L1034777-16

Cronică din călătorie: “Undeva, departe”, de Andrew Solomon

Foto: Cătălin Ceaușoglu

Am cunoscut la rându-mi depresia, la fel ca Andrew Solomon, la fel ca mulți mulți alții. Am mers la terapie, am vrut să înțeleg motivul. Dar mi-am dat seama că nu e suficient. Terapia mă punea la masă cu familia, iar la masă respectam cu toții obiceiurile casei în care am ajuns. Nu știam nimic despre oamenii aștia. Cine sunt, cine i-a crescut, cum a trecut peste ei jumătate de centenar trăit în comunism, cum arătau copilăria, poeziile, mâncarea, manualele, ce aveau, în ce credeau.  Îi puneam de cele mai multe ori în fața unor așteptări conturate de mine și de realitatea mea. Mi se părea că nu așa se rezolvă un conflict. Ca să ierți, până la urmă, ai nevoie și de istoria mică a celuilalt.

Această carte este strâns legată de lucrările mele despre psihologie și relațiile familiale.  Am scris de curând două cărți despre cauzele interne ale diferenței și identității, dar mă interesează în egală măsură și cauzele externe. Am crescut într-o familie în care pentru orice există o abordare preferabilă, iar eu m-am străduit să găsesc puterea de a-mi alege principiile copilăriei, fără a accepta să-mi fie impuse.

Așa am ajuns studentă la Etnologie, unde învăț istoria mică din spațiul asta numit România. Cu legăturile externe necesare, că așa-i în antropologie. Istoria Mare spune cronologic evenimente semnificative. Istoria Mică, însă, cea pe care urma să o studiez, descrie ce făceau, în ce credeau oamenii ca mine, ca tine în vremurile conducătorilor din trecut, conectând obiceiurile de ieri cu cele de azi.

Cronologia evenimentelor este adesea mai puțin seminficativă decât concepția oamenilor despre relația dintre trecut și prezent; o revoluție poate reprezenta atât realizarea deplină a unei lungi tradiții cât și o depășire a acesteia.

Odată ce-am început să merg la cursuri, am aflat că pentru fiecare dintre noi, istoria de familie, origini și prietenii a fost spusă în intimitate, prin vocea memoriei colective. Și ca să o cunoști, trebuie să știi cum să privești lucrurile, că-i mare diferență între procesul biologic de a vedea și procesul de decriptare al culturilor în care am ajuns sau din care facem parte. Un ibric nu de doar un ibric, el poartă în spate o moștenire de drumuri și situații istorice care-l fac astăzi familiar într-o zonă în care până nu de mult nici dracu nu știa de existența lui.  Un Pepsi al anilor 80 poarta în el realități diferite, depinde unde-l bei.

Tot odată cu facultatea, s-au schimbat și preferințele de lectură. Am lăsat romanele și-am luat de pe raftul librăriei cărți care-mi răspund la nenumăratele întrebări, venite tăvălug parcă din perioada de ce-urilor. Andrew Solomon era de mult pe listă.  Și-a lansat cartea Undeva, departe săptămânile trecute, la Cărturești.  Eram plecata într-o Atenă caniculară, cu cartea după mine, căutând să o deschid la fel de des ca aerul condiționat.

Un copil căruia îi era frică de lume, așa își aduce aminte Andrew Solomon de el. Dintr-o familie de evrei care a cunoscut realitatea unei alterități nedorite, autorul  și-a propus să desființeze  “siguranța absolută” a lui acasă din dorința de opțiuni, ca nu cumva să fie în situația evreilor care n-au avut unde să plece și s-au trezit pe lumea cealaltă. Și a început să călătorească. Multa vreme singur, de curând, împreună cu soțul și cei doi copii.

Undeva, departe pune împreună 28 de articole scrise în  25 de ani de călătorii.  Ca un etnolog în timpul liber, Adrew Solomon ne prezinta realitatea acestor țări prin ochii emoționați ai celui care se împrietenește, se implică, revine, descoperă  și-și asumă statutul subiectiv al percepției, acolo unde este cazul. Rezumă sublim culturile care-l găzduiesc, astfel noi, cititorii, să ne simțim plimbați de un prieten cu lecțiile la zi pe strazile din Senegal, Tripoli, Moscova, Shanghai sau prin cimitirul din Dorohoi. Iar dacă ar fi să spunem care a fost marea lecție a acestor drumuri, putem respira ușurați. Peste tot în lume asta, ne confirmă autorul, a rămas o bucată mare de umanitate și gesturi care o dovedesc.  Și indiferent de proporțiile persecuției politice sau de dimensiunile problemelor, oamenii au găsit variante să reînvie.

Uneori, persecuția este mai benefică pentru victime decât pentru făptași. În vreme ce oamenii care devastează viețile altora își epuizează energia prin distrugere, cei ale căror vieți sunt spulberate trebuie să-și foloseasca vigoarea pentru a găsi soluții, iar unele soluții pot schimba tot. 

Călătoria, iata, te poate pune în fața unei realități, alta decât a ta. Dar ce te faci când cineva îți descrie casa ca un loc de care a reușit să scape? Da, Andrew Solomon are rădăcini în România, familia tatălui vine din Dorohoi. Același Dorhoi cu un singur bloc turn, în care, pe vremuri, îmi dădeam întâlnire cu neamurile din Botoșani.

Nu-mi dădeam seama ce deznădejde aveam să încerc, închipuindu-mă prins în această viață îngustă, atât de departe de freamătul intelectual al Bucureștiului. Am petrecut decenii întregi scriind reportaje din zone de război și din societăți defavorizate, însă acestea mi s-au părut mereu a fi ca o altă lume, pe când acest loc îmi era izbitor de aproape. Aș fi putut să mă nasc aici, să trăiesc și să mor astfel.

N-am jucat rolul resemnatului și nici pe cel al românului orgolios, dar a rămas întrebarea, oare cum ar fi fost altfel? Altfel decât România.

Putem să ne punem bazele în speranță, chiar dacă și ea vine la pachet cu contraindicații –

(…) speranța e ca o copilărie fericită; își pregătește beneficiarii pentru traumele care vor aparea în mod inevitabil.

Sau putem să ne punem la drum ori  de câte ori avem ocazia, că doar așa o să înțelegem mai bine unde ne-am intors. Iar dacă după toate astea mai avem și ceva energie să-l schimbăm pe azi pentru un mâine mai bun, să fie primit, că-i nevoie.

Pentru cei care încă nu sunt convinși de beneficiile umblatului de colo colo, am adunat din carte câteva argumente în caz de. Funcționeză la fel de bine și pentru ulițarnicii neplimbați de ceva vreme:

Călătoria presupune ajutor atât pentru cât și de la străini. Am devenit din ce în ce mai preocupat de această idee de implicare și reciprocitate. Orice relație nouă perturbă ambele părți. (…) Nu te acomodezi într-un grup de oameni prefăcându-te că ești la fel ca ei; te acomodezi atunci când începi un dialog despre diferențele dintre voi și când renunți la supoziția că modul tău de viață e preferabil față de al lor.

Când trebuie să înveți regulile necunoscute ale unui loc nou, te transformi iarăși într-un începător. Călătoria te face modest.

Dacă nu dorim să aflăm de ce restul lumii ne iubește, totodată, și ne urăște, mai bine rămânem acasă.

Călătoria este un ansamblu de lentile corectoare care te ajută să focalizezi realitatea încețoșată a planetei.

Nu poți înțelege alteritatea unor locuri pe care nu le-ai cunoscut. Dacă toți tinerii adulți ar fi obligați să petreacă două săptămâni într-o țară străina, s-ar putea rezolva doua treimi din problemele diplomatice ale lumii.

Recenzie de Anca Dănilă.

Fotografii făcute și descrise de Cătălin Ceaușoglu:

Citindu-l pe AS ȋntr-un atelier de monumente funerare pe strada Trivonianou din Atena. Uşa metalicӑ a casei stӑtea ȋntredeschisӑ ȋn acea dimineaţӑ de sâmbӑtӑ iar tânӑrul amabil care lucra ȋnӑuntru intr-un nor de praf ne-a poftit sӑ-i vizitӑm ‘biroul’. Erau acolo multe statuete de diverse mӑrimi aranjate pe rafturi sau doar zӑcând pe jos iar lumina soarelui care cobora de sus din tavan şi suspensia finӑ şi albӑ de praf de piatrӑ din aer dӑdeau atâta frumuseţe locului ȋncât n-am reuşit sӑ ne desprindem de ele pentru o vreme. Sunt multe astfel de ateliere pe strӑduţele ȋnguste din cartierul Mets, ȋn jurul Cimitirului primar al Atenei dar cred cӑ norocul ne-a fӑcut sӑ nimerim ȋn cel mai frumos dintre ele.

Citind ‘Undeva, departe’ pe canapea, ȋntr-un mic dar confortabil airbnb din cartierul Mets. Cartierul ȋn care stӑm se aflӑ bine aşezat ȋntre trei zone verzi: dealul Ardettos, Cimitirul primar şi parcul Templului lui Zeus. Numele i se trage de la o fabricӑ de bere deschisӑ aici de un berar german pe vremea când bӑutura asta era necunoscutӑ grecilor dar preferatӑ de regele lor bavarez numit Otto.

Citind ‘Undeva, departe’ pe scӑrile Muzeului de artӑ contemporanӑ. Ca oricӑrui mare oraş, Atenei nu-i lipseşte un muzeu de artӑ contemporanӑ. El se numeşte EMST şi ocupӑ o clӑdire paralelipipedicӑ de 4-5 etaje se separӑ douӑ strӑzi circulate ale unui cartier de tranzit ȋntre mai multe zone de interes turistic. Scӑrile, ca şi întregul hol exterior, au fost vopsite într-un roşu dramatic şi cred cӑ designerii au avut în cap o zonӑ cu rol de purgatoriu între exteriorul zgomotos şi prӑfuit versus interiorul izolat fonic şi de un alb aseptic. Un loc între lumi, nimic mai potrivit pentru un alt capitol din ‘Undeva, departe’.

 



There are no comments

Add yours