Elanul

de Eliza Marin

Text rezultat în urma primei ediții a cursului de scriere creativă Un singur text. Șase pălării, susținut de Mina Decu la Cărturești Verona

Managera proiectului stătea lângă mașina de teren, studiindu-și unghiile proaspăt făcute cu o atenție microscopică. Tocmai terminase de livrat monologul despre supraviețuirea în ingineria silvică a anilor ’80, o epopee despre meritocrație și fagi tăiați cu rigoare matematică. Arăta impecabil, o statuie a eficienței, în timp ce eu eram în genunchi, cu palmele în noroi, încercând să elimin spasmic dovada de rafinament a serii trecute: calamari și Grasă de Cotnari din 1956.

— Ești bine, dragă? m-a întrebat, fără să-și mute privirea de la degete. E doar altitudinea. Sau idealismul?

În lipsa vreunui rezultat, m-am îndreptat spre mașină, fără să-i răspund.

Directorul financiar a pufnit, verificându-și ceasul care părea să coste cât inventarul agricol al comunei. Aseară fusese singurul sincer. Între două pahare, spusese că pădurea e doar o foaie de Excel pentru administrator, unde fagii se transformă, prin magie contabilă, în mobilă suedeză. Ajunsesem într-un punct geografic unde asfaltul și canalizarea se terminau brusc.

Din casele cu pereții crăpați au apărut localnicii. Erau desculți și zâmbeau într-un fel care mă făcea să vreau să mă ascund.

— Nu vă fie frică, sunt legați! au strigat ei, referindu-se la câinii care urlau a foame, cu lanțurile întinse la maxim.

Echipa era îmbrăcată într-un echipament tehnic capabil să reziste la furtuni arctice, folosit pentru a merge de la mașină la cabana de wildlife watching, uneori pe teren, alteori în vacanță. Am început consultările. O familie venea din pădure cu cei cinci copii mergând pe lângă o căruță umplută ochi de ramuri de mărimi diferite, cu cel mai lat trunchi ieșind pe jumătate în afară, hârjâind pământul și încetinind calul care abia mai putea să tragă.

Știau că venisem pentru ceva și aproape instant copiii s-au ascuns în spatele căruței, tatăl pe lângă cal, cu biciul în mână. Managera i-a oprit și, cu o voce de Teleenciclopedia, s-a prezentat și le-a explicat că nu mai pot strânge vreascuri din spatele casei pentru că este un atentat la adresa biodiversității. Lemnul trebuie să putrezească, a spus ea clar. E un imperativ biologic. Oamenii aceia, care dârdâiau vizibil, ne priveau ca pe niște extratereștri prăbușiți din greșeală în fața curții lor.

În mașină, la întoarcere, se auzea doar respirația fiecăruia pe rând și vibrația vântului la 120 pe oră care plutea prin peisaj. Managera și-a potrivit eșarfa de mătase, vocea ei căpătând o textură de compasiune administrativă.

— Oamenii ăștia pur și simplu nu pot procesa conceptul de conservare, a spus, privind petele de verde și gri ale fagilor care se amestecau vizual pe repede-înainte, ca într-un tablou de Adrian Ghenie. Ei văd un arbore și simt nevoia să-l bage în sobă. Nu înțeleg borangicul, nu înțeleg valoarea unei ii cusute manual de o musceleancă în albastru royal. E un patrimoniu care le scapă printre degete.

A făcut o pauză, verificând agenda.

— Vine prințul Franz din Lichtenstein. E un mare ambasador al naturii. Și-a luat deja autorizația de vânătoare, iar oficial a venit la wildlife watching.

Am închis ochii și vocile lor s-au estompat, simțind doar vâjâitul mașinii.

Cabana de observație era o structură în stil A, de șindrilă lucrată manual, sticlă securizată și arcade gotice din lemn lamelat, ca o pată neagră care se integra în marea verde de protecție strictă.

În cabană eram eu, ocupată să mă asigur că șederea era conform așteptărilor unui hotel de cinci stele, managera proiectului și, afară, în mașină, rangerul. Noi două ne uitam prin binocluri. Apoi ne-am uitat una la alta. Nu era o momeală plasată de ranger.

Ajunsese și Prințul Franz să își potrivească binoclul peste ochii injectați când, din ceața densă, a văzut elanul. Era un corp masiv pe niște picioare firave, cu coarne de os și ochi negri, fără iris.

— Es ist wunderschön, a șoptit Prințul, scoțând din husa de catifea un Drilling din abanos, gravat la dăltiță cu frunze de acant. Îl încărcase și, în timp ce se îndrepta spre ieșire, managera a urlat cu un țipăt semănând cu râsul maniacal al unei buhe.

— Nu te atingi de el, snob cretin!

S-a repezit asupra lui într-o manevră de wrestling dezordonată. Îl apucase de cravată, sufocându-l: „Jos labele de pe elanul românesc! Tu n-ai plătit decât pentru un urs, bă idiotule!”.

Prințul, cu fața devenind purpurie, o lovea ritmic peste cap cu ce apucase, un exemplar de lux al raportului de sustenabilitate, legat în piele de vițel.

Se tăvăleau pe podeaua din nuc, un ghem de tweed, parfum de rădăcină de iris și urlete bilingve. Managera îi înfigea unghiile în obraji, în timp ce Prințul încerca să o muște de mână, urlând că moartea este cea mai înaltă formă de observare a naturii.

În acel moment, un jet de calamari și Grasă de Cotnari a ieșit fără avertizare direct în gura deschisă de efort a prințului și pe eșarfa ei de borangic.

S-au desfăcut unul de altul, horcăind, în timp ce mirosul de mare alterată invada cabana de la munte.

Un sunet de baros s-a auzit în spațiul etanș, apoi un pârâit rapid. Nu se vedea decât o ceață argintie. Un miros de pin și urină.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.