INTERVIU | Actrița Eliza Noemi Judeu: „Arta actorului nu este despre a executa, arta actorului este despre a crea și recrea lumea, viața personajele, istoria”

Colega noastră Edit din Cărturești Bacău a invitat-o la dialog pe actrița Eliza Noemi Judeu. S-au întâlnit la o cafea, unde au discutat despre actorie și viață. Actrița este una dintre cele mai cunoscute de pe scena Teatrului Municipal Bacovia din Bacău și vorbește cu sinceritate despre pașii în viață, dar și despre pașii în teatru.

Care a fost momentul în care ți-ai dat seama că vrei să fii actriță sau că trebuie să fii actriță?

A plecat de la două aspecte. În primul rând, teatrul îl citeam. Anticii m-au făcut să aleg teatrul. Eu mi-am dat seama prin teatrul antic că omul a început să se exprime prin teatru dintr-o revoltă și atunci chiar mi-am spus, după ce am citit Electra lui Sofocle: „Eu sunt Electra, și eu îmi iubesc tatăl la fel de mult ca și Electra, deci cui spun eu asta? Ce trebuie să fac ca să pot să spun asta, cum a spus-o și Sofocle prin Electra, cum a spus-o Electra. Pe Electra, gata, o știe o lume întreagă. Pe mine cine să mă știe? Da. Trebuie să fac teatru pentru asta. Trebuie să mă fac actriță. Deci teatrul antic m-a îndrumat spre profesie, meserie, artă. Nu a venit cineva „Vai ce talenată ești!”, n-am avut unde să mă desfășor. Nu mă desfășuram. Ba din contră, eram o foarte mare timidă. Datorită lecturii am ales teatrul.

Îmi poți povesti o experiență memorabilă pe care ai trăit-o pe scenă?

(râde) Fără lipsă de modestie, viața mea teatrală e toată memorabilă. Nu aș putea… sunt foarte multe. Memorabil, memorabil a fost când a venit tata prima oară la teatru. Știam că vine, l-am primit cu flori în gară, ca să zic așa, dar când a început spectacolul și mi-am dat seama că tata e în sală, iar eu pe scenă joc o soție care își înșeală soțul mi s-a făcut rău și am leșinat în primele cinci minute. Și evident că soțul meu din spectacol, colegul meu, era acolo, era Molière – „Bolnavul închipuit”, s-a prins că aveam emoții. Noi suntem prieteni foarte buni și știa exact ce s-a întâmplat cu mine. Memorabil este fiecare spectacol pentru că niciodată nu este același spectacol. La momentul la care eram directoarea teatrului, m-a întrebat regizorul tehnic, pentru câți spectatori jucăm? Se pune o limită de spectatori, într-adevăr. În momentul în care pe scenă ar fi 20 de actori, iar în sală 10 – managerial vorbind, nu e tanda pe manda – și atunci nu aprindem 1000 de reflectoare pentru 10 plătitori de bilet. Ei, și eu le-am spus așa, le-am zis zâmbind: „pentru unul” – „păi cum pentru unul?”. Pentru că acel unu a ales astăzi să vină la teatru. Mâine poate moare. Mâine află că moare, are cancer, se îmbolnăvește. Azi a ales să vină la teatru și suntem datori să îi facem omului ăluia viața o clipă mai frumoasă, pentru că mâine  nu se știe ce se întâmplă cu el. Și atunci niciun spectacol de teatru nu poate arăta la fel. Chiar dacă joc același titlu și astăzi, și mâine și poimâine. Astăzi am probleme menstruale, mâine sunt răcită, poimâine aflu că mi-a murit mama. Absolut că sunt spectacole diferite. Sigur că păstrezi subiectul, păstrezi regia, păstrezi costumul, dar altfel pui problema pentru că în tine-actor, se întâmplă lucruri. Ești om, nu robot. Arta actorului nu este despre a executa, arta actorului este despre a crea și recrea lumea, viața personajele, istoria.

Care este responsabilitatea actorului față de publicul său, dacă ea există?

Cea mai mare! Din punctul meu de vedere, cea mai mare responsabilitate este a actorului. Regizorul pleacă, scenograful pleacă, muzicianul pleacă, actorul rămâne față în față cu spectatorul. Și este responsabil pentru gândurile și sentimentele cu care pleacă spectatorul din sală. Punct. Actorul este cel mai responsabil de spectacol.

Dincolo de spectator, are actorul vreo responsabilitate față de societate în general?

Dacă vrea. După cum vezi și pe Facebook, unii actori au păreri, își spun părerea și lumea le dă like-uri, k-uri, tra-la-la. O fi o atitudine. Se poate. Dar nu mi se pare obligatorie. Teatrul nu schimbă lumea. Actorul nu schimbă lumea. Poate să o îmbunătățească. Poate să o facă mai bună, dar nu poate influența nimic. Dacă ești cât de cât la zi cu lecturile, îți dai seama că așa ceva nu se poate. Dar poți să faci viața mai bună. Pot să te fac să zâmbești azi un pic, pot să te fac să plângi un pic și să îți dai seama cu ce ai greșit în propria-ți viață.

Memorabil. Jucam Nora. Am jucat Nora timp de zece ani. Nora lui Ibsen. Prin al cincilea an, așa, m-a oprit o doamnă pe stradă. O cunoșteam. Cu doamna cu care mă cunoșteam ne-am oprit să ne salutăm, cealaltă doamnă mi-a spus: vă mulțumesc frumos. Pentru ce? „După 30 de ani de căsnicie, am avut curajul să dau divorț.” Și am zis „îmi pare rău”, la care a zis: „să nu vă pară, că am văzut Nora, Nora mi-a dat curaj să iau decizia asta”. Memorabil. În viața mea de actor.

Dacă ai scrie o carte sau dacă viața ta ar avea un titlu, care ar fi acela?

Parafrazez o carte a lui Marquez: „Colonelului îi mai scrie fiica”. Colonelului nu-i mai scrie nimeni. Cartea mea s-ar numi „Colonelului îi mai scrie fiica”. Evident, tatălui meu. Tata mi-a cumpărat „Omul de aur” a lui Jokai Mor și tata m-a apropiat de literarura maghiară pentru că tata e maghiar, iar eu sunt bucățică din el. Literatura maghiară are un farmec aparte: Jokai Mor, Moricz Zsigmond, Petőfi Sándor, ăștia sunt autorii mei preferați.

Care este cel mai bun sfat primit vreodată?

Tata mi-a spus să nu ai încredere în nimeni, ceea ce este foarte greu. Dar au fost situații în viață în care mi-am adus aminte vorba asta și am aplicat-o și bine am făcut. Apoi una e legată de teatru. Actrița care m-a pregătit pe mine pentru admitere, o mare actriță, Diana Cheregi de la Constanța, mi-a spus așa – ea avea un băiat student la Dortmund în ’94, era student la calculatoare la București și ce informații avea ea, ce vorbea cu fiul ei, sau pur și simplu venea de la ea, că era femeie întreagă la minte, mi-a zis: te faci tu actriță, te faci, dar ai să vezi că o să vină vremea în care probabil nici nu va mai trebui să fii pe scenă pentru că vor fi hologramele noastre. Și avea dreptate și am ținut cont să îmi drămuiesc viața și să țin foarte mult la prezența actorului pe scenă. Și alt sfat a fost legat de un coleg de-al meu, Florin Zăncescu, repetam la un spectacol „A 12-a noapte” și eu jucam Viola, aveam o scenă cu dânsul, care era bufonul, și nu imi erau clare indicațiile, nu înțelegeam ce vrea regizorul și zic în culise: „Domnu’ Zăncescu, ce vrea dânsul de la noi?”, tu o să știi să tai acolo, dar eu îți aic mot-amot: „Mergi pe text. Deci ia-te după Shakespeare că știa el mai bine. Ce spune textul? Te urăsc. Urăște. Te iubesc. Iubește, mă. Mă lupt cu tine. Luptă-te, dom’le. Mergi pe text”.

Care este rolul teatrului într-o eră dominată de filme și seriale? Ce oferă teatrul? Care sunt beneficiile experienței live pentru actor și pentru public?

Doamne ferește! E cel mai important. Este vital. Este aer. Nu există teatru fără prezență fizică a actorului și a spectatorului deopotrivă, în același timp. În același timp, două lumi diferite, se agață de neant. Spectatorul, actorul, se agață de neant și împreună fac spectacolul.

E conexiune pe care în film nu o ai, așa e?

Nu. Filmul e alt tip de artă. Lucrează cu alte mijloace, cu alt tip de actorie, dar teatrul este vital. Spunea o prietenă de-a mea. Eu vin la teatru să văd sânge pe scenă, că de aia plătesc bilet. Sigur, vorbea metaforic. Spectacolul de teatru se întâmplă o singură dată. Este irepetabil. Este o experiență irepetabilă. Și spectatorul, vine azi să vadă zăpezile de altă dată și vine și mâie. Va avea experiențe diferite pe același subiect, aceeași regie, același text pentru că tu de azi pe mâine te schimbi, intervine ceva în viața ta, actorul la rândul lui se schimbă. Dar ne întâlnim pe alte stări și ne calibrăm unul pe altul, unu la unu, și reușim spectacolul. Aplauzele de la sfârșit nu sunt pentru actori numaidecât. Sunt și pentru spectatori. Uneori se întâmplă asta când s-a creat o energie de nedescris, atunci ai să vezi că și actorii aplaudă împreună cu spectatorii. Ăla e semnul că am făcut-o împreună. Nu se poate. Actorul nu există fără spectator. Spectacolul se împlinește prin prezența spectaorului pentru că specatorul live are reacții, râde, suflă mucii, plânge, e acolo, e prezent, are atitudine. Asta e viață.

Când sala se ridică și aplaudă e un moment frumos, ca o conexiune atât între toți oamenii din sală, cât și între actori și oamenii din sală. Dacă în timpul spectacoului sunt separați de scenă, atunci când se aplaudă la final, linia se șterge și se adună tot.

Asta este! Ăsta e rostul. Noi și voi creăm o lume.

Ai putea spune că filmul e o experiență la rece și teatrul e o experiență la cald?

Nu spun așa ceva pentru că și filmul are calitățile și subtilitățile lui. Adică și la un film poți să plângi sau să râzi. Ai reacții, îți lasă ceva în suflet, dar filmul, când îl revezi, chiar dacă tu ești diferit, filmul e același. Vezi același film. Doar în tine se schimbă ceva. În actor nu. Ăla e. Pe când la teatru se shimba ceva și în actor și poți să vezi ce s-a schimbat.

Ce culoare are Bacăul?

Verde crud. Verde crud bacovian. Așa îl văd eu, mai ales acum, primăvara. Pentru mine bacăul a fost mereu așa, aia e. Nu violet, nu purpuriu. E verde crud, adică mereu la început de drum. Bacăul e mereu la început. Aici nu se continuă nimic. Nimic. N-a fost bun ce a făcut ăla, o luăm de la capăt și tot așa. Suntem cruzi.

interviu realizat de Edit Alexandra Totu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.