Rezidența de la Țibănești | Ionuț Sociu: Note din rezidență

Încă din prima seară în care am ajuns la Țibănești, la sfârșitul lui mai, am simțit că e locul potrivit. Mi-e greu să explic asta în mod rațional. Are de-a face și cu faptul că mi-am petrecut o mare parte din copilărie în Răchiți, un sat din județul Botoșani asemănător oarecum Țibăneștiului. Mergeam acolo la bunici și e o bucată de Moldova care a rămas cu mine și pe care o recunosc și aici, în acest Țibănești, la 50 de km distanță de Iași. Satul românesc s-a schimbat mult de pe vremea copilăriei mele, dar tot e un ceva care mi-e familiar aici (care ține de ritmul molcom, de vorba tărăganată a oamenilor și de lumina aurie dinaintea înserării).

*
Tema întoarcerii acasă e una centrală în romanul la care lucrez, poate de aici și sentimentul că acesta e locul potrivit, că lucrurile se leagă cumva și că nu e o întâmplare că rezidența se desfășoară aici.

*
Satul în sine nu e „spectaculos”, dar sincer să fiu, nici nu-mi doream un loc care să mă copleșească prin frumusețea sa. Îmi sunt de ajuns dealurile împădurite din jurul Țibăneștiului, casa superbă în care stau și livada care se-ntinde până departe în câmp. Și cei trei măgari pe care-i văd și aud zilnic, dimineața și seara. 

*
Recitesc Corespondența lui Flaubert. Intensă, vie, năucitoare. 

* 
După o primă săptămână destul de friguroasă (cel puțin pentru un sfârșit de mai), și  în care am stat singur în casă, acum a ieșit soarele. A venit vara. În sfârșit. Ligia și Simona au ajuns și ele & mă bucur de prezența lor și de discuțiile cu ele. Plănuim să facem un grătar zilele astea. O vecină ne-a promis că ne aduce mâine plăcinte. Și avem baza zilnică: roșii bune și brânză. 

*
Toate zilele sunt cam la fel. Și asta-mi place. Sunt zile foarte lungi de iunie în care mă trezesc devreme, citesc și scriu în primele ore ale dimineții & ies la o plimbare în sat pe la ora prânzului. Cumpărături de La Doi Pași, o cafea și clătite la patiseria de lângă conac și/sau o bere fără alcool la „pub”-ul din centru. După-amiaza scriu și citesc & apoi seara ies cu bicicleta prin sat. Mă întorc, gătesc ceva, apoi rămân afară, în fața casei, sub cerul înstelat. Beau încă bere zero rece și încerc să-mi „golesc” creierul. Adorm devreme. 

*
Ideea de a mă izola undeva pentru a scrie mi s-a părut mereu seducătoare. Doar că am și idealizat prea mult povestea asta cu izolarea. Până când, în urmă cu opt ani, am ajuns la o universitate din Michigan, într-un colț îndepărtat al Americii. Era o mică Alaska acolo, un loc superb, înconjurat de păduri și lacuri, dar unde m-am simțit și foarte singur și deprimat. Am stat acolo doar câteva luni, timp în care a avut un loc și un fel de dezvrăjire legată de felul în care percepeam eu relația dintre izolare și literatură. 

Mi-am dat seama atunci că izolarea pe termen lung nu e pentru mine. Și că nu-mi doresc să scriu în altă limbă. M-am întors în România ceva mai relaxat din punctul ăsta de vedere. Iar acum sunt într-un moment al vieții în care îmi place să alternez freamătul Bucureștiului cu scurte perioade de „evadare”. Nu mai fetișizez izolarea, dar nici nu vreau să rămân continuu blocat în nevroza unui oraș mare. O astfel de rezidență e perfectă, chiar îmi oferă tot ce-mi pot dori într-un an în care vreau să duc la capăt acest roman. 

*
Am fost mai devreme la magazin. M-a întrebat vânzătoarea:
– Și ce faci tu prin Țibănești?
– Ăăh… sunt la o rezidență, am zis eu cu jumătate de gură.
– Rezidență?
– Da… scriu… un roman.
– Un roman? a zis ea izbucnind în râs. Bine, dacă zici tu…

***

– Fragment de roman –

„Din neguri, din haos, din vârtejuri, vuiete, curente și revărsări tulburi, din stuf și trestii, din orăcăitul broaștelor trebuia să mă transfer în forme clare, cristalizate, să mă aranjez, să mă cizelez, să intru în viața socială a celor maturi și să mă conversez cu ei.” (Gombrowicz, „Ferdydurke”) 

M-am trezit la 7 dimineața. Am luat un Valium, am făcut un duș și am ieșit să-mi beau cafeaua pe terasă. Era liniște în curte. Nicio mișcare dinspre camerele vecine. Dormeau cu toții. Sau erau încă împotmoliți la vreun party în oraș. Soarele urca pe cer, se simțeau deja primele valuri de fierbințeală. M-am uitat la ecranul telefonului: se anunțau 38 de grade în regiunea Kampot. Cu cinci grade mai mult față de ziua precedentă. 

În zare se profila muntele Bokor, cu crestele sale împădurite sclipind în lumina aurie a dimineții. Nori denși de praf roșiatic se ridicau pe drumul principal, stârniți de vâjâitul primelor scutere. Vedeam aceleași fețe ca în fiecare dimineață. Ei îmi făceau cu mâna de pe scutere, eu le făceam cu mâna. Ei îmi zâmbeau, eu le zâmbeam. Săteni care plecau la muncă sau care își duceau copiii la școală, vânzători ambulanți care se opreau din poartă în poartă, plus câțiva dintre expații stabiliți aici, australieni și englezi mahmuri cu fețe buhăite, care se duceau să se dreagă la vreuna dintre terasele de pe malul râului. 

Am luat un mango din copacul de deasupra mea și l-am curățat direct pe masă, printre dozele de bere goale rămase de la ultimele chefuri. Era crud, așa că am pus sare pe el, după cum mă învățase Toy, barmanul de la Hidden, care îmi spusese așa: „Dacă ai să mergi la o petrecere de-a noastră, a khmerilor, o să vezi că vine un moment când, în mijlocul chefului, oamenii se apucă să mănânce mango crud cu sare deasupra. Mai ales fetelor le place, nu știu de ce.” Și, într-o altă seară, același Toy, spart fiind după prea multe jointuri, mi-a vorbit o oră despre budism și despre copacul de mango ca simbol al iluminării spirituale. 

Am mâncat fructul, am terminat cafeaua, mi-am luat slipul de pe sârmă și m-am dus să înot la piscina de la Elephant. Asta era înțelegerea: dacă erai cazat la Baby Elephant, puteai să mergi gratis la spa-ul de la Elephant, aflat la 500 de metri distanță. Practic erau aceiași proprietari, doar că Elephant era un resort mult mai mare și mai fițos, unde veneau multe familii de turiști cu copii, iar aici, la Baby Elephant, se cazau în general backpackerși singuratici. Era și mai ieftin. Stătusem trei săptămâni și plătisem doar 9 dolari pe noapte pentru o cameră single cu aer condiționat. Plus că aici nu trebuia să dau bot în bot zilnic cu toate acele familii de francezi, spanioli și australieni, omniprezenți prin toate resorturile din zonă, oameni care pendulau în mod schizoid între entuziasm frenetic și tristețe paralizantă, ci eram înconjurat de unii la fel de rătăciți și deprimați ca mine. Aveam însă nevoie să merg zilnic la piscină, apa îmi făcea bine, mă liniștea, cel puțin pentru câteva ore. 

O piscină cu apă „naturală”, chestie cu care proprietarii de la Elephant se mândreau, deși unii din sat făceau mișto pe tema asta și ziceau că e doar o apă jegoasă și atât. Și aveau dreptate, apa aia arăta cam dubios, avea o culoare șobolănie, dar nu-mi păsa. În primul rând pentru că așa mă răcoream și mă puneam pe picioare imediat, iar apoi locul în sine era splendid, cu palmieri maiestuoși de jur-împrejur și flori de iasomie, brebenoc, petunia și oleandru răspândite printre bungalow-uri albe cu acoperișuri de stuf. Aici turiștii chiar erau matinali, luau micul dejun în familie la terasa de lângă piscină, răsfoiau ghiduri Lonely Planet, râdeau zgomotos, beau cafea, suc de ananas și mușcau cu poftă din toast-uri cu avocado și pesto, în timp ce copiii răcneau după încă o porție de clătite. După micul dejun se dădeau cu cremă de soare și plecau în tururi ghidate, pe muntele Bokor, la plantația de piper, și în Kep, pe malul mării, ca să mănânce crabi. 

Abia atunci mă simțeam și eu bine, când se cărau toți cu entuziasmul lor cu tot și se făcea liniște. Dar nu dura mult. Pentru că tocmai în momente ca astea, de aparentă tranchilitate, se întâmpla să simt brusc ceva ca un junghi, ca o gheară care mă strângea pe dinăuntru. Nu-mi dădeam seama de unde venea, era pur și simplu ca un spasm în urma căruia întreg corpul se scutura pentru câteva secunde. După care dădeau năvală peste mine toate celelalte. 

Dorul de Ana. Panica. Durerea. 

Și atunci, cum stăteam eu așa catatonic în piscină, cu apa șiroindu-mi pe față, încercam să pun în practică câteva din lucrurile pe care le citisem în Everywhere You Go, There You Are, cartea lui Kabat-Zinn pe care o tot căram cu mine. Aveam cartea de la Joe, mi-o făcuse cadou în perioada când locuiam împreună în Upper Peninsula, în nordul Michiganului. Asta pe vremea când începusem să studiez la un MFA în Creative Writing la Northern Michigan University. Visam să scriu în engleză și să devin scriitor în America. Să mă reinventez complet undeva foarte departe de casă, într-un loc izolat, înconjurat de păduri și lacuri. Se întâmpla în 2017, cu șapte ani în urmă. Tot într-un moment de cotitură pentru mine, când viața mea era, ca și acum, dată peste peste cap de plecări, rupturi și alte dezvrăjiri. Și atunci, ca și acum, mă trăgea ața înapoi, acasă. Îmi dădusem seama cât de legat eram, de fapt, de limba română. Ca să nu mai zic că mă simțeam debusolat și pierdut în SUA. Așa că am renunțat la acel MFA și m-am întors în România după câteva luni. Mă simțeam ca ultimul ratat, dar măcar aveam la ce să mă întorc. Ana era acolo și mă aștepta. Iar mama era încă în viață. 

Acum nu mai era nimic, doar un hău. Nici măcar un acasă. 

Am ieșit din piscină, m-am șters cu prosopul și m–am întins într-un hamac. 

Ca aproape în fiecare dimineață, Bastian era și el aici. Își rula un joint la o masă și își făcea curaj să-și deschidă laptopul. Așa începea o zi tipică de muncă remote pentru el. 

Era un tip la vreo 30 de ani, blond, înalt și slab, cu ochi albaștri pătrunzători, și care trăia în Cambodgia de mai bine de cinci ani. Locuia peste drum de Baby Elephant, într-o casă cu grădină pe care o închiriase împreună cu Yasmina, iubita lui din Uzbekistan pe care o cunoscuse pe insula Koh Rong. 

Mă gândeam să-mi iau o bere, dar m-am răzgândit. În ultimele două săptămâni, îmi impusesem să nu beau nimic înainte de ora 17.00, ceea ce mi se părea chiar o mare realizare. Băusem mult în cele două luni petrecute în Asia, dar o ținusem totuși pe bere și reușisem să nu mă îmbăt așa nasol cum o făceam în România, înainte să ajung în Cambodgia. Și, în plus, aici aveam grijă să scot alcoolul din mine într-un fel sau altul. Eram activ, transpiram, înotam, mergeam la saună, stăteam la soare și mâncam destul de sănătos. Dar chiar și așa tot mi se pusese un fel de ceață etilică pe creier, un fel de amorțeală din cauza căreia nu eram bun de nimic. După un an oribil, în care am fost pus la pământ de doliu și de o despărțire dureroasă, acum eram o epavă. Bronzat și cu cămași înflorate pe mine, dar tot o epavă. 

Mi-am luat o nucă de cocos. Nu prea îmi plăcea gustul apei de cocos, dar auzisem atâtea despre acei electroliți miraculoși încât am zis că trebuie să mai fac o încercare.

M-am așezat la masa lui Bastian. 

– Stau și eu zece minute cu tine, dacă nu te deranjează. 

– Cum să mă deranjeze, nici vorbă, a spus el în timp ce aplica cu meticulozitate ultimele tencuieli la jointul său. Când ziceai că pleci? 

– Mâine dimineață, am răspuns sorbind cu paiul din nuca de cocos. 

– Știi că e plin de electroliți, nu? Foarte sănătoasă apa de cocos. Și cică merge perfect la mahmureală. 

– Da, știu. Dar tu alcool chiar nu bei niciodată? l-am întrebat. 

– Nu mai beau de trei ani. De fapt, nici înainte nu beam prea mult. Dar mi-am dat seama că nu-mi făcea bine. Prefer să fumez. 

– Da, clar e mai bine. 

– Presupun că ai observat și tu, dar Cambodgia poate fi și un loc destul de periculos, a continuat el aprinzându-și jointul. Mai ales dacă stai multă vreme. Și când zic periculos, spun doar că e nasol dacă te duci pe panta asta cu alcoolul. Mă rog, și cu alte substanțe. Și nu doar pentru că aici alcoolul e foarte ieftin și la îndemână, deși și asta contează, ci și pentru că e așa ceva în aer… Nu i-aș zice chiar „demonic”, dar pe aproape. Am cunoscut destul de mulți – din ăștia ca noi, rătăciți pe aici – care s-au prăjit rău. 

– Mda, știu ce zici. 

– Și ia zi, Petru, ești sigur că vrei să te întorci în România? m-a întrebat el fixându-mă cu privirea. 

– Tocmai mi-ai dat tu niște argumente să plec de aici, am răspuns cu un râs crispat. Bastian a închis laptopul și a mai tras câteva fumuri. După care și-a întins picioarele pe bancă. 

– Ei, da, dar ține de ce alegi tu să faci, a continuat el. E adevărat că aici poți să o iei razna, dar în același timp poți să duci și o viață extraordinară. O viață la care nici nu aș fi visat când încă trăiam în Europa. Uite, înainte să o cunosc pe Yasmina, și eu eram praf. Trăiam pe insulă atunci, era un loc absolut superb, dar în care mă simțeam groaznic de singur și deprimat. Ce ciudat, nu?! Și de multe ori am vrut să plec, să mă întorc în Europa, dar știam că nu mă mai pot readapta la viața din Germania. Ține și de noroc, adică faptul că a apărut Yasmina în viața mea a schimbat totul. Viața a căpătat sens! Recunosc însă că și perioada aia de singurătate m-a ajutat să înțeleg multe. 

Spunea toate lucrurile astea pe un ton egal, aparent rece, dar avea un soi de magnetism în felul în care povestea. De aia nu sunau doar ca niște vorbe găunoase. 

– Da, eu nici nu știu încotro s-o mai apuc, am zis cu un nod în gât. Îmi place în Cambodgia, îmi place aici în sat, dar parcă nu reușesc să mă bucur cu tot de ce-i în jurul meu… Bine, exagerez. De fapt sunt multe lucruri de care mă bucur aici, adică… sincer să fiu, înainte să vin în Asia credeam că o să mor sau că o să o iau razna. Mă rog, nu vreau să intru în detalii. E o dimineață prea frumoasă ca să o stric cu tâmpeniile mele. Totuși, faptul că m-am mobilizat să-mi iau bilet de avion și să vin aici m-a ajutat enorm. Nu că m-a ajutat, mi-a salvat viața. Fără glumă. Doar că acum mă simt cumva blocat. Și mi-e frică să mă întorc și în România. Dar trebuie să mă întorc. 

– De ce trebuie? 

– Pentru că așa simt. 

– Atunci înseamnă că ai luat decizia bună. 

Am auzit pașii cuiva în spatele meu și am întors capul. Era Yasmina. Luminoasă, tunsă scurt, cu ochi mari negri și buze cărnoase. Toată un zâmbet, îmbrăcată într-o rochie bej de in. S-a așezat lângă Bastian și l-a sărutat. 

Iarăși junghiul. Gheara. Doar că data asta a lovit mai blând. 

Mi-a sărit în ochi brățara cu model spiralat de pe brațul ei bronzat. Întotdeauna mi s-au părut sexy brățările pentru brațe. E lucirea șarpelui încolăcit și tensiunea care răzbate de acolo. 

Mi-am tras rapid tricoul pe mine ca să-mi acopăr burta cât de cât. M-am prefăcut că verific ceva în telefon. Nu aveam chef să-i văd sărutându-se. Dintre toate cuplurile pe care le văzusem în ultimele săptămâni, în Vietnam și Cambodgia, ei mi se păreau cei mai frumoși. Și tocmai de asta mă și enervau atât de tare. Încercam să găsesc o fisură ceva, să-i surprind în momente aiurea, dar nu reușeam. Bastian îmi povestea cum stăteau ei goi prin curte, cum udau plantele împreună, după care făceau dragoste afară în după-amiezile toride. Eu am fost mereu speriat de o astfel de intimitate în relațiile mele, chiar și în alea mai lungi. Și nici măcar nu erau genul ăla de hipioți enervanți care simulau nonșalanța, nu, ei chiar erau relaxați și amuzanți. 

M-am ridicat de la masă sub pretextul că am de făcut niște cumpărături. Trebuia să beau o bere. Eram deja prea agitat, nu mai puteam să aștept până după-amiază. Plus că e ultima mea zi aici, mi-am spus. 

– Sper să ne vedem înainte să pleci, a strigat Bastian după mine. 

– Da, am zis cu juma’ de gură. Ne vedem mai pe seară. 

Am ieșit de la Elephant și am făcut dreapta pe drumul care duce spre muntele Bokor. Am ajuns la prima intersecție și m-am oprit așa, în plin soare, fără să știu încotro s-o apuc. Dacă o luam în dreapta ajungeam la Village Inn, unde puteam să mă arunc în piscina lor cu apă turcoaz, dar mi-am dat seama că nu aș fi rezistat să o văd pe Tú, proprietara vietnameză. Îmi era prea frică de frumusețea ei. Dacă mergeam în stânga, ajungeam la Hidden și puteam să mă îmbăt cu bere la 50 de cenți. 

Am luat-o la stânga. 

Nu erau mulți clienți la Hidden, doar câțiva localnici și Sam, un tip din Londra care vorbea foarte tare și care o luase cam razna de când îl părăsise soția cu trei luni în urmă. Potrivit bârfelor din sat, soția lui plecase de Crăciun acasă în UK împreună cu cei doi copii ai lor. Sam refuzase să-i însoțească, iar ea a zis „ok, las că mergem noi și ne întoarcem după sărbători”. Doar că nu s-au mai întors. Ea i-a trimis un e-mail în care i-a zis că nu vrea să-l mai vadă și că s-a terminat totul între ei. Sam era încă în faza de negare, iar de atunci umbla toată ziua prin sat, bea continuu și îi scotea din minți pe ceilalți. Îl înțelegeam foarte bine și îmi era milă de el, dar în același timp mă termina de cap cu stilul lui agasant și cu vocea stridentă care îmi sfredelea creierul. Cum m-a văzut, Sam a venit spre mine și m-a întrebat dacă nu vreau să-i cumpăr tuktuk-ul. 

– Mă așteaptă Laurie acasă, în Londra. Am nevoie de bani ca să mă întorc, mi-a zis el. 

– Da, sigur te așteaptă, a comentat Toy râzând din spatele barului. 

– Nu am bani și nici nu-mi doresc un tuktuk, i-am zis. Plus că și eu plec mâine. Mă întorc în Europa. 

– Ah, ok, a spus Sam rânjind și mi-a întors spatele. 

Nu-mi venea să cred că scăpasem așa ușor. M-am așezat la o masă și mi-am luat o bere Cambodia, pe care am băut-o în câteva minute. Întotdeauna funcționa treaba asta cu băutul pe repede-înainte. Iar acum mă amăgeam și cu ideea că sunt beri ușoare, de vară, și încă din astea mici, la 0.33. Creierul meu și-a luat imediat un boost, simțeam deja cum se destramă un prim văl de anxietate. Acum puteam să-mi savurez următoarele beri fără grabă și să mă uit așa în gol înspre drumul prăfos care șerpuia spre Bokor și pe care nu se mai vedea niciun scuter. Era deja mult prea cald, iar localnicii care nu erau la muncă, stăteau pe lângă casă și se legănau în hamace, la umbră. În momente ca astea aveam o senzație bizară, de parcă tot ce vedeam în jur îmi amintea de satele din Moldova. Mai exact de Răchiți, satul de lângă Botoșani unde mă duceam în copilărie la bunici. Nu că ar fi semănat în vreun fel, erau planete din galaxii diferite – un sat din nordul României și un altul din sudul Cambodgiei. Amândouă la fel de prăpădite, dar aflate la peste 8000 de km distanță unul de altul. Aveau însă niște lucruri în comun, pe care le percepeam mai degrabă la nivel senzorial și nostalgic. Ritmul lent, amorțeala, lumina caldă și blândă a după-amiezilor, vacile care rămâneau nemișcate pe ulițe în drumul lor spre casă. Iar câteodată, când îi vedeam pe călugării tineri budiști, în straiele lor portocalii, mă gândeam că și bunicul meu, Costache, a fost un budist în felul lui mucalit. Era măcelar și semăna cu Beckett. Slab, ochi albaștri, păr alb și un chip osos plin de riduri. Vorbea puțin și putea să stea ore întregi afară, în curte, fără să zică nimic. Stătea întins pe o bancă, sub copacii din livadă, bea cafea și privea în depărtare cu ochii mijiți. Dacă ar fi avut un hamac, s-ar fi legănat și el într-unul. Când a murit, în 2008, cel mai tare m-a întristat gândul că bunicul nu mai putea să iasă afară în curte și să-și bea cafeaua întins pe bancă, la umbra copacilor din livadă. 

„Khmerii sunt moldovenii Asiei”. Asta îmi notasem la un moment dat într-un carnețel, la câteva zile după ce ajunsesem aici. Mă gândeam la diferența pe care am simțit-o în clipa în care am trecut granița din Vietnam în Cambodgia. Petrecusem o lună în Vietnam, timp în care am traversat țara de la nord la sud, din Hanoi până în Saigon, iar mai apoi am călătorit prin Delta Mekong până am ajuns în orașul Ha Tien, de unde urma să intru în Cambodgia. Eram epuizat când am coborât din autocar în Kampot, dar mi-am dat seama din prima clipă că ajunsesem unde trebuie. După câteva săptămâni agitate și ploioase într-un Vietnam năucitor și fascinant, dar unde nu prea îmi găseam locul, colțul ăsta al Cambodgiei mi se părea o oază de soare și calm. 

Peste drum de Hidden era Yoga Barn. Se terminaseră cursurile de dimineață, așa că acum nu era nimeni în curte, în afară de niște câini și capre costelive care mișunau prin tufișuri. Fusesem o singură dată acolo, la scurt timp după ce ajunsesem în sat. În ziua aia nu băusem nimic. Trebuie să fiu prezent, trebuie să fiu lucid, mi-am zis încă de dimineață. Stând însă atâtea ore fără să beau, am ajuns seara la Yoga Barn agitat și anxios. Iar agitația s-a amplificat în clipa în care am văzut-o pe Emily, cea care urma să țină cursul. O irlandeză roșcată la vreo 40 de ani, cu ochi mari albaștri, îmbrăcată cu colanți negri și o bustieră verde mulată pe sânii fermi și rotunzi. Cum naiba să te mai concentrezi la yoga? Cum? Frumusețea ca teroare, frumusețea ca teroare și amenințare. 

A fost un chin. Dar nu privirea ei intensă și coapsele ei pline au fost de vină, ci neputința mea. Am transpirat pe tot parcursul acelei ore, gâfâiam la orice mișcare mai complicată, iar spre sfârșit, când zăceam toți pe jos, întinși pe spate, m-a plesnit o tristețe cumplită. Mi s-a făcut dor de Ana, un dor groaznic care mă sufoca de-a dreptul. Mi-au dat lacrimile, așa cum stăteam întins de podea, în lumina sidefie a înserării. Auzeam doar vocea blândă a lui Emily și lătratul câinilor. Mi-am șters lacrimile și am închis ochii. Aș fi vrut să rămân acolo, așa nemișcat, zile întregi. E adevărat că m-am simțit bine mai târziu, când am ajuns la cazare. Parcă mai liniștit. Cu toate astea nu am revenit la Yoga Barn în zilele următoare. Știam că o să-mi facă bine și tocmai de aia nu m-am întors.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.