Crima

de Daniel Merticariu

Când mi-a venit ideea crimei eram pe stradă. Mergeam sau așteptam la semafor. Vântul era puternic și muta mizeriile adunate pe marginea trotuarelor. Oprit pe loc, am privit în jur. Tot felul de hârtii se plimbau pe lângă mine, rostogolindu-se ușor. Am zărit printre ele un șir lung de pătrățele colorate. M-am aplecat să le ridic. Erau puncte la noua promoție de la Mega Image – cuțite din oțel japonez inoxidabil de cea mai înaltă calitate. Găsisem paisprezece puncte – un noroc nesperat, fiindcă pentru a profita de reducere erau necesare doar zece. Ce favoruri îți poate face soarta, mi-am spus. Abia mă hotărâsem să ucid și iată că-mi pică la picioare posibilitatea de a cumpăra arma crimei la o reducere de 82%. Nu am mai stat pe gânduri și am dat fuga la primul magazin pe care l-am găsit. Era după colț.

Am intrat și m-am oprit la raftul încărcat de cutiile cuțitelor la promoție. Nu mai omorâsem pe nimeni până atunci și nu știam care dintre acele cuțite s-ar putea dovedi mai util. Cuțitul pentru curățat avea o sonoritate aparte, însă dimensiunile sale nu erau pe măsură – nu-mi doream să ucid pe cineva cu numeroase lovituri superficiale, nu era pe gustul meu. Mai era și cel pentru feliat, dar nu mă puteam vedea comițând o crimă prin feliere. M-am decis să merg pe varianta clasică: cuțitul bucătarului. Lama lui lată ale cărei laturi se întâlnesc într-un punct perfect ascuțit avea cel mai impunător aspect și, pe deasupra, încă două procente de reducere. Am mers la casa de marcat unde i-am întins casierului ambele mâini. În una din ele țineam cutia cu design minimalist care adăpostea arma viitoarei mele crime. În cealaltă, țineam întinsă banda cu cele paisprezece puncte. Casierul a luat punctele și a început să le lipească el însuși, unul câte unul, pe fișa dedicată promoției. Îmi finalizasem cumpărăturile cu doar treizeci și unu de lei și nouăzeci și nouă de bani. Eram fericit.

Citisem undeva că în absența făptașului unei crime, în Grecia Antică, putea fi condamnată arma crimei, dacă aceasta fusese găsită la locul faptei. Pedeapsa ei era exilul. Nu-mi amintesc unde am citit asta. Cred că e adevărat. Cumpărasem acea armă, primul pas era făcut, de acum înainte totul ar trebui să decurgă cât se poate de lin. Îmi va veni natural, au mai făcut-o și alții înainte. Trebuie doar să-ți asculți inima. Tot încercând să mă încurajez așa, mi-am amintit o vorbă a unui vechi profesor de-ai mei. Una pe care obișnuia să o repete până la saturație. Spunea: fiecare crimă e o operă de artă necomisă. Și e un îndemn pe care nu-l voi uita niciodată. Până la urmă, de ce să-mi irosesc viața încercând să aduc ceva artei, fără vreun câștig personal, când oameni buni de ucis se plimbă nestingheriți pretutindeni, iar numele ucigașilor lor populează istoria.

Însă, pentru că eram abia la început de drum, nu mă puteam încumeta chiar la orice. Așa că am mers întâi acasă, strângând cuțitul cu ambele mâini și gândindu-mă la crima pe care voiam să o comit. Credeam că mai am de reflectat asupra câtorva lucruri, că mai sunt niște aspecte tehnice pe care trebuie să le pun la cale. Dar lucrurile s-au rezolvat mult mai ușor decât mă așteptam. Victima am găsit-o pe OLX, era la doar un click distanță. Am căutat la secțiunea „victime“. Am găsit întâi o doamnă în vârstă care cerea „ajutorul unui tânăr erou, care mi-ar putea curma suferința prin moarte“. Era mândră și tocmai ieșise la pensie. Acasă nu avea suficiente lucruri cu care să-și ocupe timpul, așa că se hotărâse să moară. Aici ar fi trebuit să intervin eu, dar parcă nu simțeam chemarea. A doua posibilitate a fost un tânăr domn care suferea de podagră, după cum se exprimase chiar el. Mie, ăsta mi s-a părut un cuvânt foarte demodat și m-am hotărât să-l omor.

L-am sunat la numărul de telefon afișat pentru a vedea când și unde putem programa fapta. M-a chemat la el. Trebuie să recunosc, mi-a fost puțin frică. Pe internet sunt tot felul de dubioși, nu știi niciodată ce fel de intenții au când te cheamă să-i întâlnești în persoană. Dar până la urmă totul a fost ok. Tipul s-a comportat cu foarte mult profesionalism, părea că nu e prima oară când trece prin asta. De cum am intrat în casă a început să-mi povestească cam ce și cum și-ar dori. Eu îl ascultam tăcut, confirmând din cap cu mișcări calculate, în vreme ce mâinile mele scoteau cu grijă cuțitul din ambalajul său de carton. El încă vorbea când eu am început să-i împing acel triunghi ucigaș încet între coaste. Mi-a amintit de un moment din copilărie când, gelos pe un băiat mai arătos decât mine, am mers la el în timp ce se urca pe o cățărătoare și am încercat să-i înfig un echer de plastic în unul din mușchii fesieri. Atunci, echerul s-a făcut fărâme, iar eu am fugit fără a privi înapoi. Acum, tipul mi-a pus o mână pe umăr și a scos un of puternic, de parcă ceva îi împingea aerul afară din plămâni. Era cuțitul meu. Apoi a căzut și a început să moară. Am stat și l-am privit un timp. Vedeam cum se scurge mișcarea din el și-mi spuneam că e o treabă bine făcută. Când am fost sigur că e mort de-a binelea, am căutat ceva cu care să șterg lama cuțitului. M-a surprins plăcut să găsesc în baie un prosop de la o altă promoție Mega Image, ceva mai veche. Am șters cuțitul cu grijă și l-am împachetat la loc. Ușa am lăsat-o deschisă în urma mea, căci nu mai conta. Însă, așteptând liftul, l-am auzit cum se ridică, iar apoi cum pornește televizorul. Am auzit o scurtă știre de ultimă oră. Spunea ceva despre o femeie și iepurele ei. Fuseseră găsiți în casa lor: rupți de realitate. Nici moartea nu mai e ce-a fost, îmi spun, și plec definitiv, cu gândul la alte crime. Poate unele mai reușite.

Cum nu știam unde să mă îndrept de aici, mi-a venit în minte acea pensionară de pe OLX. M-am gândit că poate îmi va oferi ea șansa unei crime adevărate. Acum că aveam experiența primei încercări, lucrurile ar fi trebuit să meargă mai bine. Am sunat-o și i-am propus să ne întâlnim. Mi-a spus că i-ar fi fost comod dacă aș fi mers la ea. De data asta am acceptat fără șovăieli.

Când am ajuns, era deja pregătită. Lăsase ușa deschisă și mă aștepta, așezată pe un fotoliu, într-o semi-obscuritate roșiatică. Doar corpul ei, îmbrăcat într-o rochie de noapte din mătase albastră, era luminat în întregime. În brațe ținea un iepure. De fapt, îi susținea corpul cu o mână, iar cu cealaltă îi ținea urechile ridicate. Nu am înțeles de ce, dar întinerise, iar eu, fără a gândi, am sărutat gâtul pe care urma să-l ucid. Am atins, apoi, cu vârful țipător al cuțitului locul care ascunde jugulara. Am lovit cu podul palmei mânerul de parcă încercam să sculptez ceva în piatră și am simțit vârful pătrunzând în carnea ei fragedă așa cum uneori îți simți picioarele alunecând pe gheață. Am scos rapid acea porțiune nesemnificativă de oțel din gâtul ei, iar un duș cald mi-a acoperit fața, pe care am început să o mângâi. S-o mângâi și să o masez cu lichidul care nu înceta să curgă. Ea stătea dreaptă și mă privea cum râd. După un timp m-am liniștit, îi priveam sângele și pielea. Am rămas așa, față în față. Eu cu mânerul cuțitului în pumnul închis, ea sângerând, strângându-și iepurele la piept. Nu știu din ce impuls, dar mi-am încrucișat lama cu fruntea ei și am început să trag. Simțeam hârșâitul oțelului care ajunsese la os în timp ce trasam lent o linie perfect dreaptă. Crestătura îi ajunsese până spre vârful nasului când am simțit că nu mai pot. Eram extenuat și hainele îmi erau complet ude. Era aproape de a termina, așa că am dus cuțitul înapoi la frunte, l-am împins lent pe brazda acelei răni până i-am simțit craniul și, cu latul lamei, am tras scrâșnind pe os, îndepărtându-i carnea. Urlam smulgându-i fața, dar fără efect. Femeia nu zâmbea. Aștepta calm. Își mângâia iepurele alb, îmbibat acum în sânge. Când mi-am dat seama că nu va merge nici asta, am căzut în genunchi. Hainele au început să mi se întărească, nu știu cât timp s-a scurs. Mă întrebam ce am făcut. Cine era femeia asta care nu putea să moară, cine eram eu care nu puteam să ucid. În fine, am decis să plec. M-am ridicat, mi-am cerut scuze că nu-i pot duce lucrarea la bun sfârșit și mi-am luat rămas bun.

Înapoi spre casă, acoperit de sânge uscat, eram o pată umană. Înaintam lent, privind luciul oțelului inoxidabil din mâinile mele. În Grecia antică, pedeapsa pentru o lamă ce nu poate ucide era același exil. Îmi amintesc unde am citit asta. Nu cred că e adevărat. Dar eram un eșec, decis să-mi duc viața în altă parte chiar de a doua zi. În acea noapte, am adormit cu ochii deschiși.