„Nu ne putem profesionaliza dacă nu putem trăi din munca noastră”, Lavinia Braniște

Interviu realizat la FILIT 2023 de Carmen Florea.

În perioada 18-22 octombrie 2023, a avut loc cea de-a XI-a ediție a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi – FILIT. La cele 130 de evenimente cuprinse în program au luat parte peste 250 de invitați, din 25 de țări. Întâlnirile cu scriitori din orașul și din județul Iași, atelierele pentru tineri, dezbaterile, expozițiile și întâlnirile profesionale s-au bucurat de peste 30.000 de spectatori.

De-a lungul anilor, am făcut cunoștință cu Lavinia Braniște doar prin intermediul cărților sale și pentru că a fost invitată la FILIT 2023, mi-am spus că este timpul să mă apropii și altfel de ea și am invitat-o la un dialog despre cărți, filme, traducere și, desigur relația cu cititorii. Mulțumesc încă o dată organizatorilor pentru invitația de a participa la acest festival minunat și Laviniei pentru că a răspuns întrebărilor pe care le-am pregătit!

Lavinia Branişte s‑a născut la Brăila, în 1983, şi a studiat literatură şi limbi străine la Cluj şi Bucureşti. A scris poezie, proză şi literatură pentru copii. La Polirom i-au apărut volumul de proză scurtă Escapada (2014, 2021) şi romanele Interior zero (2016, 2018, Premiul „Nepotu’ lui Thoreau”) şi Sonia ridică mâna (2019, 2021, Premiul „Nepotu’ lui Thoreau”, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, Premiul Sofia Nădejde). Romanul Mă găseşti când vrei (ediţia I, Polirom, 2021) a primit Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediţia 2022, la categoria Proză.

Cât de importantă este pentru tine relația cu cititorii?

Mă emoționez de fiecare dată când văd oameni care vin la evenimente și la lansări, care îmi citesc cărțile, pun întrebări, vor să discute cu mine, cum a fost și acum la FILIT 2023, unde m-am întâlnit cu copii. Deși mă simt uneori un pic copleșită de datoria de a mă expune și de a mă întâlni cu cititorii, în pandemie, în cei 2 ani în care am stat așa sigilați înăuntru și nu s-a întâmplat mare lucru, mi-am dat seama cât de mult îmi lipsea. Aveam feedback de la cititori înainte, nu trebuia nici măcar să vorbim sau să îmi spună ceva, pur și simplu mă ajuta să-i văd acolo, în sală, iar pandemia m-a făcut să mă gândesc cât de prețios e lucrul ăsta pentru mine, de fapt, și cât de mult mă ajută să continui.

Ce să zic, relația asta e cu de toate. Acum mi se pare că cititorii sunt un pic mai precauți în a mă aborda, dar după Interior zero, de exemplu, am avut foarte multe mesaje pe social media de la oameni care își dădeau cu părerea, și de bine, și de rău, îmi trimiteau sugestii despre carte, despre cum ar fi scris ei altfel, mă întrebau de ce Cristina nu merge la sală, să se simtă și ea mai bine cu ea însăși și așa mai departe. Nu știu de ce erau mai mulți la început. Probabil pentru că nu prea eram cunoscută, eram mai tânără, iar cartea asta, fiind mai confesivă, semăna a jurnal și lor li se părea că ne cunoaștem și le era ușor să-mi scrie. Am primit pe Facebook mesaje și reacții de tot felul, dar cu celelalte cărți s-au tot diminuat. Cred că n-au mai fost atât de curajoși ei să mă abordeze.

M-a întrebat cineva la un eveniment aici ce așteptări aveți de la cititorii dumneavoastră și am zis că să nu mă blesteme pentru ce scriu, pentru că am pățit și asta. Era un mesaj de la o mămică furioasă, nemulțumită de Rostogol, am fost blestemată să nu fiu fericită niciodată, pentru că am un suflet urât și mă rog…, acum râd, pentru că a trecut ceva vreme. Dar atunci a fost destul de dramatic, m-a afectat foarte tare și am zis că îmi doresc ca ei să realizeze că ceea ce spun are un impact de partea cealaltă și trebuie să fim atenți cu niște lucruri, atunci când relaționăm cu niște oameni pentru care cărțile astea sunt o investiție mare, de energie și de emoții. Ei nu știu ce greu e să câștigi bani, să-ți plătești taxele, ce muncă fragilă e asta. Pentru mine, cel puțin, așa e. Sunt într-un echilibru foarte fragil cu alegerile mele profesionale. Reacțiile astea ale cititorilor sunt parte din job, trebuie luate la pachet și trebuie să mergi mai departe. Dar da, asta mi-ar plăcea – să fie mai precauți cei cărora nu le-a plăcut cartea și simt nevoia să se exprime.

Care a fost cel mai greu de construit personaj din romanul Mă găsești când vrei? Și cât din viața Laviniei Braniște găsim acolo? Era o vreme în care biografismul era destul de prezent, dar în ultimii ani s-a tot diminuat.

Personajul tatălui a fost cel mai greu de construit, pentru că eu am crescut fără tată. Nu am această experiență în viața mea, părinții mei au divorțat când aveam un an. El nu a făcut parte din viața mea și de asta în primele mele cărți există protagoniste fără tată. Mi-a fost greu să-mi imaginez situații, cum ar fi să ai tată?, o chestie ce pare foarte comună și foarte simplă, o experiență pe care o au mulți, dar sunt de asemenea alții care nu au experiența asta și m-am temut să nu-mi iasă ceva forțat sau poate că e ceva acolo în relația tată-fiică ce eu nu aș putea niciodată să înțeleg și așa mai departe… Cred că acela a fost personajul cel mai cel mai greu de construit.

Altfel, am exemple de oameni care brusc au luat-o „pe calea bisericii”. Comportamentul lui în acest sens nu a fost greu de construit, dar relația asta între el și naratoare mi s-a părut complicat pentru mine de imaginat. Dar am avut în minte niște persoane din viața reală, așa cum se întâmplă de fiecare dată când scrii – fiecare personaj e un puzzle de elemente luate din viață.

După ce o carte a ajuns pe rafturile librăriilor, cum te raportezi la ea? Te gândești vreodată că ar mai fi putut fi ceva modificat sau nu?

Începe o chestie foarte interesantă în momentul în care cartea există și tu începi să vorbești despre ea, să dai interviuri, să te întâlnești cu cititorii, să primești tot felul de întrebări. Un proces foarte interesant și îndelungat de decantare, care îți ordonează gândurile despre propria ta carte, pentru că primești întrebări despre ce ai vrut să spui acolo, care sunt temele, cum se leagă niște lucruri și uneori oamenii văd mai bine niște chestii pe care tu poate doar le-ai intuit sau de care nu ai fost conștient atunci când ai scris. Și mi se pare că discuțiile de după carte cumva îți ordonează și ție gândurile, pentru că o carte e o chestie scrisă așa foarte din ficat, chiar dacă ai un plan, o structură, poate niște fișe de personaj. Toate astea sunt lucruri care sigur te ajută, dar cartea tot necesită mult efort și uneori nu ești foarte conștient poate de niște teme ascunse, de niște detalii pe care le-ai pus acolo. Tot procesul de după și dialogul despre carte îți modifică relația cu propria carte. Sigur, repeți anumite lucruri, pentru că fiecare întâlnire și fiecare interviu fac ca lucrurile să devină mai ușoare. Prima dată ești așa, ca o căprioară în lumina farurilor mașinii. Dar de la un punct încolo, totul devine mai comod.

Procesul e foarte interesant de urmărit și eu am avut ocazia să-l observ anul ăsta și într-un alt context și anume în cazul filmului Între revoluții, regizat de Vlad Petri. E un film de montaj din arhive, dar pentru care eu am scris textul (ficțional). Am dezbătut multe aspecte și elemente împreună cu echipa, a fost nevoie să ne lămurim niște lucruri, fiecare voia ceva anume, a trebuit să găsim punctele în care ne suprapunem. Am avut motivele mele pentru care am acceptat proiectul. Oamenii se așteaptă să mă găsească pe mine acolo, dar au fost niște constrângeri, a trebuit găsită o cale de mijloc, asta presupune lucrul în echipă. Și discursul despre film în fața spectatorilor a fost și el supus unui proces de construcție până la urmă, pe care l-am observat de la lansarea din februarie și până acum. Același lucru se întâmplă și în cazul cărților. Doar că la cărți ești singur și este o chestie mai intimă. Adică tu decizi ce și cât dezvălui, în ce fel.

Una dintre întrebările pe care le adresez scriitorilor este cea legată de ecranizarea filmelor. În cazul tău, deja s-au încheiat filmările pentru Interior zero, regia Eugen Jebeleanu, în prima săptămână a lunii acesteia. Scenariul este adaptat de Ioana Moraru. Ne poți povesti puțin despre cum a decurs colaborarea cu ea, a fost ceva ce ți-ai dorit să păstrezi în mod deosebit?

Nu știu mai nimic din proiect. A fost ceva separat total de mine, dar sunt foarte curioasă să văd ce a ieșit. Mi-a plăcut mult primul film al lui Eugen și câteva spectacole de-ale lui pe care le-am văzut. Am toată încrederea că o să iasă ceva foarte fain și abia aștept!

La Pilot Books a apărut în traducerea ta volumul lui Ben Rawlence, Granița pădurii, o carte importantă și necesară în contextul actual. Cum a început colaborarea cu editura, ai discutat și cu autorul? Ce parte ți-a plăcut cel mai mult?

Totul a pornit de la o întrebare de la Ioana Gruenwald, dacă mă interesează să traduc cartea. Ioana citise un interviu de-al meu – nu mai știu pentru cine, cred că era pentru Bogdan Coșa în DoR, dar nu sunt sigură – în care era vorba despre muncă și despre cum vorbim despre muncă. Eu am zis că-mi place să citesc pe temă, dar din păcate cei care scriu cel mai mult despre munca lor sunt scriitorii. Aș vrea să citesc cărți scrise și de oameni care au alte joburi. De exemplu, îmi plăcuse foarte mult cartea Între faimă și onoare se așterne întunericul, de Andrea Petković, despre tenis.

Atunci nu aveau colecția de mediu. Ioana a descoperit în interviu că știam editura și mi-a propus colaborarea cu Bogdan Ungureanu. Mi-a făcut plăcere să accept cartea asta, pentru că mă interesează plantele, am și un an de horticultură în istoria mea, după Litere m-am dus la Horticultură.

Dar a fost o carte greu de tradus și pe parcurs am avut tot felul de sentimente schimbătoare față de autor, pentru că asta se întâmplă când traduci, intri așa în tot felul de dialoguri imaginare cu autorul și chiar te exasperează uneori. Îl întrebam în mintea mea tot felul de chestii, de exemplu când s-a dus cu camionul în Siberia, mă gândeam Doamne, dar cine ți-a dat avans pentru cartea asta? Și doi șoferi, și un interpret, și un fixer, deci editura ți-a plătit tot? M-am distrat acolo cu Siberia, cum s-au dus acasă la niște localnici, singura familie care locuia în pustietate într-un bordei dincolo de cercul polar, sau ceva de genul ăsta, și nu i-au găsit acasă. Nu aveau telefon, nu puteau fi contactați. Și după ce s-a dus autorul la capătul pământului după ei, nu i-a găsit acasă.

Pe final mi s-a părut că are o viziune destul de idealistă despre ce ar însemna o relație sănătoasă cu natura – viață primitivă și în armonie cu turmele de reni și pădurea… Eu nu cred că există cale de întoarcere din moment ce noi am cunoscut prosperitatea și tehnologia, nu cred că avem cum să uităm, mă rog, dacă nu ne lovește cometa sau ceva. Nu cred că avem cum să uităm bunăstarea și tehnologia, deci nu știu dacă le putem lăsa de bunăvoie, ca să ne întoarcem la comuniunea cu natura. Nu văd o soluție pentru viitor, dar nu cred că suntem în stare de un așa act de voință colectivă ca cel propus de el.

De ce ar avea/are nevoie o femeie în România 2023 pentru a putea trăi doar în scris? Cum crezi că au evoluat lucrurile în ultimii ani, pe piața noastră de carte, dar și în lume?

Am mai călătorit un pic în străinătate în anii aceștia, în contexte literare, și am văzut cum se întâmplă lucrurile și pe alte scene. E foarte greu oriunde, și pentru femei, și pentru bărbați. Pentru că pur și simplu nu e un domeniu bănos, deci nu e pentru cine vrea bani. Ce am observat în alte țări este că statul e mult mai implicat în piața de carte, adică sunt achiziții mari pentru biblioteci, de exemplu. Mai sunt tot felul de burse, de rezidențe sau lecturi plătite în școli, biblioteci publice. Există o rețea foarte densă și care probabil că a fost construită în mult timp, iar dacă am vrea și noi s-o construim, ar fi foarte o cale foarte lungă până acolo.

Ca să scurtez, m-aș referi la faptul că ar trebui să existe mai multă empatie față de autori și de artiști în general, o înțelegere pe scară largă, în societate, a faptului că operele lor nu vin de la Duhul Sfânt, ci că ei fac o muncă reală și au nevoie să poată trăi din chestia asta. Prin alte țări, autoritățile înțeleg lucrul ăsta, publicul înțelege, și mi se pare că e o mai bună cunoașterea a ceea ce presupune munca noastră de fapt. Aici, am uneori impresia că nici cei care sunt în industrie nu sunt foarte conștienți de ce presupune să scrii o carte.

Am mai discutat și cu alți scriitori despre asta și cam tot pe aici ne-am învârtit, pe ideea că ar trebui ca instituțiile, dar și publicul să conștientizeze că anumite lucruri nu se pot face la infinit pe gratis sau pe bani foarte puțini, că acolo e vorba de o muncă a cărei durată e greu de estimat, nu știi când începe și când se termină procesul, dar ai nevoie să-ți plătești facturile pe durata lui. Nu ne putem profesionaliza (și e valabil și pentru traducătorii literari) dacă nu putem trăi din munca noastră.

Deși s-au mai modificat lucrurile în privința femeilor scriitoare, tot mai sunt încă niște elemente care dezechilibrează proporția dintre femei și bărbați care scriu, publică, sunt prezenți în jurii etc. Am auzit voci care spun că există totuși o presiune mai mare asupra femeilor care scriu decât asupra bărbaților, că sunt cerințe, standarde mai mari.

Simt același lucru. Ce mi se pare mie ciudat și un pic apăsător pentru mine e faptul că observ că este mai puțin valorizată literatura scrisă de femei, mai ales a celor care scriu despre lucruri simple, banale, care se întâmplă în viața de zi cu zi, și care au totuși un sens în mare parte din viața noastră, care e făcută din micile lucruri banale de peste zi. Observ o dorință de a găsi în cărți teme foarte mari, cu mai mult dramatism. Mie mi s-a reproșat că nu am eroine energice, e o chestie care mi-a rămas așa pe creier după Sonia ridică mâna și de asta Maria din Mă găsești când vrei sare pe geam la un moment dat; atât am putut să fac pentru femeile mele. Nu știu, sunt poate alte așteptări.

La a câta participare ești la FILIT și cum s-a simțit de data asta festivalul per total? Au existat surprize foarte plăcute sau descoperiri?

Este a treia participare, dar pe prima nici nu știu dacă s-o pun sau nu la socoteală, pentru că a fost în 2014, după ce a apărut Escapada, și a fost un dus-întors, aveam un job de birou, atunci am venit cu trenul de la București. Am venit sâmbătă și m-am întors duminică. Țin minte doar că a fost un drum lung. Am mai fost în 2019, la Casa Copilăriei. Tot despre cărțile pentru copii am vorbit și acum. Între timp, festivalul a devenit mai vizibil, mai râvnit, descopăr ceva în plus și apropo de implicarea jurnaliștilor. A fost ceva nou pentru mine să am interviuri în program. De asemenea, mă bucur că există spații noi pentru evenimente, în clădiri renovate și redeschise. Și mi se pare foarte fain că se întâmplă lucruri și dincolo de festival, pentru oraș.

Legat de autori, am descoperit-o pe Giulia Caminito, mi-au menționat-o două scriitoare încă de când am venit, Alina Purcaru și Teona Farmatu. Mi-au spus că e faină cartea, că le-a plăcut și am zis, ok, hai să o cumpăr și eu.

Am fost la întâlnirea Giuliei cu liceenii de la Alecart, alături de Mihai Radu, nu știam până acum ce se întâmplă acolo – a fost și asta a fost o noutate pentru mine. Văzusem pe internet că e o chestie cool cu adolescenți, copiii chiar s-au pregătit și a fost fain. Mi-a plăcut ce s-a întâmplat acolo, la final am stat la coadă și am luat și autograf (de la Giulia Caminito). Deci pot răspunde că ea ar fi descoperirea mea la acest FILIT. Aștept cu nerăbdare și următoarele cărți ale ei, am înțeles că mai e una în curs de traducere. Plus că a făcut și niște recomandări interesante din literatura italiană, sper să fi fost și editori în public.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.