interior-zero-cover

Interior zero, de Lavinia Braniște

interior-zero-coverÎn vara lui 2014 o întrebam pe Lavinia Braniște dacă are de gând să scrie și-un roman, pentru că tocmai ce-și lansase cel de-al doilea volum de proză scurtă. Răspunsul ei a fost că e posibil. Posibilitatea a devenit realitate – în octombrie 2016, colecția EGO Proză a Editurii Polirom s-a îmbogățit cu un nou volum – Interior zero.

De la volumul de debut în proză scurtă, m-am autointitulat o mare fană a Laviniei Braniște. I-am devorat povestirile și așteptam cu bucurie și curiozitate o nouă carte. Am citit Interior zero în câteva ore, și nu pentru că se citește ușor, ci pentru că Lavinia are un fel de-a scrie, pe ritmul vieții noastre și-n ton cu felul nostru de-a vorbi, transformat radical de influența social media și a limbii engleze. Am devorat rapid cartea poate și pentru că autoarea ei scrie cumva despre viața noastră, a unei generații Peter Pan care se chinuiește să nu repete greșelile părinților și să facă într-un fel ca alegerile să pară mai ușoare.

Personajul romanului este Cristina: e absolventă de limbi străine și are 32 de ani, ceea ce în București se poate traduce ușor cu un adult care se va chinui un pic mai mult să își găsească un job plătit peste nivelul salarial al unui profesor de engleză, să poată convinge o bancă să îi ofere un credit pentru prima casă, să ducă un trai decent, într-un oraș care te stoarce de energie fizică și emoțională. Pe Cristina o întâlnim și-n celelalte povestiri ale Laviniei, sub alte nume sau fără nume, dar Interior zero prezintă un an complet din viața acestei femei care se luptă să nu mai fie copilul mamei sale, de care e dependentă financiar, și să găsească puterea să străbată zi de zi orașul spre un job pe care îl detestă – asistentă/traductoare/om bun la toate la o firmă de construcții, model românesc, de apartament.

Sunt puțini autori români contemporani care pot pune pe hârtie o realitate în care să te poți regăsi. Lavinia Braniște face asta și pare că o face fără efort; nu mi-a fost niciodată clar cât din poveștile ei e ficțiune și cât e invenție. Personajele din Interior zero, dar și întâmplările prin care ele trec, sunt comune pentru o persoană cu aceleași caracteristici cu ale personajului principal. Dacă ești singură la 30 de ani sau pe acolo, locuiești în București și te-ai săturat să te muți o dată la câțiva ani, dacă visezi la un locșor al tău, dar pe care nu prea ți-l poți permite – apartamentele vechi sunt în blocuri cu bulină, cele noi , în afara orașului, dacă îți pierzi nopțile trăgând de-un pahar de vinul casei prin cluburi-cuiburi de hipsteri, dacă bărbații pe care îi întâlnești nu pot promite nimic sigur, dacă la jobul la care mergi zilnic numeri orele de program și tot ce vrei e să fii lăsat în pace, și tu ești un pic din Cristina. Partea aia deprimată și deziluzionată, pe care filmele Disney n-au învățat-o că realitatea e dureroasă și deloc facilă. Partea aia care se agață de orice lucru bun care îi vine în cale și speră că mâine va fi mai bine. Mi-ar fi plăcut ca anul Cristinei, descris în roman, să aibă și licăriri vesele; din păcate, acestea sunt puține. Dar până la urmă e doar un an prost. Cine ne interzice nouă, cititorilor, să ne gândim că poate între timp Cristina și-a găsit locul în lume? Și-apoi, un roman vesel întru totul ar fi cel puțin nerealistic pentru Bucureștiul lui 2015/2016, post #colectiv, evenimentul care a zdruncinat o lume (acțiunea din roman se petrece precoșmarul din octombrie 2015, dar pe care, cumva, îl prevestește – “la terasă ard făcliile în sobele electrice, în jurul lor stau ciorchine oameni cu haine frumoase și sufletul varză, în acest ocean de deznădejde care este Controlul tinereții noastre.”)

Interior zero e-un roman al unei generații, fiecare filă e-o parte din viața noastră. Și asta îl face frumos, și asta îl face trist ca naiba, pentru că nimeni nu vrea să citească în oglindă despre sine. Dar și cine e pregătit pentru o astfel de introspecție n-are decât de câștigat.



There are no comments

Add yours