Miruna Vlada: “Partea frumoasă a poeziei e că nu trebuie să îți pună problema dacă oamenii din ea există sau nu în carne și oase”

Volumul de poezie al Mirunei Vlada – Bosnia. Partaj, apărut în toamnă la Cartea Românească, este unul dintre cele mai frumos surprinzătoare apariții în versuri ale anului trecut. Mi-am dorit să îi iau un interviu Mirunei, pentru că citindu-i versurile m-am întors într-o vacanță de demult petrecută în Bosnia. Ceea ce a reieșit în urma întâlnirii noastre dintr-o seară de decembrie cu multă ploaie regăsiți mai jos.

Radu Vancu declară pe coperta patru a cărții că reușești cu acest volum să reabilitezi conceptul de poezie politică. Ți-ai propus asta?

Nu, clar, nu m-am gândit. Era inerent să nu fie ceva politic, pentru că toate acțiunile noastre sunt politice. De altfel, latura socială a fost prezentă în poezia mea dintotdeauna, nu e un animal exotic venit peste noapte; și în carieră mă orientez către temele politice. Dar am simțit că de data asta vreau să mă uit la relațiile politice altfel. Și mai ales în Sarajevo, în Bosnia și Herțegovina, unde relațiile de orice tip – rudenie, prietenie, ură – sunt trecute prin tot felul de filtre. Dacă vrem să numim filtrele astea poezie politică, e până la urmă o convenție a criticilor literari, nu îmi bat capul cu chestia asta, nu cred că în asta trebuie pusă greutatea volumului. Probabil că era o anumită nevoie în poezia noastră tânără și de alte teme, deși ele au fost aduse și de Sociu, și de Ianuș. Pentru mine, noutatea a fost de a mă uita altfel la relațiile dintre oameni și dintre oameni și propriile lor sentimente; aici am simțit că a fost un declic pe care nu știu exact cum să îl descriu.

Crezi ca e mai puternică poezia dacă “atacă” o temă mai grea?

Ăsta poate fi probabil și un mare risc al cărții și aici poate fi acuzată, unii deja au făcut-o în niște cronici, că încearcă să căpușeze o temă care în mod automat îți face pielea de găină. E un risc pe care ți-l asumi dacă scrii despre așa teme. Pe de altă parte, mi-am dorit să mă uit mai atent și să îl invit pe omul care citește să se uite și el mai atent, dincolo de senzația de piele de găină, pentru că de multe ori e și multă ipocrizie, mult ego. Asta am simțit mai ales față de problemele femeilor violate, care sunt un fel de poster boy al războiului. E-o mecanică a violenței, lucru care m-a fascinat și continuă să mă fascineze foarte mult la Bosnia, la Bosnia aia reflectată în toți martorii ei mai mult decât în ea însăși, pentru că pe ea însăși nu cred că am cunoscut-o sau o să o cunosc vreodată. Dar Bosnia reflectată în noi ăștia, care avem contact cu ea sau care o vedem la televizor, în vacanțe, e fascinantă, deoarece ne creează un fel de narcisism al durerii. Faptul că noi în România percepem războiul etnic din Bosnia, care s-a întâmplat la câteva zeci de kilometri depărtare de granița noastră, drept exotic, e un semnal de alarmă la cât de autiști suntem din punct de vedere istoric.

Apropo de femeile pe care le-ai menționat, care mie mi se par niște femei foarte puternice, nu mi-au insuflat în nici un moment sentimentul de milă… cum ai ajuns la ele, la mărturisiri, cum s-a închegat prima parte a volumului?

De obicei sunt întrebată dacă în cercetarea pe care am făcut-o în Bosnia am avut un fel de demers jurnalistic și portretele alea le-am luat și le-am pus aici. Cred că ne așteptăm deja ca poezia asta mizerabilistă să fie un glosar de realități reflectate. Nu știu dacă o să te dezamăgesc sau nu, cert e că partea frumoasă a poeziei tocmai asta e – nu trebuie să îți pună problema dacă oamenii ăia există sau nu în carne și oase.

Eu le-am considerat reale.

Trebuie să fie reale prin poveste, nu prin datele biografice. A fost un pol al interesului meu pentru Bosnia, care trecea dincolo de aspectele instituționale și administrative pe care le cercetam acolo, unde nu cred că aveam șansa să dau peste oameni vii, în afară de mașinării etnice; însă am dat peste mulți oameni vii și de multe femei care, deși nu aveau motive să o facă, își arătau fața asta de dincolo de durere, cumva cum bine ai observat și tu, o față puternică. Pentru că ei sunt deja obișnuiți să spună niște texte standard, chestii care ajung să te și înfioare puțin, pentru că le auzi mereu exact ca pe o poezie.

E și un mecanism de apărare.

Exact. Tocmai de asta mi se pare un dialog al surzilor. Noi vrem să auzim ceva – vai, cât sânge, câtă disperare, ei asta spun, și that’s it, dar de fapt nu spunem nimic despre o dramă. Și, bine, tema partajului nu întâmplător a fost foarte legată pentru mine – am simțit asta și vorbind cu prieteni de-ai mei despre o problemă personală – băi, m-am despărțit, și toți erau – da, vai, ce dramatic, ce nasol. Eu vorbeam, ei nu auzeau și simțeam că de fapt nimeni nu pricepe nimic din treaba asta; cumva așa în capul meu s-a aprins și scânteia că asta se întâmplă și in cazul Bosniei – nimeni nu înțelege nimic pentru că fiecare vorbește pe altă limbă și e blocat în lumea lui. Personajele astea mi s-au părut printre puținele care nu fac parte din tendința majoritară a văicărelii pe bandă rulantă; ba, din contră, aproape că te atacă direct, te împung cu propria ta ipocrizie, vorbind despre drama lor în continuare, dar într-un fel care te zgâlțâie în mod autentic; și nu e lucrul ăla la care te aștepți imediat, clișeistic. Mi-a luat ceva să ajung la genul ăsta de voci și personaje, pentru că la început și eu le percepeam doar pe acelea standard.

Ai surprins foarte bine și diferit problemele astea mici la care nu te-ai gândi. Personajul care își taie părul pentru că rația de apă e foarte mică… Nu ți-a fost un pic teamă să legi două subiecte, dintre care unul e atât de dureros, o dramă și-o durere mari ale Europei, și celălalt, o durere mică de-ale tale, care o să treacă?

La fel trece și cealaltă. Nu le-am simțit ca pe două părți. Cronicile au tot subliniat că prima parte e mai bună, că a doua mai slabă și că de ce le-am pus împreună, forțat…

Eu nu le văd alăturate forțat, dar e neobișnuit.

Momentul divorțului și al despărțirii are exact amploarea unui sfârșit de lume total, cum este războiul. Și pentru mine a fost simplu – nu cred că aș fi priceput ceva din Bosnia fără partea a doua, fără o trăire pe propria piele a acestor lucruri mici în care de fapt se ascunde mult mai multă durere, în fața unor oameni care te bat ușor pe umăr, nu-i nimic, mergi mai departe. Și la nivelul războiului cam asta facem noi, așa-zișii vestici, cu Bosnia: îi spunem haide, pregătește-te, hai în UE, și ce dacă au murit într-o zi 20.000 de oameni; nu-i nimic, mergi mai departe, vei găsi pe altcineva. Dar și într-o dramă mică, dacă e să o numim așa, resimți lucrurile ca fiind definitive, totale. Eu am încercat de fapt și să îi fac pe cei care intră în contact cu poveștile astea să-și pună problema propriei lor raportări la o dramă, de orice fel ar fi ea. Cum o înțelegi? Ca să o înțelegi trebuie să ieși din clișee, ale tale sau alea care ți se dau din exterior. Ca să pot să înțeleg ce se întâmplă acolo a trebuit să ies din clișeele mele, a sentimentalismului, care de multe ori atinge și patetismul, dar într-un fel e normal să atingă patetismul; e normal să simți că e sfârșitul lumii când te desparți.

Am găsit foarte puțin tu în prima parte, pe când Bosnia e prezentă intens și-n a doua. În partea a doua, unde ai introdus pe alocuri Bosnia, ai făcut-o ca pe un mecanism de apărare?

Dacă a fost așa, a venit de la sine. Decizia de a împărți pe așa-zise două capitole a fost una organizatorică, de a pune etichete, dar de fapt cele două părți tot timpul s-au amestecat; e și senzația că niciodată nu știu cât vorbește personajul ăla și cât vorbesc eu, și nici personajul nu știu cât e el sau e de fapt o reflecție a unor gânduri foarte intime și sentimentale. Distincția asta nu s-a făcut și cred că e bine așa.

Partager-ul din franceză, nu mi-amintesc să-l fi învățat cu o conotație negativă.

Da, e un cuvânt cu două tăișuri. Același lucru se întâmplă și cu ideea de graniță. E un cuvânt de origine slavonă, comun și în bosniacă și în română; și granița face același lucru – separă niște țări, dar în același timp le pune împreună. Și granițele sunt cea mai mare rană a Bosniei și a Balcanilor, în general. Cred că și la mine ăsta a fost sensul partajului, de a împărți, de a lăsa finalul să te lege și mai mult.

Mi-a plăcut foarte mult că folosești în text multe alte surse – ready made text, informații suplimentare. A fost din start gândit așa volumul?

Ăsta cred că a fost clar un scut. Într-adevăr, aici sunt zonele cele mai bune în care poți explora clișeul și în care, culmea, poți scoate dintr-un text mega-standardizat foarte multă poezie. Eu oricând voi citi textele din codul civil cu multă mirare de cât cinsim, dar și câtă drăgălășenie, poate să fie în ele. E la un moment dat o chestie în textul legii care pe mine mă fascinează – soțul e pus, în paranteză, fostul soț. Chestia asta mi se pare de o tandrețe extraordinară! Un text mort, cum e textul unei legi, parcă așa, dintr-odată, începe să devină superjucăuș.

Cu ce obiect inutil ai rămas în urma partajului?

O mare problemă a fost cu obiectele de dragoste oferite. În Germania au un obicei – pun pietre pe morminte, e o chestie împrumutată de la evrei, lumânările se sting, dar lăsatul unei pietre e forma ta de a rămâne lângă celălalt; acum e o adevărată modă să scoată pietre scrise cu diverse mesaje în germană. Eu nu știam pentru ce erau ele făcute, dar m-a fascinat ideea de pietre scrise. Și le-am cumpărat ca suveniruri pentru iubitul meu și când am aflat povestea mi s-a părut supermacabru că dădeam cadouri pietre care se pun pe morminte. Am rămas cu ele și nu știu ce să fac. E senzația pe care o ai în fața unui mormânt – orice ai face e nepotrivit. Cam așa e și cu obiectele rămase în urma unui partaj.

Ți-ai dori să fie tradusă cartea?

Va fi interesantă și povestea traducerii, pentru că am o traducătoare din Serbia, vorbitoare de limba română. Am înțeles că dacă va fi publicată în Bosnia vor fi foarte atenți – ei spun că bosniaca e diferită de sârbă și se vor aștepta ca volumul să fie în bosniacă, nu în sârbă, iar dacă va fi în sârbă, se va considera deja un punct de vedere formulat. Ideea traducerii cărții va cuprinde exact tensiunea asta la care mă refer și sper să apară în 2015. Vreau să ajungă la ei, pentru că ei știau că o scriu, am încercat să le traduc în engleză unor bune prietene de-ale mele de acolo. A fost amuzant că erau destul de dezamăgite, din start era ideea că eu trebuie să scriu despre lucrurile frumoase, nu despre câinii străzii. Despre care, apropo, e o legendă – se pare că toți câinii ăștia au apărut după război și în ei se regăsesc sufletele celor morți, pentru că sunt niște câini destul de aparte – nu mușcă, dar au o formă de agresivitate: privesc în gol, au drumul lor, pare că tu ești o anexă a străzii lor.

De ce coperta asta pentru volum?

E o imagine care a ajuns un simbol (e revendicată din Turcia – perioada Războaielor Balcanice, 1912-1913, pare a fi făcută de un fotograf austriac) în campaniile anti-război, cu tema clară că războiul distruge familia. Latura socială a fotografiei mi-a spus destul de mult – e și plină de clișeu, dar și de emoție. Și exact așa cred că e și poezia din cartea asta, așa am simțit-o eu: abundă de clișeu și de patetism, dar cred că și de emoție adevărată.

Ce îți oferă poezia, Miruna?

De la bun început, pentru mine poezia a fost legată de libertate, de o formă de exprimare pe care cei din jur nu mi-o permit – am fost crescută într-o familie destul de burgheză în care trebuia să fii așa cum trebuie să fii, să vorbești și să te comporți ca fetițele; cred că asta m-a terorizat tot timpul și m-a făcut mai feministă decât era cazul. Erau deja setate niște așteptări care nu aveau legătură cu mine și poezia m-a eliberat. Eu empatizez foarte mult cu cei care sunt nemulțumiți că poezia mea e prea manifestă și cumva ușor ideologizată, că vrea să te convingă de niște chestii, pentru că e reactivă. Mie îmi place poezia care nu e reactivă, care e molcomă, în lumea ei, îmi plac poeții cu lumea lor, cum e Dan Coman, dar am găsit în poezie teritoriul ăsta de a scăpa de niște lucruri, cu avantajele și dezavantajele lui.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.