Teodora Coman| Rezidența de creație de la Țibănești | Fragment în premieră

💬 Teodora Coman

Am plecat în rezidență cu tot felul de emoții-vigilență, nu știam nici ce voi găsi, nici cum voi interacționa cu colegii, Sebastian și Victor, sau cu organizatorii. Dar scenarita mea s-a dezamorsat la locul viitoarelor fapte, fiindcă rezidența de la Țibănești e perfectă pentru un introvertit obișnuit cu simplitatea, ca mine. Nu am un simț ascuțit al naturii, dar livada din jurul casei și parcul dendrologic au reușit să mă urnească din neutralitate. Primele zile au fost de acomodare, n-am reușit să fac nimic, apoi am observat că mi se ascute percepția la mediu: mirosul și trosnetele lemnului din podea, din grinzi și din mobilier, foșnete cunoscute și necunoscute, care mă dezvățau de zgomotele mașinilor care trec sub fereastra blocului în care locuiesc. În cea mai mare parte a timpului, am lăsat stimulii rurali să mă asalteze cu blândețe. Am scris texte care au și nu au legătură cu cartea la care lucrez, în deplină libertate, așa că marele câștig al rezidenței este că mi-a permis să las garda jos, până și câinii s-au apropiat de mine.

🔸🔸🔸

firele de iarbă unduiesc așa cum părul meu n-o face niciodată:
fără să intre în ochii și-n gura cuiva,
consimte la rafalele vântului capricios de vară,
fără să fie răvășită, apoi pieptanată
de-o față crispată de imaginea ei,
prea dependentă de percepția altcuiva;
pământ plin de iarba pe care nimeni n-o fumează, blană verde și deasă bună de mângâiat
pentru teranul care nu reacționează sub palmă
în felul cunoscut de noi
și de animalele care încă ne suportă.
iarbă omogenă si deasă, prea mică pentru a te scufunda
și veghea.

dincolo de ușa de lemn nefinisat fierbe apa pentru cafea;
aștept mesajul de pe grupul Fulgerul Țibănești
să mă-demne să vin, să pot lua.
acasă, în orașul meu natal, a fost reconfigurată o intersecție
după ce au murit nouă oameni;
mă culc mereu cu gândul că s-ar putea să nu mă mai întorc
de parcă asta ar schimba cu adevărat ceva.
mă gândesc la iarba care crește din fiecare fostă viață,
la dinții unui utilaj blocat în rămășițele cuiva,
eventual, și-un grup de arheologi dezamăgiți
de vremea rea.

iarba e preșul sub care adevărul se ascunde singur,
compost organic, fără efect conspirațional,
ofertă din belșug pentru guri erbivore care nu știu vorbi, doar asimila
și nu se pot entuziasma
în evaluări cantitative ale recoltei
și imnuri aduse naturii sau, mă rog, cât a mai rămas din ea.
să nu se mănânce în timpul mesei e cea mai firească lecție
pe care o pot prelua.
o găină cotcodăcește prin vecini, și-a făcut oul pe azi,
eu n-am reușit să produc nimic, să mă pot bucura în gura mare
de ceva.
//

un ten strălucitor ca un panou fotovoltaic, așa va fi, dacă tot aud că ăsta-i elementul care va dezvolta Romania
și trebuie să-mi ajustez si eu standardul, dar
orice performanță aș atinge vreodată, voi fi tot din sud-estul Europei
cu slow motion-ul de care se plângea Macron.
toți suntem mame surogat pentru ideile pe care le preluăm de la alții, ne bântuie, dar nu ne definesc.
fericirea se vede atunci când fredonez, vocea ține ritmul cu cel derulat în minte, creez atmosferă și mă sublimez

adopt idei, look-uri, atitudini, comportamente,
iar dacă le aplic metodic, ,,ca la carte”, exact așa cum au fost gândite și făcute de alții, n-am cum să ratez
cu modele pre-scrise, universal valabile, nesinchisite de individualitate, cu atâtea experimente rămase pe hârtie, pentru că școala n-a avut dotări, laboratoare.
mă bucur de traiul printre imitații, visele mici devin realitate: efectul de marmură al blatului de bucătărie, aspectul de lemn de cireș al parchetului melaminat, falsa textură de piele a pantofilor și genților cu prețuri pentru toate buzunarele,
fredonez fără să am voce, ureche, microfon, condiții optime de karaoke,
versuri știute pe de rost.
Ce-i aia original? Original e ceea ce nu ai, băi.
și ce dacă? avem substitute pentru toate.

abia aștept ziua de luni, Kevin Bacon postează filmulețe cu el cântând hituri cunoscute în versiune proprie și adaugă subtitrare, fiecare ezitare are interjecția potrivită și fiecare pauză, puncte-puncte
I can’t get enough from my masters, iar nevoia de recunoștință face ca fiecare versiune a lui să sune mai bine decât varianta inițială,
e un pic Orfeu, un pic Noe de duzină
pentru caprele, mânjii, iezii de la ferma lui din Connecticut, îi vezi cum se opresc din păscut și se apropie de chitară, la un moment dat apare în cadru si un porcușor spinos, ba chiar și o alpaca:
se simte că toate animalele îl iubesc, pe unele nici nu știu să le numesc
și fericire trebuie să fie starea asta când nu simți nevoia să compari ființele între ele sau interpretarea cu originalul.

îmi caut un loc de odihnă printre mașini hibrid și oameni parțial conștienți de direcția în care o iau
după ce consumă calorii, timp și nervi.
la ieșirea din decor,
mă voi opri în parapetul unui braț protector, din alt film, asa cum mi-am dorit.
chiar dacă la impact n-o să simt nimic, voi fredona în minte ceva ce-mi place de când mă știu, un cover mai bun decât originalul
și sigur îmi va întinde pe față un zâmbet involuntar, el măsoară fericirea netrucată, inconștientă de ea
vânată de oameni în orice context

***

Teodora Coman este câștigătoarea unei burse și rezidențe Cărturești, la categoria poezie, la ediția 3, 2022-2023.
Născută la Sibiu, în 1976, Teodora Coman a publicat patru volume de poezie: Cârtița de mansardă (2012), foloase necuvenite (2017), soft guerilla (2019) la Casa de Editura Max Blecher si Lucy (2021) la Editura Tracus Arte. Din 2011 este redactor al revistei Poesis International, în care publică cronici și traduceri.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.