din cele trei cărţi-surori de până acum nu seamănă cu celelalte, iar acţiunea romanelor – ce părea independentă când a apărut “Jocul îngerului” – arată acum ca o broderie.

Oraşul este şi el în schimbare: Zafón recunoaşte chiar că tratează Barcelona mai degrabă ca pe un personaj decât ca simplă scenă. Este bogată în detalii arhitecturale, istorice, şi îşi ia o nouă faţă în funcţie de momentul istorisirii.

Carlos Ruiz Zafón spune o poveste privind din unghiuri şi vremuri diferite. Istoria lui este un ieri-azi-maine. Dacă acţiunea primei cărţi se petrecea în perioada postbelică, cea de-a doua era situată – în mare parte – în anii ’20 şi ’30, într-o epocă a asasinatelor cunoscută în Spania drept “el pistolerismo”. La rândul său, Prizonierul cerului are o dublă scenă de acţiune: amintirile sunt din perioada represiunii franchiste de la finalul Războiului Civil, în timp ce prezentul romanului e undeva spre sfârşitul anilor ’50, când Spania (deşi tot sub Franco) reîncepea să spere la o oarecare normalitate.

Descriindu-şi cărţile într-un interviu, Zafón spunea că “Umbra vântului” reprezintă promisiunea, “Jocul îngerului” – tenebrele, iar Prizonierul cerului – clarificarea, ieşirea la lumină şi pregătirea pentru marele final. Pentru că, spre deosebire de celelalte două romane, “Prizonierul” are un final deschis. Cât va trebui să mai aşteptăm pentru deznodamânt? Probabil doi ani, spune autorul. Un pronostic, nu o promisiune.

(Iulia Verbancu)



There are no comments

Add yours