James Joyce Corespondenta

Cu umor şi cu amărăciune

Artistic ca şi biografic, Joyce e un cetăţean al lumii. Totuşi, ce-l leagă de Albion e inconfundabilul British humour. Iată un sfârşit de scrisoare, către unchiul soţiei, care l-a susţinut financiar pe când scria Ulise: „Dacă aş putea descoperi între timp cine este patronul oamenilor de litere, aş încerca să-i reamintesc că exist; dar înţeleg că ultimul sfânt care a deţinut acest post a demisionat cuprins de disperare şi că nici un altul nu va prelua funcţia aceasta…”.

Am citat din volumul de Corespondenţă apărut la Editura Art, în traducerea şi cu prefaţa lui Radu Lupan. Un cuprinzător tabel cronologic şi notele de subsol fac mult pentru limpezirea lumii prin care Joyce se mişcă abracadabrant. Nu doar că schimbă oraşele, limbile de corespondenţă, destinatarii scrisorilor, dispoziţiile, ci dovedeşte, de-a dreptul, personalităţi multiple. Aici e contabilul vânzărilor la Ulise, lovindu-se de zgârcenia, dincolo de dezgustul pe care i-l stârneşte cartea, unui „domn irlandez în vârstă”, pe numele lui G.B. Shaw, aici e poet, ridicat în slăvi de americanul Archibald McLeish, confident al domnişoarei Weaver, care conduce revista Egoist şi-l sprijină cât poate, pacient, prieten. Are o viaţă complicată, şi voluptatea de-a şi-o împărtăşi epistolar în cele mai mici detalii. Aşa cum arată selecţia lui Radu Lupan, scrie mult mai mult decât primeşte. Se promovează asiduu, se zbate, se plânge, uneori. Schimbă păreri literare, legate, cel mai adesea, de propriul, râvnit, succes, cu T.S. Eliot şi cu Pound. Îi scrie fratelui din Italia în aceeaşi problemă, şi ultima carte poştală, dinaintea morţii, trimisă lui, e cu adrese utile pentru marketingul literar. E omul-orchestră, luptând cu beteşuguri tot mai agresive, pentru meritele unor opere care revoluţionează literatura. Câteodată se destăinuie, lăsând să scape detalii despre starea fiicei lui, grav bolnavă de nervi, sau despre vederea-i tot mai slabă. Nu insistă, şi pare că doar obsesia pentru propriile cărţi îl ţine în picioare.

Aţi putea crede că e plictisitoare această lungă confesiune en miettes, asezonată cu fraze în toate idiomurile, a unui mag neînţeles al modernităţii romaneşti. Nu este, ba chiar pot spune că e felul în care se reîntrupează naraţiunea tradiţională în textele unui scriitor care-a făcut totul ca s-o redefinească. Scrisorile lui Joyce sunt o poveste. Un roman de secol XIX, cu puzderie de personaje, cu acţiune pe multe planuri, cu introspecţii şi fâşii de realitate. Fanii genului îl vor citi cu plăcere. Cei cu gusturi extrem-moderniste îl vor recunoaşte, şi ei,  în mozaicul de scrisori, pe cel care a scris o carte „din optsprezece puncte de vedere şi în tot atâtea stiluri”.



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.