Diana Geacăr | „Când scrii pentru copii, e foarte important să te interesezi ce le place”

În colecția Junior a editurii Polirom a apărut volumul Când erau dragonii mici, de Diana Geacăr, o poveste care temporal are loc înaintea aventurilor din Ce văd dragonii. Întâlnirea Brumei cu dragonul Smoc-gălbui are loc într-un tablou neobișnuit, unde cu ajutorul fraților Izma și Omăt învață să zboare. Unindu-și forțele cu Mugur, un alt prieten misterios, Bruma pornește într-o aventură plină de peripeții, încercând să îi salveze pe locuitorii acelor tărâmuri. Autoarea vă dezvăluie mai multe în acest interviu:

Atunci când vezi în detaliu lumi care nu există, începi să le faci să existe și pentru alții. Cum a pornit scrierea acestui volum?

Asta e cea mai mare plăcere, să reușești să-i faci și pe alții să vadă lumea pe care o vezi doar tu. Am încercat să și pictez într-o vreme, să folosesc alte instrumente de dezgolire, dar tot nu am simțit că am pus pe hârtie ce am văzut în minte. Așa că m-am întors la cuvinte, pentru că ele sunt instrumentele pe care le cunosc cel mai bine. 
Am scris Când erau dragonii mici la 20 de ani, când, după o operație, a trebuit să stau câteva luni în casă. Simțeam nevoia să mă repar și pe dinăuntru, și, cum cel mai bun material de lipit se găsește în copilărie, am început să scriu o carte pentru copii, pe care am și terminat-o până la sfârșitul perioadei de recuperare. De-a lungul anilor, am rescris-o și dezvoltat-o, dar personajele principale atunci s-au născut, la fel și firul narativ și unele scene amuzante. 
Când erau dragonii mici este prima mea carte pentru copii (încheiată, că mai începusem una chiar în copilărie), dar a doua publicată. Într-o altă perioadă grea, peste mai mulți ani, pe când s-a îmbolnăvit tata, am început să scriu a doua carte pentru copii, Ce văd dragonii. Ea e prima mea carte publicată.

Dintre cărțile pentru copii care se scriu în acest moment, cu ce autori rezonezi? Ce tematici te atrag?

Îmi plac cărțile cu lumi și personaje fantastice, sau cu lumi reale și personaje trăsnite, adorabile, obraznice, cu animalele vorbitoare și, neapărat, cu umor și emoție. Îmi plac Roald Dahl, Tove Jansson, Philip Pullman, J. K. Rowling, Neil Gaiman, C. S. Lewis, Lewis Carroll, P. L. Travers și mulți alții. Îl ador pe Terry Pratchett.

Mai știi când ai auzit pentru prima dată despre dragoni? Cum a evoluat relația voastră și când ai scris pentru prima dată despre ei?

Cred că mai întâi au fost balaurii din basme. Nu știu dacă am mai întâlnit alți balauri sau dragoni – în afară de cei interiori – până când am crescut cât camera și am făcut o pasiune pentru un joc pentru computer, Skyrim. Și pentru seria de cărți (dar și serialul) pentru adulți Game of Thrones. În Skyrim, ești obligat să omori dragonii, dar nu prea-mi plăcea treaba asta, o făceam doar ca să avansez în joc, în rest fugeam de ei când mă atacau. În fine, toate astea s-au topit în mintea mea și am ajuns să creez personajul Smoc-Gălbui, care a apărut prima dată în Ce văd dragonii. Un animal vorbitor, haios și stângaci în Când erau dragonii mici, ca toți puii, sfătuitor sensibil (se simte adesea jignit) în Ce văd dragonii.

Și numele personajelor sunt importante, ele putând ascunde adevărate sisteme-cheie ale firelor narative. 

Îmi plac numele trăsnite, ceva ce nu întâlnești în realitate, dar ai putea – pentru că și în realitate auzi uneori nume nemaiîntâlnite și te-ntrebi ce-o fi cu ele. Dacă pui un nume ciudat unui personaj care trăiește într-o lume cât se poate de obișnuită, dai acelui univers o atmosferă ușor fantastică numai prin asta, printr-un singur nume. Numele celor patru personaje din cele două volume reprezintă anotimpurile: Mugur- primăvara, Izma-vara, Bruma-toamna, Omăt-iarna. Am vrut să sugerez prin asta cât de puternică este legătura dintre ei, că toți patru funcționează ca un întreg. În același timp, sunt cuvinte care provoacă simțurile, iar simțurile stârnite atrag imediat cititorul în poveste. Citește „Izma”, se gândește la mentă, simte mirosul și e deja cu un picior în lumea văzută de mine.

Ce ingrediente folosești pentru a crea suspans și un pic de mister? E mai greu atunci când te adresezi cititorilor copii?

Tensiune dozată, detalii strecurate cu mare grijă, să pară ceva firesc, să nu bată la ochi. Arunci niște firimituri pe ici, pe colo, cititorii le culeg fără să știe și la sfârșit, sau înainte de final, se uită în pumn și-și spun: „Aaa, deci așa s-a întâmplat”.
Nu e mai greu deloc, și copiilor le plac misterele (cui nu-i place să facă pe detectivul?). Doar limbajul diferă, instrumentele sunt aceleași.

Cum te simți când le dai puteri personajelor tale?

Zbor cu ei, dar în imaginație, tai aerul cu gândul, văd în întuneric, traduc ceea ce alții nu pot simți, pictez lumi noi, înving răufăcătorii, am grijă de Vise. Mă simt și eu plină de puteri, cum altfel.

Ai încercat să afli ce îi animă pe copiii din jurul tău, ce îi atrage (și de ce) când citesc?

Sigur că da. Când scrii pentru copii, e foarte important să te interesezi ce le place. În același timp, e foarte important să nu rămâi doar la asta, ci să le propui și ce te interesează pe tine, dar într-un fel atrăgător.
Vorbesc cu Filip, fiul meu, vorbesc și cu alți copii, îi întreb despre cărți, sunt foarte curioasă.

Limbajul are o putere aparte în volumul Când erau dragonii mici. Scrii „începea să le vorbească copacilor pe care îi păzea, să le povestească tot felul de lucruri, ce văzuse în ziua aia, ce visase peste noapte, și de la atâta vorbă, copacii creșteau mari și puternici, nu li se usca nici o creangă”. 

Îmi imaginam în copilărie, sigur sub efectul lecturilor, că totul poate să ascundă viață, mai ales jucăriile. Ca în Soldățelul de plumb, de Hans Christian Andersen, sau ca în Spărgătorul de nuci și Regele Șoarecilor, de E.T.A. Hoffman. Trăgeam cu urechea noaptea, până mă lua somnul, și eram înciudată că nu mi se dezvăluiau și mie.
Mai târziu, am aflat că viața colcăie peste tot în realitate, în plante, animale, păsări, insecte, dar și că în familie mai avem și membri invizibili, cum ar fi acarienii.
Viața e peste tot, trebuie doar să-ți îndrepți ochiul spre ea și, când o găsești, să o poți arăta și altora, să găsești limbajul necesar.
Fragmentul citat de tine conține, până la urmă, o informație din lumea în care trăim: cred că există pe undeva studii despre cum cresc plantele dacă le pui muzică.
Deci nu informația e fantastică, ci motivul personajului.

Dacă visele s-ar adeveri, ca în această carte, ce ți-ar plăcea să visezi?

Am visat de multe ori în copilărie și în adolescență că zbor și cred acum că abilitatea copiilor de a zbura, în cele două cărți, pe visele mele s-a bazat. Voiam să zboare cu adevărat, fără instrumente ajutătoare, să dea din brațe și să planeze în aer ca păsările, exact așa cum mă visam eu. Să tai aerul cu corpul, să vezi de sus iarbă grasă, creștete de copaci și ape line sau repezi.
Tare mult aș vrea să mai visez asta, da.

Interviu realizat de Andra Rotaru

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.