Victor Cobuz | Ficțiunea românească în 2023

În ceea ce privește ficțiunea românească, 2023 nu a fost un an la fel de spectaculos ca 2022 – când s-au publicat câteva cărți care vor rămâne reprezentative pentru literatura acestor ani. Dar acest fapt nu e un motiv de îngrijorare, pentru că nu ar trebui să căutăm doar spectaculosul, ci să ne asigurăm că avem constanță, viabilitate și diversitate în producția literară autohtonă. În toate retrospectivele editoriale pe care le-am scris până acum, am tot afirmat – și o să o fac în continuare – că literatura română actuală are nevoie să-și întărească media, să existe un bazin cât mai mare de cărți decente și bune din care să alegem, nu doar capodopere și volume de excepție. Cred cu tărie că vârfuri vor exista întotdeauna, mereu se vor găsi doi-trei autori care să scrie cărți ce vor rezista testului timpului, însă mult mai dificil este să întreții un climat literar în care scriitori cât mai diverși să poată publica volume solide, care au rolul lor conjunctural, într-un context literar foarte concret.

Din fericire, 2023 a fost un an în care, mai mult decât orice, media prozei românești a înregistrat o creștere semnificativă. În opinia mea și după calculele mele, în 2023 s-au publicat în jur de 60 de cărți de proză relevante.

Ca să fie clar, relevanța pentru mine nu este condiționată estetic, nu doar cărțile bine scrise și inteligent construite merită discutate, ci și cele care, deși poate lasă de dorit la acest capitol, sunt importante în contextul mai larg al operei autorului, al momentului literar sau din punct de vedere social și ideologic. Astfel, în cele ce urmează, voi încerca să găsesc calea de mijloc între o panoramă exhaustivă și un best of restrâns al celor mai bune cărți de ficțiune românească din 2023.

Romanul

După cum ziceam și mai sus, volumele de proză ale anului 2023 nu mi-au oferit multe motive de încântare, dar nici nu vreau să exagerez și să zic că nu s-au publicat și câteva romane și colecții de povestiri bune. Dacă ar fi să acord titlul de romanul anului, aș alege, ex aequo, volumele Stela de Simona Goșu și Acasă, departe de Adrian G. Romila. Ambele romane, publicate la Polirom, mi se par cărțile care se diferențiază cel mai bine de grosul volumelor de proză din 2023, atât prin direcțiile tematice, cât și prin alegerile formale. Le-am ales și pentru că sunt romanele pe care le-aș propune publicului străin, dacă aș avea această ocazie.

Cu Stela, Simona Goșu oferă literaturii române un nou personaj feminin memorabil, o menajeră, fostă contabilă, care nu-și pierde doar locul de muncă și poziția socială – firavă, după cum se poate observa–, ci și casa în urma unei retrocedări controversate. Acestea sunt dramele Stelei Enache, la care se adaugă relația tensionată cu copiii săi, însă problemele femeii nu sunt decât o părticică a tabloului social complex pe care Simona Goșu îl realizează cu multă pricepere. Plasat temporal în preajma controversatului „referendum pentru familie”, romanul o urmărește pe Stela cum se plimbă prin casele unui cartier locuit în principal de membri ai noii clase de mijloc bucureștene, prilej pentru autoare de a aduce în prim-plan o serie de subiecte foarte actuale, pe care reușește să nu le trateze cu superficialitate.

Adrian G. Romila își strânge toate atuurile dezvoltate în textele sale anterioare și oferă, cu Acasă, departe, cea mai bună carte a sa, un volum multidimensional, care este, în același timp, roman de aventuri, ficțiune istorică, proză metaficțională, împletind mai multe tradiții, de la cele ale literaturii de gen, trecând prin cea postmodernă și ajungând la douămiism, privind și spre modele străine. Acasă, departe este un volum bine închegat, cu o scriitură care te ține aproape, cu povești cu multe surprize și întorsături de situație, ce-și poartă cititorii prin epoci și spații diferite, de la Dobrogea romană, trecând prin Bucureștiul pașoptist și ajungând la Constanța contemporană.

Foarte aproape de cele două cărți descrise anterior este Linia Kármán (Polirom), romanul Andreei Răsuceanu care încheie Trilogia satului C., unul dintre cele mai importante proiecte ficționale ale anilor 2010-2020. După cum ne-a obișnuit din romanele sale precedente, Andreea Răsuceanu scrie despre memorie și limitele sale, despre pierdere, sub toate formele sale, despre relația dintre timpul și spațiul trăirii, cu un stil care a devenit marcă înregistrată. La acestea se adaugă și tema migrației, abil explorată prin intermediul unui personaj nou, Iana.

George C. Dumitru încheie și el o trilogie informală, ce surprinde, în diferite feluri, metehnele societății contemporane, dintre care ipocrizia este cea mai bine conturată. În Rupturi (Polirom), Daniel, un bărbat de 40 de ani, divorțat și plictisit de viață, este prins într-o mică controversă din interiorul cartierului rezidențial în care trăiește și care-l implică și pe fiul său. Vocea cinică și acidă din cărțile anterioare este înlocuită de o blazare caldă, care lasă loc și de compasiune, precum și de puțină speranță.

O surpriză plăcută este Valentina (Polirom), debutul în proză al Angelei Martin, cunoscută mai ales pentru eseistica sa sau pentru activitatea sa bogată de manager cultural. Valentina este un roman realist complex, o „frescă socială” a unei comunități arădene cosmopolite, cu o rețea de personaje fascinante, în centrul căruia se află protagonista omonimă.

Printre cele mai ofertante romane ale anului numărăm și Mai puțin decât dragostea (Polirom) al lui Bogdan Crețu. Vlad, un ultramaratonist celebru, petrece o seară împreună cu Maria, o tânără văduvă, pe care o cunoaște chiar în ziua aceea la o competiție locală. Acesta este pretextul derulării poveștilor celor două personaje principale, prin care autorul juxtapune cele două mari episoade ale istoriei recente a României: comunismul, cu abuzurile realizate de cei puternici, și postcomunismul, cu sărăcia și problemele celor mai puțin norocoși. Dincolo de toate aceste explorări politice și sociale, Bogdan Crețu caută formele și posibilitățile iubirii, precum și problemele relațiilor familiale și limitele acestora.

Puține romane din 2023 oferă o experiență de lectură la fel de incitantă precum Neptun ’83 (Polirom) de Liviu Diamandi. Folosindu-se de convenția manuscrisului găsit, în cazul de față jurnalul unei adolescente, fiica unui scriitor din anii ’80, autorul țese o poveste captivantă în jurul unor figuri foarte cunoscute din mediul literar al acelor ani. Bine documentat, romanul are în centrul său mai multe mistere, care îi oferă o stranietate fermecătoare.

Un alt personaj memorabil este Samson, protagonistul microromanului ca să nu se aleagă praful de toate (Polirom) de Cosmin Perța. Anti-eroul cărții este un soi de super-erou care nu simte durerea fizică, iar abilitatea aceasta îl ajută să supraviețuiască în mediul toxic în care crește și cu care ajunge să se lupte în final. Asemănător până la un punct este demersul lui Cristian Fulaș din Specii (Polirom), care surprinde și el un bodyguard abil, cu origini umile, care reușește să se ridice și să se învârtă în zona puterii și a capitalului. Ce diferă este felul în care autorul vizează intersecția dintre lumea interlopă și cea politică, precum și panoplia de personaje specifice acestor cercuri de interese.

Una dintre puținele ficțiuni din 2023 care pot fi cu adevărat etichetate drept feministe este Viața e a mea (Polirom) de Emilia Faur. Autoarea glisează cu pricepere prin diferite experiențe și probleme reprezentative ale femeilor de astăzi, de la abuzurile din viața domestică până la nedreptățile din sfera socială, într-o relatare directă și puternică, care nu-și menajează nici personajele, dar nici cititorii.

Maria Orban revine cu un al doilea (micro)roman, Toată dragostea dintr-o fotografie arsă (Nemira), în care se oprește asupra a trei generații de femei și a felului în care acestea se modelează reciproc. Boala mamei protagonistei declanșează o criză între cele două, precum și între protagonistă și fiica sa, prin care autoarea pune în scenă complexitatea acestor relații intergeneraționale.

Republica Moldova este în centrul a trei romane care acoperă un secol de istorie a acestei zone. În ordinea cronologică a acțiunii lor, Sfârșitul lumii e un tren (Cartier) de Daniela Rațiu se oprește asupra foametei care s-a abătut asupra zonei imediat după finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Legată cu funia de pământ (Cartier) de Lorina Bălteanu surprinde copilăria într-un sat din Republica Sovietică Socialistă Moldova, din perspectiva unei fetițe, iar Alionușka (Polirom) de Liliana Calancea prezintă tranziția către democrație, cu toate provocările acesteia.

Un alt roman care tematizează memoria și felul în care ne construim poveștile despre noi este Murmur (Humanitas) de Mircea Pricăjan. Construit pe două planuri narative și temporale distincte, romanul încearcă să găsească modurile în care trecutul și recuperarea sa ne condiționează prezentul. Din aceeași colecție de literatură română contemporană de la Humanitas vreau să mai amintesc două romane apărute la sfârșitul anului, ambele având personaje profesori, care cultivă, fiecare în felul său, un non-realism polemic la adresa realismului, fie că o face prin mister și sugestie de fantastic, cum e cazul în Între vii de Iulian Popa, fie prin metaficțiune, în Transfer de Andrei Mocuța.

Nivelul debuturilor absolute în roman în 2023 este destul de ridicat. Mi-a plăcut Nu mai e nimeni acasă (Vellant)de Sabina Yamamoto, un bildungsroman care începe în România tranziției și sfârșește în Japonia anilor 2000. În Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă (Polirom), Alex Olteanu explorează felurile în care un bărbat tânăr poate fi singur astăzi, cu o scriitură minimalistă, dar de efect. Oana Paler intră în forță în literatura română cu Stadii (ROCART), cu o formulă inedită, o combinație de policier și existențialism, care i-a cucerit pe critici și pe cititori deopotrivă.

Un alt debut care nu ar trebui să treacă pe sub radarul nostru este În tăcerea nopții (Tritonic) de Dragoș C. Costache – un roman polițist aparte, plasat într-un București interbelic alternativ, în care un asasinat politic cu mize mari este investigat de prima femeie detectiv a capitalei, care este, în secret, și o persoană queer.

Cu ultimele două volume menționate ajungem și în zona ficțiunii de gen, care ar trebui să primească mai multă atenție din partea criticii. Volumul anului din fantasy-ul românesc este Cartea ielelor (Hyperliteratura) de Andrei Ruse, a doua intrare din trilogia Ultimul împărat nemuritor, o serie ce reinterpretează folclorul românesc și care a devenit un adevărat bestseller. Tot la Hyperliteratura au apărut și Câine negru, porumbel rătăcitor de Radu Găvan, un „dark policier” incitant și Cronica barbară de Ana Maria Negrilă, un roman istoric care mizează pe mister.

De altfel, romanul istoric este bine reprezentat și anul acesta de Simona Antonescu cu masivul volum Chiajna din Casa Mușatinilor (Polirom).

La aceeași editură, colecția „Biografii romanțate” a continuat și anul acesta cu titluri ca: Hasdeu. Duhuri de George Cornilă, Cantemir. Inorogul în lavirinthul neștiinții de Ligia Ruscu și Pallady. Ulise legat de catarg de Anca Vieru.

Literatura pentru adolescenți, încă firavă la noi, a avut și ea parte de un volum, Gelu Diaconu, Băieții n-au voie să plângă (Paralela 45), apărut în colecția „Prima dragoste”.

Proza scurtă

Despre ce vorbim când vorbim despre proză scurtă? Ne referim doar la colecțiile de povestiri semnate de un singur autor? În niciun caz, aceste cărți nu sunt decât vârful aisbergului. Scena prozei scurte, de la noi și aiurea, este compusă și din reviste de profil care publică constant povestiri, din concursuri anuale care premiază, atenție!, cele mai bune texte și nu neapărat cărți, din antologii tematice, colective, de autor. Despre antologii vom vorbi mai târziu puțin, aș vrea doar să subliniez importanța unor site-uri ca Laconic și Cod de poveste, care au devenit principalele platforme „de desfacere” a prozei scurte contemporane românești. La acestea se adaugă și mai recenta Nesemnate, unde, după cum o spune și titlul, sunt postate diverse povestiri fără ca autorul lor să fie precizat, cititorii fiind invitați să ghicească, până când, în final, numele este devoalat. Desigur, și clasicele reviste literare au continuat să găzduiască proză scurtă, dintre care Familia și Vatra au fost cele mai prolifice.

Pentru mine, cel mai bun volum de proză scurtă din 2023 este În creștere (Trei) de Mihai Mateiu. Cartea este alcătuită din patru texte mai mari, care bat spre nuvelă, toate având ca protagoniști adolescenți, adesea îndrăgostiți, aflați într-o căutare surprinsă de autor cu multă nostalgie și un strop de candoare. Am apreciat că echilibrul la care ajunge Mihai Mateiu în aceste texte, vârsta și personajele surprinse nefiind nici idealizate, nici deconstruite în defectele lor.

După o serie de romane și de bestsellere de nonficțiune, Cătălin Pavel oferă prima sa carte de proză scurtă, Adevărul despre vacanțe (Humanitas), una dintre cele mai consistente colecții de povestiri din ultimii ani, cu 30 de proze apropiate ca valoare, dar diferite prin teme și prin perspectivele narative propuse. Cătălin Pavel își surprinde personajele în relații tensionate sau în solitudine, în trecut sau în prezent, totul într-o atmosferă îmbibată de melancolie și tristețe.

A rezuma Quilt (Polirom) de Veronica D. Niculescu este extrem de dificil, deoarece cele 25 de povestiri care compun cartea au fost scrise în perioade diferite, în moduri diferite, iar cele trei mari grupaje care au reieșit au, de asemenea, mize diferite. Totuși, dacă ar fi să selectez un numitor comun al textelor, aș alege acel element care o diferențiază pe autoare de mare parte dintre contemporanii săi, și anume sensibilitatea pe care o are față de animale și de natură, în general, care se poate observa în tot ce scrie.

Câțiva autori, care au publicat anterior titluri de non-ficțiune, fac acum pasul către proză (scurtă). Într-o dimineață, devreme (Humanitas) este un laborator în care Dorica Boltașu a experimentat cu diverse formule și perspective narative, demonstrând că este o prozatoare foarte promițătoare. În Kanashibari (Curtea Veche), George Moise surprinde condiția străinului în Japonia, care, trecând peste codurile culturale, este condiția străinului de peste tot, o experiență singuratică, pe care autorul o surprinde cu delicatețe și chiar cu umor.

Debuturile absolute din zona prozei scurte sunt și ele de calitate. Un prim volum pe care l-am așteptat cu multă curiozitate a fost cel al lui Gabriel Macsim, Vezi mîinile mele (Polirom), alcătuit din opt povestiri ingenioase, în care autorul investighează potențialitatea miraculosului de a perturba realitatea. În Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor (Polirom), Cristina Chira încearcă să capteze, ca într-un soi de capsulă a timpului, specificul experienței de adolescent în anii 2000 și de tânăr aflat la început de drum în anii 2010. În trecut se întoarce și Mihaela Buruiană cu Pe cine iubești mai mult? (Nemira), un volum care-și surprinde protagoniștii în diferite momente ale formării lor, cu greutățile și, de ce nu, traumele lor.

Adriana Jderu caută insolitul din viața de zi cu zi în Spații mici (Humanitas), o colecție de povestiri, care mai mult promite decât confirmă. Un alt debut surpriză este Atunci când (Vellant) de Anca Chimoiu, o colecție de povestiri bine scrise, majoritatea construite în jurul unei femei, diferite între ele și care atestă dorința prozatoarei de a încerca cât mai multe piste literare.

Și în 2023 au apărut câteva volume de proză compozită interesante – un volum de proză compozită este alcătuit din mai multe proze independente, care pot fi înțelese pe cont propriu, dar citite împreună generează un nou nivel de sens. În ultimii ani, Florin Irimia a practicat proza compozită cu multă discreție, primind destul de puțină atenție din partea criticii. Lucrurile s-ar putea schimba acum cu Nu spune asta! (Polirom), cea mai cosmopolită carte a sa, în care toate prozele au același protagonist, Sebastian, pe care-l găsim la diferite vârste, în diverse orașe ale Europei. Tema migrației este dezvoltată în detaliu și în Visul canadian (Polirom) de Bogdan Perțache, un volum format din multe texte foarte scurte, care intră în adâncul acestei experiențe.

Antologii de proză

În ultimii ani, s-au publicat o serie de antologii de proză, pe care le consider vitale pentru dezvoltarea literaturii române contemporane. Dintre acestea, cea mai de succes este Kiwi, coordonată de Marius Chivu și ajunsă la cea de-a treia ediție, cu tema „Trecuturi”. Autori români consacrați, alături de scriitori la început de drum, plus prozatori străini, fiecare cu formula, stilul și temele sale, iată ce puteți găsi în Kiwi, într-un mix bine calibrat de coordonatorul antologiei. Despre Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei (Paralela 45), coordonată de Cristina Ispas, nu vreau să intru să povestesc prea mult, fiind implicat în acest proiect, o să încerc însă să articulez ce este evident despre carte, mai exact importanța acestui demers, care aduce împreună o parte dintre cele mai bune prozatoare contemporane, care scriu despre ce înseamnă să fii femeie astăzi în România – și nu numai. Un personaj principal feminin se află și în centrul tuturor povestirilor din Femei, bărbați și faptele lor (Litera), coordonată de Ligia Pârvulescu, un volum care încearcă să aducă la lumină problemele de care se lovesc femeile și bărbații în relații sau cu ei înșiși.

În cele din urmă, amintesc și antologia bilingvă Lumea asta-i 66% Atunci și 33% Acum/ Ez a vilag 66% Akkor es 33% Most (OMG Publishing), ieșită din festivalul „Discuția secretă”.

Concluzie

După efervescența editorială postpandemică, 2023 s-a simțit ca un an de de respiro. Cu toate acestea, ritmul publicării cărților nu a încetinit, semn că efervescența de care am pomenit este noul normal în câmpul literar și editorial românesc. Se scrie din ce în ce mai bine și din ce în ce mai mult, astfel încât ne este greu să ținem pasul cu toate noutățile. Acum 10-15 ani, un text ca acesta pe care tocmai l-ați citit ar fi fost mult mai ușor de scris, iar acum am fost nevoit să elimin cel puțin zece cărți care meritau măcar amintite, din lipsă de spațiu. Progresul este evident, și nu doar la nivel calitativ. Literatura română este din ce în ce mai interesantă și mai atractivă pentru cititorii de astăzi. Multe dintre direcțiile și tendințele pornite în anii trecuți, care schimbă în bine fața literaturii autohtone – tema migrației, dublată de o viziune transnațională asupra societății și a culturii, prezența din ce în ce mai mare și mai de impact a scriitoarelor etc. – s-au consolidat anul acesta și, să sperăm, că vor fi din ce în ce mai puternice și în 2024, când ne așteptăm să apară la fel de multe cărți bune.

🔹🔹🔹

Victor Cobuz (n.1996) este critic literar, jurnalist cultural și redactor la revista Observator cultural, acolo unde publică cronici de carte și interviuri. A mai semnat texte în revistele  Echinox, Vatra, Timpul, Tomis, Transilvania și Metacritic Journal. A fost nominalizat la Premiul Tânărul critic al anului 2022, în cadrul celei de-a XIII-a ediții a Galei Tinerilor Scriitori. În prezent, lucrează la o teză de doctorat despre proză compozită în literatura română.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.