Un subiect senzaţional

Miezul verii e timpul când jurnaliştii ar omorî pentru un subiect de presă. Şi titlul celei mai recente traduceri din Coetzee, pe care o datorăm Irinei Horea şi editurii Humanitas. Summertime, în original, e parte din trilogia autobiografică Scene de viaţă provincială, şi singura carte în care Coetzee pune sarcina descoperirii de sine în seama altcuiva. Vincent, un ziarist tenace şi destul de greu de prins sub o etichetă: reporter monden cu veleităţi literare, răscumpărătorul unei memorii controversate, sau parazitul ei, obiectiv, pe cât se poate, sau co-producător, nu întotdeauna onest, al filmului unei vieţi. Puţin din toate, ar fi constatarea cea mai puţin riscanta. Aşa cum e Coetzee însuşi, cel care l-a inventat pe ziarist, aşa cum e povestea lui.

Care, la prima vedere, nu merită nici o biografie. Sunt cinci cei care dau seamă de omul pe care l-au cunoscut, nu foarte mult timp, nu foarte bine. Patru femei şi un bărbat. Evident, tonul care domină e cel de intrigă sentimentală cu iz intelectual. Povestea care-mi place cel mai mult, deşi ar avea toate ingredientele unei dramolete de provincie e prima, Julie, în care o profesionistă a psihoterapiei, dar şi o absolventă de literatură germană, analizează, retrospectiv, omul şi cărţile. Planurile se schimbă repede, în ce-l priveşte pe Coetzee: aici e un ratat, lâncezind cu tatăl lui, îmbătrânit înainte de vreme, fără nici o îndemânare, dar râvnind să fie un gospodar, aici e un amant pasabil sau măcar un refugiu consolator, aici un scriitor care promite că o să aibă ceva de dovedit lumii întregi. E relatarea cea mai lungă şi povestea cea mai sudată, deşi şi cea mai aventuroasă. Julie comite un adulter, cu ultimul om din lume care ar fi fost potrivit pentru aşa ceva. Îşi trăieşte propria exaltare şi propria dramă, în oglindă cu problemele şi căutările celui de lângă ea. Un artist la modul cvasi-patologic: „Bărbatul care şi-a confundat iubita cu o vioară” (formula evocă titlul unei recente cărţi despre boli mintale…). Şi alunecă uşor în conformism, nu doar în ceea ce o priveşte, ci şi în ce-l priveşte pe el: „Găseşte-ţi o femeie de treabă şi însoară-te”. Acelaşi lucru i-l spune şi Margot, o verişoară cu timpul îndepărtată, în ciuda foarte puternicelor legături din copilărie. Această a doua poveste e despre o reuniune de familie, la o fermă, unde ies la iveală – aceeaşi convenţie, în alt cadru – găurile din ceea ce părea o construcţie solidă, limitele şi avantajele conformismului. Şi despre cum poţi fi singur în mijlocul comunităţii. Şi despre cum nu-ţi foloseşte la nimic.

Cea mai frustă, poate pentru că se face că pricepe prea puţin, este exotica Adriana, brazilianca la care Coetzee a visat, nu atât ca femeie, cât ca la o rezolvare a amestecului de rase din Africa. O frumuseţe-umbrelă, un vis. Care pentru ea, mamă agasată de răspunderea faţă de cele două fete, deposedată brutal de soţul ei, într-o ţară străină, cu o datorie neîmplinită faţă de artista din ea, nu are nici substanţă, nici viitor. Adriana nu este o femeie fără spirit, stau mărturie explicaţiile ei despre viaţă şi dans, despre ritm şi uitarea de sine. Este doar nedreptăţită de destin, marcată de ratare, şi tinde doar spre cei acceptaţi de mainstream. Profesorul cu statut incert, animat de idealuri subtile, dar forţat să facă muncă de salahor intelectual nu intră în noul ei sistem, nu trece de garda pe care şi-a ridicat-o în faţa lumii. De-asta se grăbeşte să-l arunce la coş, deşi ceva-ceva o contrariază. Şi e tot timpul gata să-şi retragă vorbele, ca şi Margot.

În fine, Sophie e prezentă în carte ca o cochetărie. I-a fost colegă lui Coetzee când ajunsese deja universitar, la un curs despre literatura Africii. E franţuzoaică, şi au avut o relaţie. Nici pe departe atât de ofertantă ca aceea cu Julia şi, în definitiv, trecută sub tăcere. Nu aflăm mai nimic despre om din această ultimă poveste, în schimb aflăm că el, cel mort şi dezgropat de curiozitatea unui jurnalist, e un scriitor de Nobel. Iată poanta. De fapt, cum aflăm din discuţia cu Martin, singurul martor bărbat, concurent cu Coetzee pe un post la Universitatea din Cape Town, interviurile au loc în ordinea inversă consemnării lor în carte. Julia este ultima, iar Sophie se pierde fără o plasare clară, fiindcă este vocea de partea unui Coetzee care a ieşit deja la lumină, care e marele scriitor. Nu ea interesează, ci celelalte, venind din lumi diferite, cu poveşti diferite, percepându-l diferit, până la a-l distruge şi, în fapt, la a-l ficţionaliza. A trăit acest om? A fost el într-un fel care să se poată povesti? Probabil că nu, şi nici asta nu interesează. Autobiografia e un clenci şi atât. Interesează poveştile întreţesute, dramele politice şi umane, rezolvările mai mult sau mai puţin fericite. Adică literatură scoasă dintr-un bric-à-brac de vieţi, şi foarte bine scrisă. De Coetzee cel adevărat.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.