cover1_interviu-Ioana-Bot

Bibliotecă de scriitor – Ioana Bot: „Una dintre cele mai mari spaime ale mele e că mă aflu în călătorie și n-am ce citi”

De la distanță, Ioana Bot poate fi intimidantă. Un caracter puternic și o minte strălucită, erudită până la a-ți da senzația că te afli în preajma unui Umberto Eco feminin, cu lecturi într-o zonă care nouă, cititorilor de rând, ne rămâne inaccesibilă – sau unde nu îndrăznim să pătrundem, din comoditate sau neîncrezători în faptul că dificultatea scade în intensitate odată cu exercițiul –, cu o inteligență ascuțită care te poate dezarma și reduce la tăcere, dacă Ioana Bot n-ar avea și niște atribute care-i îmblânzesc aerul academic: o căldură care iese la iveală pe măsură ce o cunoști mai bine, felul de a te privi, direct și cu mult interes, un talent narativ care te ține lipit de poveste și un umor atât de savuros, încât transcrierea acestui interviu n-a mai fost o muncă ternă și interminabilă, ci mi-a stârnit chicoteli și zâmbete reascultând tonalitățile foarte expresive cu care autoarea evocă schimburi de replici și relatează episoade amuzante. 

În octombrie am petrecut câteva ore intense în splendida casă din Cluj unde Ioana Bot locuiește împreună cu scriitorul și traducătorul Florin Bican – o casă luminoasă, cu o energie fantastică, cu o scară interioară fără balustradă și teancuri de cărți pe trepte, cu rafturi sub geamuri și plante la fiecare palier, până sus, în mansardă, unde se deschide un adevărat sanctuar al cărților, cu biblioteci care îmbracă de jos până sus doi pereți mari, cu tablouri și țesături țărănești și un spațiu de lucru pe care cei doi îl împart fără probleme. A fost o întâmplare frumoasă ca, peste doi ani de la interviul pe care i l-am luat la București lui Florin Bican, tot pentru rubrica Bibliotecă de scriitor, să am șansa să vizitez și biblioteca din Cluj; pe faimoșii arici, din păcate, nu i-am văzut…

Pentru interviul nostru, Ioana Bot și-a dezvăluit latura de cititor nepretențios, care gustă crime fiction și literatură pentru copii, iar pe lângă temele serioase care o preocupă, mi-a vorbit despre copilărie, icoane, miopie, profesori, anticariate, pachete trimise cu autocarul și pufuleți. Abia când lucram la această introducere mi-am dat seama că n-am întrebat-o nimic despre Eminescu, un subiect la care Ioana este expertă (știați că există termenul „eminescolog”?), așa că i-am adresat o ultimă întrebare la care mi-a răspuns în scris. 

Cum a luat naștere biblioteca ta, colecția în sine?

E o bibliotecă în straturi, construită în mai multe generații, pentru că și părinții mei, și bunicul meu matern au fost mari cititori de literatură, părinții mei au studiat Filologie – dar o bibliotecă nu se termină niciodată. O triem odată la câțiva ani, donăm, am învățat de când sunt adultă să construiesc adevărate rețele care adună și donează cărți bibliotecilor școlare, de pildă, din zone unde școlile n-au cărți. La un moment dat, în adolescența mea, când eram deja mulți cititori adulți în casă și am mutat biblioteca în această cameră (care la origini e un pod), am hotărât că trebuie să-i dăm o ordine pe care s-o cunoaștem simplu toți trei, eu și părinții mei, nu să ne-ntrebăm reciproc Unde-ai pus nu știu ce. Ulterior, când în viața mea s-a adăugat Florin (Bican – n.r.), soțul meu, cărțile lui au intrat în această ordine. 

Aici sunt cele mai multe cărți din casă, pe un perete sunt numai autori români în ordine alfabetică absolută, de la A la Z, cu unele excepții puse foarte sus sub acoperiș, unde sunt ediții pe care le recunosc de la distanță, ediții zdravene, complete, de autori români – îl văd acum, de pildă, pe Eugen Lovinescu, mai am o ediție completă Radu Cosașu, știu exact unde sunt, iar pe celălalt perete sunt autori străini, tot așa, în ordine alfabetică absolută, de la stânga la dreapta și de sus în jos și mai sunt apoi mici rafturi tematice, unde am pus cursuri, xeroxuri, lucruri din care predau frecvent și pe care le vreau la îndemână și încet-încet, cu toată speranța noastră că reușim să stăpânim invazia de cărți, cărțile ne invadează. 

Avem mici selecții tematice și în alte spații din casă. Există rafturi întregi de autori care sunt pe casa scărilor pentru că, tot așa, e vorba de autori cu care lucrăm frecvent, cum ar fi Gellu Naum, Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, care sunt fiecare pe raftul lui pentru că avem opera completă, și-atunci îmi e mai ușor să mă orientez, sau mai am un raft de Sadoveanu, aceea e o ediție incompletă, un raft de Tolstoi, un raft de Cehov, și am ascuns, în ghilimele am ascuns, cărțile pentru copii în dormitor, unde inițial, când am reamenajat dormitorul, am zis că nu punem rafturi de cărți, pentru că e destul că avem o luptă cu propriile noptiere care au rafturi și se umplu, și după patru ani de cumințenie am chemat tâmplarul de încredere și am pus rafturi și am ascuns în dormitor cărțile pentru copii. E o colecție mare, pe de o parte pentru că reunește cărțile din copilăria mea și a soțului meu și pentru că prin natura meseriei lui și a pasiunii, Florin continuă să cumpere cărți pentru copii sau să primească, și vrea mai multe ediții, și vrea mai multe feluri, și am ajuns să avem un raft întreg, de pildă, cu edițiile Alisei în Țara Minunilor în mai multe limbi, în mai multe traduceri. Florin citește mult și pe tabletă, tableta a fost un mare noroc, fără ea cred că mai construiam un etaj, o baracă-n fundul curții, ceva, plus că suntem amândoi niște pofticioși care spun, mereu, vrem seria completă, vrem tot dintr-un autor. De pildă, eu m-am bucurat enorm că am moștenit o ediție completă Proust în franceză și, ca să-i fac loc, am dat din casă toate peticele de Proust pe care le aveam. 

Urcând aici, am văzut teancuri de cărți și pe trepte, cu acelea ce se întâmplă?

Da, pe trepte e o altă logică. Cărțile care intră în casă se pun pe treptele scării interioare – cărțile cumpărate sau primite recent, care ar trebui să urce aici, la etajul doi, și să se așeze la locul lor, dar pe care le ținem acolo pentru că n-aș vrea să le pun încă la loc, pentru că poate se întâmplă o minune și se-adaugă a opta zi la săptămână prin decret prezidențial, și eu o să mi-o petrec stând în fotoliu și citind un roman pe care vreau să-l citesc de mult și e pe trepte. În cele din urmă, sau cedăm psihic și le găsim un loc, sau le încărcăm cu noi când plecăm în călătorii cu trenul – n-avem mașină – și ne-așteptăm să avem timp de citit. Și-atunci luăm cât n-ar trebui să luăm, mai ales eu, Florin are totuși tabletă și descarcă acolo enorm, dar chiar și-așa, tot luăm și cărți pe hârtie și bineînțeles că dormim în tren, nu citim (râdem – n.r.), și doar plimbăm cărțile acelea, dar e una dintre cele mai mari spaime ale mele, că mă aflu în călătorie și n-am ce citi. Destul de recent, anul trecut (în 2022 – n.r.), era una din primele mele ieșiri cu avionul după pandemie, iar Lufthansa ne-a anulat zborul și a trebuit să dormim la un hotel din aeroport. Rămăsesem fără cărți de citit și am avut acel moment de panică – nu eram panicată că mai stau o noapte în Aeroportul Charles de Gaulle, ci că n-am ce citi, și tocmai atunci o librărie (din acelea de aeroport, un chioșc, de fapt) primea cărți și am ochit un autor care-mi place în pachetele acelea, încelofănite, mari, și m-am repezit ca un vultur pe bietul vânzător și-am zis Pe-aia o vreau! Și el: Păi, reveniți mâine, doamnă! Nu, zic, eu o vreau în seara asta! Acum! Și, foarte drăguț și cumva mirat, și dup-aia întrebându-mă de unde sunt și de ce mă interesează cartea respectivă, mi-a tăiat pachetul cu briceagul și mi-a scos un exemplar. 

Despre ce carte era vorba? 

Este o serie franțuzească de romane polițiste cu un detectiv diplomat pensionat, un fel de pícaro (cuvânt spaniol cu sensul de aventurier, vagabond sau șmecher, eroul unui roman picaresc, spune Wikipedia – n.r.) care e de origine română. Aurel Timescu, i-a și ales un nume foarte banal. Un fost diplomat în țările africane care rezolvă orice, n-are încredere în nimic, are un cinism de-ăsta că orice sistem e corupt din start și problemele crimelor sunt în structura sistemului. Deocamdată au apărut patru volume din serie. Autorul e Jean-Christophe Rufin, la rândul său un fost diplomat. Are stil, știe să scrie, am făcut câteva din volume cadou prietenilor mei francofoni și le-a plăcut și lor.

Care sunt cele mai vechi straturi ale bibliotecii? 

Pe de o parte, aici sunt mai vizibile BPT-urile vechi ale anilor ’60, primele colecții românești de carte tradusă, apoi edițiile din interbelic pentru autorii români clasici, edițiile Fundațiilor Regale – am Camil Petrescu apărut la Fundații, am niște princepsuri Blaga, Eliade, eu însămi mi-am dat doctoratul pe un autor de teorie literară din interbelic, Dumitru Caracostea, interzis de comuniști, și am constatat că găsesc în anticariat cărțile lui publicate în interbelic, și mi le-am cumpărat, dar astea sunt mai puțin cărți prețioase cât pasiuni. 

Și-apoi există o mică colecție de carte rară, de carte scumpă, care nu e în camera asta, și care conține princepsuri găsite de părinții mei în perioada comunistă, în locuri improbabile, în case care se desfăceau și lumea nu le mai voia. 

Am și o istorie de copilărie, tatăl meu organiza cărțile tematic, îi plăcea să vadă edițiile frumos puse laolaltă, adică tot BPT-ul într-un raft și eu sunt foarte mioapă, dar ai mei s-au prins târziu de chestia asta, când eram deja prin clasa a opta și i-am întrebat eu, foarte inocent, Dar voi cum știți să treceți strada, de unde vedeți pe partea cealaltă lumina verde? Atunci s-au speriat de-a binelea și m-au dus la oftalmolog, am primit ochelari… Însă asta mi-a servit foarte mult, pentru că știam să iau notițe după vorbirea profesorului, nu urmăream tabla la școală, ci notam, inclusiv la geometrie (o disciplină care mi-a plăcut), iar în privința cărților mi-a dezvoltat o memorie vizuală aparte: forme și culori vizibile de departe. Învățasem ordinea în biblioteca tatei după culori și cotoare. Asta îl uluia, pentru că mă întreba unde e cutare carte și eu întrebam înapoi Ce culoare de cotor are? Sau, dacă întreba, de pildă, de Blaga, eu ziceam Vrei cartea aia cu cotor portocaliu și litere maro închis? Iar el, iritat: Nu-mi veni cu de-astea! Aveam memoria vizuală a coperților cărților, pe care o mai am încă, mi-e mai simplu să îmi amintesc culori. Acolo unde un coleg va spune E o ediție Ibrăileanu în Minerva, eu voi zice Ok, deci are coperta albă și pe cotor un ancadrament roșu cu negru. Voi recunoaște cartea așa.

Părinții au fost și ei colecționari de cărți?

Tata a fost etnolog, făcea foarte mult teren (culegea folclor) și aducea acasă ceea ce arunca lumea, asta era o gamă foarte largă – mi-aduc aminte disperările mamei față de țesăturile țărănești vechi salvate de tata și pe care mama trebuia să le spele și să le dezinsectizeze… Tot astfel, în case unde trăiseră învățători, intelectualitate rurală înainte de comunism, găsea abecedare vechi, gramatici ardelenești de la finalul secolului al XIX-lea și le aducea foarte fericit acasă, erau din același gen de tezaur. După moartea tatălui meu, am dat la Muzeul Etnografic al Transilvaniei țesături țărănești și icoane, e o donație destul de amplă. Mi-au fost foarte dragi, cu multe trăisem prin casă fiindcă mama le folosea, uite, pe unele n-am vrut să le dau încă, pentru că fac parte din decorul meu obișnuit – dar celelalte au ajuns bine la muzeu. Era o problemă frecventă în comunism, care cred că educa în oameni atitudinea asta, de a salva astfel de obiecte pentru că se vor pierde, pentru că, trecând în modernitate, țăranii le aruncă. Și, în consecință, hai să le salvăm cumva, chiar dacă nu știm bine ce facem cu ele. 

Și povestea cu bibliotecile vechi continuă, eu îmi educ studenții cu povești de-astea, continuăm să întâlnim hârtie privită cu dispreț ca hârtie de aruncat, hârtie de reciclat, și ea să fie de fapt carte prețioasă, valoroasă. Cel mai flagrant exemplu l-am trăit și trăiesc încă de pe urma lui, editez din 2008 încoace manuscrisele rămase după moartea profesoarei mele de limba română, Ioana Em. Petrescu. Familia a murit fără urmași, statul a preluat apartamentul și a vrut să dea hârtiile din apartament la reciclare. Le-a salvat inițiativa notarului angajat de stat să facă inventarul, care-a zis Cum să nu le trec pe inventar? E o viață de om aici, ăștia au fost profesori universitari. La ora asta, inventarul respectiv, de trei arhive personale de scriitori (Ioana Em. Petrescu, tatăl ei, Dumitru Popovici – un important istoric literar, și soțul ei, Liviu Petrescu, și el critic literar și universitar), e parte a Bibliotecii Județene „Octavian Goga” din Cluj și e unul din tezaurele bibliotecii. Lucrând doar pe una din arhive, eu editez volume din 2008 și încă n-am terminat. Ei, dacă se mergea pe logica reciclării – sunt hârtii vechi, le dăm –, se pierdeau și toată lumea era fericită că a reciclat. E, încă, o atitudine cu care ne luptăm. Cred că e foarte important să-mi educ studenții, îi duc să viziteze arhive, le spun povești de-astea, le arăt cărți într-o stare proastă pentru că sunt vechi și se fărâmă hârtia pe ele, dar sunt ediții importante care merită salvate.

Îmi poți arăta cărți vechi din bibliotecă?

Să-ți arăt una la care țin foarte mult, am găsit-o la facultate în ’90. După ce profesoara mea a murit (Ioana Em. Petrescu – n.r.), am rămas singură în biroul ei, eu eram proaspăt angajată ca asistentă. Ea a fost o mare specialistă în Țiganiada, a scris o carte despre asta, iar tatăl ei, profesorul Dumitru Popovici, fusese el însuși profesor de literatură în anii ’40. El a murit în ’52, la 50 de ani. Ei, asta e ediția Cardaș a Țiganiadei, din 1928, pe care au făcut amândoi adnotări. Ăsta este Popovici, iar asta este ea. Uneori găsești sublinieri ale amândurora pe aceeași pagină. Și dacă mă gândesc că Ioana Petrescu avea unsprezece ani când a murit tatăl ei și că s-a apucat să citească biblioteca lui în adolescență – spune asta în interviurile pe care le-a dat – căutându-l, îmi dau seama cât de important a fost pentru ea să poată să dialogheze cu tatăl ei pe o asemenea carte. Uite, ce e cu creionul e Ioana Petrescu, ce e cu roșu e Dumitru Popovici. (Remarc că însemnările nu sunt deloc discrete – n.r.) Da, cred că de la el a învățat. Asta a făcut și când era profesoara noastră, preda cursul cu o carte cu textul în față, cu multe adnotări pe margine. Nu avea un curs scris, ci urma pașii propriilor adnotări. 

Biblioteca este atât de bine organizată și pare atât de plină, încât e un mister pentru mine cum faceți loc pentru cărțile noi. Mă gândesc la cele care își așteaptă rândul pe scări.

Acum ai să vezi niște găuri, nici nu e așa de plină, pentru că anul trecut am făcut eu o curățenie radicală. Aveam în bibliotecă foarte multe traduceri din franceză în română, mai ales din perioada comunistă și dinainte – franceza e a doua mea limbă, după cea maternă – pe care le-am dat unui fost student al meu, actualmente cadru didactic la UBB, la catedra de franceză. Am păstrat doar câteva volume de poezie traduse de Foarță, de Philippide și de alți mari traducători. Când i-am dat jos din raft integrala Victor Hugo, s-a sfiit cumva și-a zis Dar mi-o dați mie toată? Erau ediții din anii ’60, foarte bine păstrate. Și-am răspuns: Știi ce, dacă mai vreau să citesc Hugo în română, cum am citit în adolescență, vin la tine și cer împrumut. (Râde – n.r.)

Dacă nu ne place traducerea în română renunțăm la ea, o dăm. Cumpărăm doar ediții în original, dacă citim în limba respectivă și citim cam în trei limbi străine, în biblioteca asta: engleză, franceză și italiană. Avem locuri în orașele pe unde mergem și unde știm găsi magazinele cu „used books”; de pildă eu mă duc destul de frecvent la Cracovia să predau (pentru că au o catedră de română foarte bună la Universitatea Jagiellonă), iar Cracovia are o librărie „Massolit”, de used books în engleză, unde poți …muri, pentru că prețurile sunt foarte mici și găsești cărți din toate domeniile, inclusiv carte de specialitate, nu mai vorbesc de literatură și beletristrică, la doi euro, trei euro, cinci euro, și-atunci am cu soțul meu negocieri de-astea: Nu cumpărăm mai mult de-un rucsac! N-am plătit bagaj suplimentar de cală! (Râdem – n.r.

Însă adaug că în biblioteca noastră de-acasă au lucrat, adesea, foarte bine, prieteni de-ai mei străini, profesori de română în Italia, în Polonia, cu care colaborez, care vin la Cluj în misiuni de predare sau pentru propriile lor proiecte. Am o asemenea prietenă care locuiește la mine când vine aici și eu la ea când mă duc la Roma (fiindcă finanțarea acestor proiecte de către universități nu este grozavă și fiecare se descurcă cum poate – iar pe noi ne leagă o minunată prietenie). Și, odată ce-au învățat logica bibliotecii, se mișcă singuri, își aleg cărțile, știu unde să le pună la loc și sunt foarte mulțumiți cu sistemul de organizare.

Ai venit în întâmpinarea mea, pentru că una din întrebări se leagă de obiceiurile de cumpărare a cărților, inclusiv din locurile pe care le vizitați. 

Da, cedăm psihic online și le comandăm și ne vin acasă, pentru că internetul s-a lămurit ce ne interesează și atunci ne oferă reclame, sugestii, tentații, și continuăm să cumpărăm carte nouă în măsura în care ne interesează. Apoi e librăria Humanitas de-aici, din Cluj, de unde cumpăr de parc-aș cumpăra la Alimentara, pentru că iau multă carte românească (care se difuzează foarte prost în străinătate), pentru prietenii italieni și pentru prietena de la Roma. Universitatea lor le poate deconta pe baza ștampilei Librăriei Humanitas pe bonul de casă, n-are nevoie de alte acte (ceea ce la noi nu se decontează, în paranteză fiind zis). Așa că intru la Humanitas și zic Vreau patru exemplare din ultima Blandiana, trei din Pleșu, dați-mi două din recentul Dicționar al femeilor din închisorile comuniste… și senzația asta e, cumpăr en-gros, un exemplar este pentru mine, iar restul vor lua drumul Atlassibului – o minunată întreprindere de difuzat cultura română în străinătate. Un euro kilogramul, pachet Atlassib dus până la destinație impecabil; practic de prin 2002 încoace Atlassibul a dus biblioteci întregi, băieții mă cunosc, nici nu mă mai controlează, când apar eu cu o cutie de zece kile de cărți zic Numa cărți aveți? Numa cărți. Pa. Acuma, na, oamenii trimit tot felul de lucruri în străinătate. Am văzut saci uriași de pufuleți trimiși cu Atlassibul, așa, de înălțimea unui stat de om, eu eram cu o cutie compactă de zece kilograme și o pereche de părinți în vârstă trimiteau în Franța un sac mare de rafie cu pufuleți. (Îi povestesc că într-un aprozar din centrul Clujului am văzut pufuleți la sac de un metru și mi s-a părut ceva foarte inedit – n.r.) Bun, mai aveți de evoluat. Noi avem chiar rețete de maioneză de post făcută din pufuleți. N-am încercat-o, dar am auzit rețeta oferită între colege care țin postul ca niște bune creștine și care topesc pufuleți în apă și-adaugă ulei și iese o chestie galbenă sărată. 

Am vizitat și biblioteca de la primul etaj

Apoi, eu și Florin suntem mari vânători ai charity shop-urilor din Cluj, unde găsim inclusiv carte pentru copii foarte interesantă – lumea o dă fiindcă copilul a crescut, dar pentru noi e o piesă de muzeu. (Îi spun că am văzut cărți vechi și la târgul Oser – n.r.) Mi-e cam frică, pentru că nu știi unde-au stat până au ajuns acolo și mă gândesc că pot aduce paraziți în cărțile alea, pe când în librăriile de used books din afară știu că sunt supuse totuși unui proces de curățare. Mai am o pivniță a Crucii Malteze, în Geneva, pe care o frecventez și care e împărțită în două: într-o parte se vând schiuri second-hand (pentru că suntem în Elveția), iar cealaltă jumătate vinde carte second-hand. Îmi impun să nu cumpăr mai mult decât încape în sacoșele mele măsurătoare, pentru că știu că mă-ntorc cu avionul. 

În pivnița asta, am găsit acolo chestii nemaipomenite pe care nu le-aș fi găsit altminteri, inclusiv cărți retrase de autorul lor din biblioteci. Asta a fost chiar o istorie foarte frumoasă. La Geneva am avut un mare profesor de teorie literară, Laurent Jenny, care are niște cărți fundamentale de specialitate – pe una am tradus-o în 1999, alta urmează să apară la Editura Art, tradusă de mine și de Corina Croitoru (e vorba de „Viața estetică. Staze și flux” – n.r.) –, dar are și două romane de tinerețe, mă rog …ca romanele de tinerețe – mai bine nu. Noi știam, doctoranzi fiind, că a scris beletristică în tinerețea lui revoluționară, șaizecioptistă, „mobilată” cu baricade în Paris, dar n-o găseam la bibliotecă și ne miram de ce. În cele din urmă, le-am găsit în doi ani succesivi la maltezii „mei” din Geneva, și când a venit odată la mine Laurent Jenny – a venit de mai multe ori, dar în 1998, a predat la Cluj un semestru întreg, ca profesor invitat –, bineînțeles că l-am adus aici în bibliotecă și i-am arătat colțul tematic și i-am spus: Cred că am tot ce-ai scris tu. Și a zis râzând: Nu, nu se poate. Și când s-a apropiat și-a văzut, a exclamat: Eu însumi am furat cărțile astea de la biblioteca din Geneva și-am plătit amendă, ca să nu le mai găsească nimeni. Tu unde le-ai găsit? Zic: La maltezii de pe Rue de Carouge, îmi pare rău. (Nu-mi pare rău). 

Cărțile lui Laurent Jenny

Ca să revin la întrebările clasice din interviu, îți amintești cum a început pasiunea pentru lectură?

Foarte clar îmi amintesc. Sunt o pofticioasă. Când eram mică, eram și mai pofticioasă, în sensul cel mai concret, adică vreau și eu ce văd că-i face plăcere celuilalt, iar adulții din familie erau cititori, iar asta era o chestie care-i izola complet. Îmi aduc aminte că mă călca furia că n-aveam voie să-i deranjez, era clar că le făcea mare plăcere, ba de plăcere își mai citeau unul altuia și eu nu-nțelegeam exact ce se-ntâmplă. Îmi mai citeau și mie, desigur, existau cărțile ilustrate unde puteam urmări desenul și el îmi spunea povestea și le-am păstrat și le-am iubit, dar existau și cărți unde nu erau desene și tata îmi citea din ele. (Îmi aduce un volum – n.r.) Asta e Antologia Bârlea de proză populară epică, e o antologie pentru specialiști foarte importantă, din ’66. Silabiseam și eu, dar nu puteam citi așa ceva pentru că Ovidiu Bârlea transcrie limba dialectală și o transcrie fonetic, după înregistrările de la Institutul Brăiloiu de la București. Măi, turbam că n-o puteam citi singură și n-avea nici ilustrații care să mă ajute. Uite, începutul ăsta l-am învățat pe de rost când eram mică (îmi citește un fragment – n.r.), cum se potcoje mâța cu coajî di nucă și merjea la sfânta rugă și de când mâța s-o beșit mai mult la biserică nu s-o primit (râdem – n.r.). E una din cărțile cele mai vechi legate, pentru mine, de pofta de citit. 

Apoi am descoperit că mă pot trudi să-nvăț literele și-aici am niște cărți foarte hărtănite, bunicul mi le lipea cu hârtie de tâmplărie. Asta a fost una din cărțile mele favorite, Dumbrava minunată, de unde am învățat foarte multe lucruri. De pildă, toată copilăria mi s-a părut că, dacă bag degetul în șerbet, e mult mai gustos, c-așa am văzut-o eu pe Lizuca făcând. Mi-am dorit câine pe care să-l cheme Patrocle și să aibă grijă de mine. Ilustrațiile erau foarte importante, sunt foarte reușite (căutăm numele artistului: Coca Crețoiu – n.r.). Când mi-a împletit mama primul jerseu de mers la școală, albastru, că așa a zis tovarășa, să fie albastru, am cerut să-mi facă și mie beretă ca a Lizucăi și mi-a făcut, iar când mi-am cumpărat în ’91 primul computer personal, un Macintosh clasic – care e aici, uite-l, e o piesă de muzeu –, l-am botezat Patrocle și toată lumea s-a dat în figuri că vai, ce nume frumos din Grecia Antică i-am pus, dar eu îl botezasem așa de dorul Lizucăi. Deci, cumva, cărțile astea din copilărie m-au format, mi-au decis foarte multe apucături și Dumbrava minunată a rămas una din cărțile mele favorite. 

Mai e și cartea asta foarte frumoasă, pe nedrept uitată: Caii albi din orașul București. Când a intrat Florin în viața mea, el fiind bucureștean get-beget, și-a-nceput să-mi arate Bucureștiul pe-ndelete, am zis: Dar eu știu locurile astea! Ăsta e râul Dâmbovița, ăsta e cutare loc. Și el: Dar de unde le știi? Și mi-am dat seama că m-a formatat, cum se zice acum, cartea asta a lui Fănuș Neagu din ’67, cu Bănică și cățelul Tocănel, și i-am citit-o lui Florin, și nici el n-o știa. E o carte care rezistă, ar trebui reeditată. Are o continuare, Casa care se leagănă, pentru că băiatul merge la bunici pe Dunăre, unde are loc o inundație și casa e luată de ape. Din nou, desenele sunt foarte frumoase (ilustratoarea e Agneta Lazăr – n.r.), migăloase, aveai ce privi la ele, uite blocurile, uite caii albi care trec peste oraș când ninge. 

Și mai erau două cărți mici, uite, asta e o traducere de Alexandru Philippide din Andersen, Lebedele, nici n-a păstrat titlul original. Clelia Ottone a ilustrat multe din cărțile acestei serii, era Traista cu povești de la Editura Tineretului, 1961, hoho, nici eu nu eram născută pe atunci. (Îi spun că nu mi-e cunoscută niciuna din cărțile astea și mă întreb dacă în librăriile din Cluj ajungeau alte cărți decât în sudul țării – n.r.) Nu cred, cred că n-au rezistat, pur și simplu, nu s-au păstrat. 

A, mi-amintesc singura dată când tatăl meu s-a dus la școală să se certe cu tovarășa învățătoare – părinții mei nu dădeau pe la școală nici la ședințele cu părinții –, după ce se înfuriase într-o seară, tot pornind de la cărți. Eram în clasa I și învățam alfabetul, iar tovarășa ne dăduse temă să decupăm din cărți obiecte care încep cu o anumită literă și să le lipim în caiet. Și eu am venit acasă și-am cerut o foarfecă și-am zis Trebuie să decupez obiecte cu litera cutare. Pentru părinții mei, ideea că la școală înveți să strici o carte a fost inadmisibilă. Culmea e că a fost un război pe care l-au pierdut. După discuția cu tovarășa învățătoare, s-au dus la librărie și mi-au cumpărat niște cărți de colorat stupizele și mi-au zis Din astea poți să decupezi, treaba ta, dar de cărțile celelalte n-ai voie să te-atingi. Mai târziu mi-a explicat tata de ce, de pildă, unele ediții apărute la Editura Fundațiilor Regale aveau în copertă numele editurii decupat, pentru că fuseseră inițial într-o bibliotecă și trebuia epurat numele regelui după venirea comuniștilor – astfel că „tăiatul din cărți” intra la cenzură, la ștergerea memoriei. 

Mai ai și alte cărți dragi de care se leagă povești? Îmi imaginez că sunt foarte multe. 

Sunt foarte multe, într-adevăr. Există cărți primite de la scriitori prieteni ai familiei noastre, care ne dădeau volumele lor cu dedicație și deja asta le face foarte valoroase, dar care țineau să restabilească de mâna lor, cu pixul, cuvintele înlăturate de cenzura comunistă. Am asemenea volume de la Ana Blandiana – ea și Romulus Rusan, în tinerețea lor clujeană, au fost prieteni apropiați ai părinților mei și, în consecință, avem colecția completă cu dedicație. Uite, Ora de nisip, e cu o dedicație lungă și cu o restabilire a textului. Speranță uitată, Rușinea. Adăugiri cu pixul. Pentru mine, adolescentă, devenea clar că era de ajuns să tai un cuvânt ca să schimbi sensul unui text întreg. 

Ai genuri literare preferate sau unele de care nu te-apropii?

Citesc mult mai rar teatru de plăcere, dar profesional firește că citesc literatură dramatică și mă interesează. Cred că genurile literare sunt legate și de vârstă sau de diverse curiozități. Am avut o vârstă a ficțiunii, a science-fiction-ului masiv, am avut o vârstă a poeziei care m-a ținut foarte mult, în prima tinerețe, la liceu, la facultate – eram nu numai o mare cititoare de poezie, ci învățam pe de rost poezie, de plăcere. Aș fi încercat să devin traducător de poezie, dar nu se făceau asemenea discipline la facultate și nu eram încurajați deloc, erau anii ’80, de ce Dumnezeu ți-ai dori să devii traducător de poezie? Am avut o perioadă în care am citit și multe cărți de călătorie. N-a fost un interes de un sezon, ci de ani buni. Acum, de vreo zece ani și mai bine, mă interesează biografiile bine scrise, autobiografiile, uneori e biografia unei teme, nu neapărat a unui om, sau e o construcție mai complexă care se leagă, de pildă, de autori pe care i-am citit pentru rațiuni profesionale. 

E vreo temă anume care te preocupă acum?

Mă interesează profesional raportul dintre memoria violenței suportate de corpuri în comunism, în dictatură și felul în care această memorie se transcrie în literatură. Ori, ea se transcrie diferit în ficțiune sau în autobiografii, și-apoi – asta e și o descoperire a mea, la care țin –, pentru Lena Constante se transcrie diferit în română și în franceză. Lena Constante a scris de două ori memoriile ei din închisoare, prima dată în franceză și după aceea în română, și toată lumea a presupus că e o traducere. Nu e. Cărțile sunt diferite stilistic, frazarea e diferită. E un fenomen studiat în alte culturi, mult mai puțin studiat la noi, am avut o doctorandă care a făcut o teză, a și publicat o lucrare despre memoriile în română și în franceză ale scriitoarelor bilingve, Lena Constante nu e singura, mai e și Madeleine Cancicov, care a emigrat în Franța, unde și-a scris memoriile numai în franceză. Mintea gândește altfel într-o altă limbă și apare o diferență de scriere. Lena Constante are chiar considerații explicite despre asta – dat fiind că a fost torturată în română și violența verbală era monedă curentă în închisorile prin care a trecut, a urât limba română, i s-a părut că nu mai vrea să folosească aceeași limbă cu călăii ei ca să-și povestească experiența. 

Iar lucrurile astea se deschid interesant când te apropii și de alte culturi, știu eu, memoriile scrise în franceză ale politicienei columbiene care a stat mai mult de șase ani în mâinile FARC ca ostatec, Íngrid Betancourt. Même le silence a une fin, Până și tăcerea are un final. Am găsit cartea în pivnița maltezilor mei din Geneva și a fost o lectură care, ca și descoperirea Lenei Constante în anii ’90, mi-a dat viața peste cap. Acum mă pregătesc să citesc autobiografia lui Salman Rushdie despre perioada în care a fost păzit din cauza fatwei, Joseph Anton, și mă bucur că va scoate o carte despre ce i s-a întâmplat recent, când a fost înjunghiat pe scenă – cartea va apărea în 2024, acum au anunțat-o. 

Apoi, pe mine m-a interesat foarte mult teoria literară și m-am format, astfel, cu cărțile unui mare teoretician de origine belgiană, Paul de Man, o figură ciudată, etic ciudată din cauza opțiunilor politice și a vieții lui duble. Am citit cu mare interes o carte care nu rescrie atât biografia lui Paul de Man, cât viața lui dublă, bigamia, falsificarea propriilor studii, a propriilor acte (Evelyn Barish, The Double Life of Paul de Man, 2014). Era un oportunist, dar și un om extrem de inteligent, a fost unul din profesorii care l-au influențat pe Jacques Derrida, care au construit o școală de teorie literară formidabilă, în tot acest timp el având acte false de rezidență în Statele Unite, pentru că, dacă s-ar fi dus să le ceară pe cele adevărate, autoritățile ar fi descoperit că era căutat de Belgia pentru colaboraționismul lui din perioada ocupației hitleriste. 

Revenind la tema corpurilor, ai vrea să scrii despre acest subiect?

Cred că da. Deocamdată am niște cutii, acolo după colț, unde se adună materiale pentru o carte despre cărți și corpuri, despre relația dintre biblioteci distruse și corpuri violentate în imaginarul culturilor noastre – cine arde biblioteci arde și corpuri, dacă vrei, e o relație pe care am urmărit-o, am și scris câteva eseuri, punând în paralel imaginarul corpului nostru și imaginarul bibliotecii. Biblioteca, văzută nu ca o cetate cu ziduri în care te-ascunzi, ci ca o extensie a propriului corp, o extensie controlată de cenzură, cenzurabilă, la care o forță exterioară poate să atenteze. Unele exemple sunt de domeniul evidenței: vezi insistența cu care statul islamic incendiază biblioteci pe unde merge, vechi sau noi, și interzice accesul la carte. E totodată și un stat ale cărui politici violentează corpul uman, torturează, ucid, transformă crima în spectacol, controlează corpul feminin, apoi mă gândesc din nou la Lena Constante care își dorea în închisoare, îmi amintesc expresia asta, nu harul divin, ci „mirul unei cărți”. Să aibă o carte pe care s-o citească, în condițiile în care îi erau controlate funcțiile corpului, ritmul diurn-nocturn, era privată de somn și de orice intimitate. 

Cred că interesul pentru subiectul ăsta se leagă de niște teme antropologice mult mai generale, întâlnite la Oliver Sacks, care te fac să te întrebi ce e uman în noi, unde începe umanul. Prin anii ’90, l-am descoperit pe Oliver Sacks și nu l-am mai părăsit, am integrala cărților lui în original. Pentru mine, Sacks a fost o lectură fondatoare, el mi-a deschis niște zone de interes, de interogație. 

Când am scăpat după ’90 într-o bibliotecă din străinătate, inițial credeam că știu ce caut, care sunt cărțile care-mi lipsesc, și, printr-un concurs de împrejurări până la urmă amuzant, am descoperit sute de alte cărți de care nu știam și pe care am învățat să le caut. Câștigasem o bursă în Elveția. Cerusem să merg la universitatea din Geneva, m-au trimis la Zürich, mi-am zis nu-i nimic, bibliotecă națională au și ei, și când am ajuns acolo în toamna lui ’94, am aflat că tocmai se făcea trecerea de la catalogul de carton la cel electronic și, timp de doi ani, nu se putea căuta în niciun fișier. Ei, dar ăsta a fost marele meu noroc, pentru că singura soluție rămasă a fost să iau la pas sălile de seminar din clădirea Institutului de filologie romanică, care găzduiau fiecare câte o bibliotecă. Aveam un sistem de-a face fișe și așa am descoperit mulți autori de care nu auzisem niciodată acasă, printre care Sacks și Manguel, așa mi-am dat seama că mă interesează să citesc tot ce-a scris Leo Spitzer, care e un mare stilistician, inclusiv studiile lui de tinerețe, din anii 1920-1922, care între timp au revenit la modă, specialiștii le-au redescoperit după 2000, dar eu nu le-aș fi găsit atunci dacă aș fi căutat doar într-un fișier cu cuvinte cheie. 

Rafturi de pe palier, cu cărțile lui Oliver Sacks

Am trăit o experiență similară, fiind plecată, în 1999-2000, tot cu bursă, la Roma, la Universitate, unde trecuseră biblioteca pe fișier electronic și nu mai aveai acces liber la raft. Vedeai rafturile prin sticlă, dar trebuia să ai o fișă completată și să rogi bibliotecarul să-ți aducă cartea. Am crezut că-nnebunesc, am crezut că urc pe lampă, am început să frecventez biblioteci private ale profesorilor din Roma, care și le-au pus cu generozitate la dispoziția mea ca să văd o carte sau alta, pentru că altminteri pierdeam foarte mult timp la bibliotecă. Riscam să cer ceva care nu-mi folosea, iar dacă depășeam numărul de cinci cărți împrumutate zilnic, nu mai primeam altele. După câțiva ani, au revenit la accesul liber la raft, pentru că …nu se poate altfel. Și mi-e milă de cei care astăzi fac cercetare și caută pe internet cărți interesante pentru ei, doar prin intermediul unor cuvinte cheie, fiindcă în felul ăsta cauți doar ce-ai știut dinainte că vei găsi. Nu faci asocieri, nu deschizi mai multe piste. 

Dacă n-aș fi avut acces liber la raft la Times Literary Supplement când eram în Elveția, în anii ’90, n-aș fi citit o serie lungă de articole despre femei scăpate din Cambodgia sau Vietnam, din dictaturi orientale, care migraseră în Statele Unite și care nu-și puteau povesti traumele decât în momentul în care învățau engleza și puteau vorbi despre traumă în această limbă, care nu era a lor. Mai târziu a venit Lena Constante și lucrurile s-au legat și au continuat să rodească. 

Sunt convinsă că subiectele noastre de cercetare se nasc din îndelungi experiențe aprofundate de lectură și de reflecție, care aduc împreună cărți și texte foarte diferite, care te opresc dintr-o lectură și te fac să te întrebi Dar de ce Dumnezeu m-am oprit, ce m-a blocat aici? Și tiparul ăsta al opririi se repetă și descoperi că tu urmărești ceva, o temă care poate veni din zone foarte diverse și, mai mult, răspunde la ceva din tine, fie experiența ta de viață, fie un anume interes. Slavă Domnului, am fost ferită de traumele care mă preocupă, dar probabil că experiența bilingvismului mă face atentă față de alte situații de bilingvism. 

Ai tabieturi de lectură, de cititor? 

Da. Am locuri în care-mi place să stau și să citesc – Poang-ul ăla de la geam e-al meu, pentru că în partea stângă pot să pun cana de cafea pe masa imprimantei, pentru că bate soarele pe el și pentru că, spre deosebire de Poang-ul lui Florin, al meu se lasă pe spate – deci e o lectură care nu e la masa de lucru. Am tabieturi și când citesc pentru lucru, îndeobște la birou, dar pot citi oriunde, m-am învățat, făcând naveta, în tinerețe. Am un format de hârtie de însemnări pe care-l țin aici tăiat, e formatul facturilor, pe lung, și când citesc o carte de specialitate, dacă am foi la mine, pun o foaie din asta între paginile cărții, ca pe un semn. Când am terminat cartea, redeschid după semnele (fișele) care ies dintre pagini și, dacă la pagina unde e pus semnul îmi mai amintesc ce-am vrut să notez, notez, înseamnă că a fost destul de important. Cu școala părintească veche, nu prea fac însemnări pe carte. Lucrez foarte mult pe fișe de lectură, așa m-am învățat, fișe așezate în folii și bibliorafturi, organizate pe teme despre care scriu sau predau. Unele sunt viitoare studii. Le țin în ordine pentru că-mi ușurează viața, îmi e mai simplu să adun informație, să am acces la ea, să o țin laolaltă. Organizarea e arma leneșului, eu tot zic că sunt leneșă și nu mă crede nimeni. 

Aș vrea să-mi recomanzi și câteva cărți mai puțin cunoscute, care crezi că ar merita să ajungă la cât mai mulți cititori.    

Păi, începem cu Fănuș Neagu, Caii albi din orașul București, cartea din copilărie pe care ți-am arătat-o. Apoi, o carte de Høeg care e mai puțin cunoscută decât Cum simte domnişoara Smilla zăpada, e vorba de The Quiet Girl („Fata tăcută”, tradusă la Editura Univers în 2012 – n.r.), care mi se pare un experiment narativ interesant. E despre sunete, Høeg încearcă să configureze o arhitectură urbană, în care bineînțeles se caută un criminal, pe baza sunetelor și a muzicii – muzica clopotelor, muzica din sala de concerte. 

Volumul ăsta ar trebui reeditat, tocmai am predat pe el (scoate din bibliotecă „Atlas de sunete fundamentale” – n.r.). E o carte de traduceri a lui Augustin Doinaș din ’88, sunt printre cele mai greu de tradus poeme ale literaturii universale, greu de tradus din cauza formei lor și a probelor de supunere la constrângeri pe care le-au făcut autorii, dar sunt din toată istoria poeziei. Doinaș le traduce și le comentează. Începe cu Dante și cu Petrarca, Villon, Michelangelo, Ronsard, Góngora, John Dunn, Shakespeare, toată lumea bună e-aici, până la Mallarmé, Baudelaire, T.S. Eliot etc. Și faptul că explică de ce sunt dificil de tradus, reflecțiile despre limbaj ale unui poliglot de talia lui Doinaș fac ca acest volum să fie foarte important, mai ales dacă predai. 

Aici e o carte pe care-o iubesc foarte tare, apărută în franceză, și ar fi bine să fie tradusă și la noi – este o istorie universală a cifrelor de Georges Ifrah („Histoire universelle des chiffres” – n.r.). Apropo de pasiunea de-acum pentru cartea de știință, mi se pare extraordinară. 

Și-apoi, îți mai arăt… Asta e o enciclopedie a limbilor imaginare, pe care mi-a cumpărat-o un prieten în 2007 de pe Amazon, am și Ex Libris, după cum vezi, și care e foarte greu de tradus. (E vorba de „Imagining Language: An Anthology”, editori: Steve McCaffery și Jed Rasula – n.r.). Mare parte din ea e vizuală, e un obiect de artă. (Remarc că Florin Bican intenționa să scrie un eseu despre limbile imaginare – n.r.) Da, el pleacă de la lecturile lui de literatură science-fiction și i-am zis: Am eu enciclopedia, stai liniștit! Asta e o pasiune de-a mea, cu literatura OuLiPo, Georges Perec și Dispariţia, literatura care se leagă de forme artificiale, forme imaginate, forme care nu există. 

Îți mai arăt Chabon, e la etajul unu, din care la noi s-au tradus Sindicatul polițiștilor idiș și Telegraph Road. (Continuă să caute pe rafturi – n.r.) Oriana Fallaci, uite-o. Mie-mi place foarte mult Oriana, când eram mică am citit, în traducere, un reportaj al ei cu astronauții de la NASA pregătindu-se să meargă pe lună. Dacă soarele moare – era o carte de reportaje extraordinare ale unei reporterițe tinere, pe atunci. Între timp a și murit, dar a scris câteva cărți de ficțiune bazate pe reportaj cum sunt Inshallah sau O pălărie plină de cireșe, pe care mi le-am cumpărat în Italia și îmi doresc să am timp să le citesc pe de-a-ntregul.

Apoi… Hoho, hai că nu mai terminăm. A, zilele astea (întâlnirea noastră a fost pe 16 octombrie – n.r.) e aniversarea centenarului Calvino și discutam cu Marius Chivu și spuneam că pe mine m-au format Lecțiile americane care s-au tradus la Humanitas, dar că are o carte similară, De ce să-i citim pe clasici, pe care eu aș traduce-o și mâine, care pune în relație experiența unor cărți clasice – Petrarca, Dante, Mănăstirea din Parma, Stendhal, Dickens – cu experiențele noastre de viață. Discutând cu mult talent și empatie despre felul în care literatura mare îți așază, îți determină cunoașterea lumii.

Nu știu ce să-ți mai recomand, de multe ori cumpăr originale și nu sunt mereu la curent cu ce s-a tradus. S-a tradus Ottessa Moshfegh? (Îi răspund că da – n.r.) Apoi, eu însăși am propus Editurii Art, pentru imprintul Meridiane, niște traduceri din Starobinski, dar nu e ficțiune, e eseistică pe teme foarte interesante – cum se reprezintă furia, cum se reprezintă nebunia, cum vedem, cum imaginăm coșmarul, cum imaginăm obsesia. Eu cred că Starobinski ar trebui tradus în întregime, pentru sănătatea noastră culturală. (O întreb și de cărțile care au format-o, pe lângă Spitzer și Sacks, dar ajungem la concluzia că discuția ar deveni prea academică – n.r.)

Una din cărțile de Jean Starobinski

Sunt și autori care nu-ți plac? Unii care sunt foarte populari, dar pe tine nu te-au convins?

Mă dezamăgește orice literatură neatentă la limbaj, autenticismul prost scris. Literatura autenticistă, care se pretinde a se naște din viață, poate fi interesantă, dar nu cred că poți să scrii o literatură bună greșind fără să-ți dai seama că greșești. (Îi cer câteva exemple – n.r.) Nu știu, ficțiunea pornografică a lui Antoine Compagnon. Ferragosto. Antoine Compagnon e un mare profesor de teorie literară, autorul unor cărți super referențiate, membru în Collège de France, s-a tradus și la noi partea de eseu, și am descoperit recent literatura lui pornografică, care e plină de clișee, prost scrisă, și nu m-a convins. Altcineva… Uite, Andrew Solomon cu poveștile lui de tip Demonul amiezii și altele, că-l urmăresc în presa americană, și mi se pare că e mai mare gogoașa decât subiectul – dar eu sunt pasionată de Sacks, poate de-aici mi se trage. Nu-mi place Baricco, dar n-aș ști să spun exact de ce, poate pentru că mi se pare predictibil. Am o senzație de déjà lu care e decisivă la mine.

Nu-mi plac nombriliștii, deci literatura asta care își privește buricul la infinit fără să adauge niște povești bine spuse în relație cu buricul ăla. (Îi cer un exemplu – n.r.) Mă uitam acum la Julien Green și mă gândeam că e un clasic, a trebuit să-l învăț și pentru examene la franceză, și mă-ntrebam de ce l-am păstrat. Nu știu, genul Marguerite Duras nu-mi place, unde autobiografia focalizează exclusiv asupra propriului buric. Dați-mi oricând o ficțiune bine scrisă, fantastic cu ghiotura, o bună antologie de basme – o literatură vivace sub aspectul ăsta. De pildă, pentru că vorbirăm de Italo Calvino, am găsit în engleză și m-am bucurat foarte mult Antologia de basme populare italiene selectate de Calvino și repovestite de el, care mi se pare o minunăție.    

Cărțile tale unde sunt în bibliotecă?

Ascunse, uite-aici. Eu le știu, eu le găsesc, e tot raftul ăsta de jos, de la bază, în diverse ediții și formate. 

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Dac-am furat vreodată? Nu. Am prins pe cineva încercând să-i fure lui tata un Blaga princeps din bibliotecă, asta nu pot povesti în detaliu pentru că e vorba de persoane însemnate care erau tinere pe-atunci și ieșeau cu cartea-n traistă de la noi, și eu știam că n-am voie să scot Blaga din casă – eram elevă de liceu. Și-am zis: Da’ ce faceți aici?, provocând o scenă …de unde s-au tăiat scenele, îți dai seama, erau musafiri, erau adulți. În fine. 

Dar o întâmplare amuzantă legată de o carte anume?

Da, e o carte foarte dificilă, o carte de filozofie și de matematică a lui Hofstadter, e în original, în engleză, o cărămidoaie (o caută, dar nu dă de ea – n.r.) și i-am invocat-o lui Florin într-una din primele noastre discuții, pregătindu-mă sufletește că va trebui să-i explic foarte mult despre Hofstadter, dar Florin a ghicit-o din prima și a zis că e una din cărțile lui favorite. Ăsta a fost unul din semnele mele că sunt unde trebuie (în relația cu Florin), pentru că e o carte foarte ciudată, care pune împreună filozofie, cogniție și matematică și muzică. Se numește Gödel, Escher, Bach, apropo de modele de cogniție care sunt neuronale, matematice și muzicale. S-a tradus la Humanitas!

Spune-mi povestea unui obiect din bibliotecă.

Sunt multe feluri de obiecte în bibliotecă. Hmm. Uite, am să-ți spun povestea acestui binoclu de operă sovietic pe care l-am primit – Made in URSS, vă rog – l-am primit premiu la ceva olimpiadă sau concurs de pionieri, în anii ’70, și mi s-a părut cumplit de amuzant că am primit așa ceva. Sigur, veneau din Uniunea Sovietică tot felul de aparate de fotografiat, dar de când ne-am mutat aici, în ’75, ne-am dat seama că putem observa păsările cu el și de-aia îl și ținem la îndemână, pentru că pe geamul ăsta, mai ales, facem adeseori bird watching. Mie mi se pare formidabil că, pentru o pasiune care acum e foarte la modă, folosim un aparat de pe vremea Uniunii Sovietice pe care, la vremea respectivă, n-am înțeles de ce l-am primit, am avut chiar o nemulțumire copilărească, mi-aș fi dorit o jucărie. 

Ești autoarea a numeroase studii despre Mihai Eminescu – cum ar veni, o expertă în acest domeniu. Ne poți recomanda ceva mai puțin cunoscut din opera marelui poet român, care să ne facă să-l privim cu alți ochi? Și cum am putea să dăm un restart relației noastre cu scrierile eminesciene, mai ales dacă a intervenit blazarea?

Am chiar mai multe răspunsuri posibile! Pe cei care cred că au citit toate versurile lui Eminescu – îi îndemn să descopere ce n-au citit, în Mihai Eminescu, Versuri din manuscrise (Humanitas, 2015, ed. de Ioana Bot și Cătălin Cioabă).

Pentru cei care nu mai vor să citească poezie – să încerce cu Eminescu, Proza literară (Humanitas, 2022, ed. Ioana Bot, cronologie de Cătălin Cioabă).

Pentru cei care vor să vadă cum continuă povestea din Sărmanul Dionis – să citească Mircea Cărtărescu, Solenoid

Iar cei care nu mai vor să citească – să se uite la mica bijuterie ironică Straight Outta Ipotești, realizată de Sector 7.


Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.



There is 1 comment

Add yours

Post a new comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.