Lavinia Braniște | Rezidența de la Vila Golescu | Fragment de proză scurtă

În luna mai, la Vila Golescu, s-au desfășurat o parte dintre rezidețele ediției 5 a Burselor și rezidențelor Cărturești. Printre scriitorii care au mers la Câmpulung Muscel este Lavinia Braniște, care ne povestește cum a fost pentru ea experiența de la Vila Golescu și împărtășește cu cititorii un fragment din volumul de proză scurtă la care lucrează.

Nu mai fusesem niciodată la Câmpulung, așa că nu prea am știut la ce să mă aștept. M-am dus dornică de natură și de liniște, de distanețele mici din oraș, nerăbdătoare să scap de zgomotul și agitația unui București care trage energia din tine din momentul în care pui piciorul în stradă. Am fost cu trenul și drumul a fost bizar și cu emoții, a trebuit să schimb într-o gară pustie, fără peroane, să iau un al doilea personal care a mers încet de tot și pe unele porțiuni înclinat pe o parte.

🚂 Trenul – o așa-numită săgeată albastră – era acoperit în întregime de graffitti, așa că după Golești n-am mai văzut nimic pe geam, și în Câmpulung am coborât într-un peisaj brusc diferit de cel de câmpie unde schimbasem trenul. În întâlnirile cu localnicii din săptămânile umătoare aveam să vorbesc mult despre acest tren fantomatic, despre cât de utilă ar fi o cale ferată decentă până acolo și cât de des a fost aceasta o promisiune electorală în campaniile locale.

La vilă am găsit o magnolie enormă înflorită și un tulipan cu flori care stăteau și ele să se deschidă. Multe gaițe. Veverițe roșii ca focul. Cățeaua Mura și fratele ei nebotezat, despre care am aflat la un moment dat că e posibil să fie fiul. În primele seri, a trecut pe stradă un urs, atras de stupii unui vecin, ca în povești. Jandarmii au dat cu petarde să-l sperie și asta n-a mai fost ca în povești.

Am nimerit din păcate într-o lună mai rece și foarte ploioasă, care mi-a restrâns posibilitățile de a explora prea mult locul. Plus episodul electoral tensionat, care mi-a încremenit o vreme capacitatea de a mă gândi la orice.

Momentul de maximă socializare cu colegii mei de rezidență a fost seara singurei dezbateri electorale dintre cele două tururi de scrutin, când ne-am adunat în sufragerie, am făcut focul cu lemne în soba de teracotă și ne-am strâns fotoliile unul lângă altul, ca să putem vedea în ecranul laptopului de pe măsuță cele patru ore de emisiune. Cred că ar fi fost mai ciudat să fiu acasă și să mă simt suspendată, extrasă și atârnând fără rost în afara vieții mele, decât a fost să simt asta la Câmpulung, așa că, din acest punct de vedere, detașarea pe care mi-a oferit-o rezidența a fost binevenită.

Orașul invită la povești cu fantome și nici vila nu face excepție, dar așa cum vorbeam cu o perosoană mutată de câțiva ani în localitate, cu siguranță sunt fantome bune, fiindcă până acum am fi pățit ceva dacă erau nasoale. N-am pățit nimic, ba chiar mi-a făcut plăcere compania lor, m-am bucurat să mi le imaginez.

Am aflat pe finalul șederii de la un localnic că ultima domnișoară Golescu și-a dat ultima suflare chiar în camera în care mă instalasem eu. Am înțeles-o – era camera cu cea mai frumoasă priveliște, peste oraș și dealurile de dincolo de Râul Târgului.

Pentru mine a fost o ședere fructuoasă, dar nu în modul în care anticipam. N-am scris atât de mult pe cât voiam, dar am cunoscut la Câmpulung o grămadă de oameni interesanți – am fost de două ori la clubul de carte de la cafeneaua numită „Coloniale”, am descoperit comunitatea creativă din oraș, m-am reconectat cu o prietenă ilustratoare cu care nu mă mai văzusem de mult și despre care nu știam că s-a mutat acolo. Am pus la cale un proiect comun, contemplând cele patru găini din curtea ei, care stăteau în ploaie în loc să intre în cotețul șic, construit anume pentru ele. Contemplând de asemenea motanul Tamango, devenit pisica Mango atunci când i s-a clarificat sexul.

Am descoperit oamenii inimoși care fac să se întâmple lucruri la „Convivial”. Și pe doamna Chirilă, profesoara de română de la Bughea, care a venit cu șapte eleve de-a șaptea la întâlnirea cu copiii pe care am avut-o la Biblioteca Municipală. Două dintre fete citiseră deja romanele mele pentru oameni mari. Dar înainte de întâlnirea de la bibliotecă și-au luat amandine de la „Iepurașul”, fiindcă în Bughea nu e „Iepurașul”, cum au zis când le-a certat doamna, râzând.

Și de la Muzeul de Etnografie am plecat cu o fantomă în traistă – mireasa moartă în ziua nunții în accidentul de mașină, fiica boierului Ștefănescu. Și din plimbarea pe lângă parcul „spitalului TBC” am plecat cu o fantomă, cea a fostului proprietar al domeniului.

Și am mai plecat – de data asta pe bune – cu caș afumat și brânză de coșuleț (brânză de burduf în coajă de brad), atât de bune încât m-am gândit că merită mai fac din când în când drumul bizar de la București cu trenul fantomă, doar ca să merg acolo la piață să mi le iau.

📝 Fragment:

Acceptă și închide

Am început să mă intersectez cu doamna Paladi când am schimbat programul la fizioterapie și am hotărât să merg la ora prânzului. Veneam mereu la 12 fix, când se deschidea cabinetul, fiindcă aveau program numai după-amiază, și de câte ori veneam, doamna Paladi era deja în curte, așteptând pe o bancă, până când persoana de la curățenie ieșea cu sacii de gunoi, ușori și umflați, și ne făcea semn că putem intra.
Gimnastica medicală o făceam în sala mare, toți pacienții la un loc, în timp ce televizorul suspendat într-un colț al încăperii rula pe vreun post de muzică sau de sport. Pentru fizioterapie, însă, intram câte doi într-o cameră minusculă, cu câte un pat de o parte și de alta și o draperie albă între ele. Acolo, în timpul procedurilor de electrostimulare sau ultrasunete sau laser, asistenții și pacienții stăteau de vorbă între ei și așa am descoperit-o pe doamna Paladi – auzind-o de după perdea. Primul lucru pe care l-am aflat despre ea a fost că visul ei cel mai mare, de aproape doi ani, era să poată deschide o sticlă de șampanie cu mâna dreaptă.
Într-o zi, înainte să intru în curtea în care se afla cabinetul, am văzut pe trotuar, vorbind la telefon, un actor celebru care avea o emisiune matinală la un post de televiziune și care făcea reclamă unui lanț de hipermarketuri. Fața lui era pe meșuri în tot orașul și o aveam și eu în portofel, pe cardul de fidelitate la magazinele cu pricina.
Când m-am apropiat de poarta metalică, s-a întors cu spatele și s-a dus câțiva pași mai încolo. Era mai scund decât părea la televizor și își arăta vârsta – omul era de foarte mulți ani în teatru și apoi în televiziune. Și era foarte cunoscut, ar fi putut oricând să candideze la președinție și ar fi scos un scor onorabil, hipermarketul căruia îi cesionase imaginea lui era peste tot în țară.
În scurt timp a intrat și el în curte. Era 12 fără zece, iar doamna Paladi era ca de obicei pe băncuță. S-a uitat încremenită la el. L-a urmărit cu privirea. El a trecut pe lângă noi, în curtea îngustă, ne-a salutat cu capul în jos și a împins ușa cabinetului. Andrei, șeful, era în ușă, de parcă l-ar fi așteptat special pe el.
– Scuze, atât s-a putut, a zis actorul.
Era una dintre glumele lui emblematice.
Andrei a râs lung.
– Poftiți, poftiți, nicio problemă.
Am intrat și noi după el, apoi au început să se adune și ceilalți pacienți.
Noi ne-am schimbat în vestiar în hainele pentru gimnastică și am rămas în șosete, dar actorul nu s-a schimbat. Cei care nu voiau să se descalțe aveau două opțiuni: fie să-și pună botoșii albaștri de plastic peste pantofi, fie să-și lipească pe talpă o folie cu ajutorul unui aparat ca o pedală pe care trebuia să calci. Actorul a preferat folia.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.