La revedere, Columbus, de Philip Roth

Traducere de Ona Frantz, Editura Polirom, 2012.

 Îmi place atît de mult Philip Roth încît o prietenă, exasperată dar păstrîndu-şi simţul umorului, mi-a făcut cadou un tricou pe care scrie: „Philip Roth fucked my mother”. Cînd i se publică, în State, cîte un nou roman îl primesc în două-trei exemplare de la prietenii mei, aşa că apuc să-l citesc înainte de a fi tradus şi, uneori, îl mai citesc o dată cînd apare şi în traducerea românească. În ultimii şase-şapte ani, am scris despre toate cărţile lui traduse la noi şi, dat fiind că supra-subliniez paginile romanelor sale, pe Philip Roth nu-l împrumut niciodată nimănui. Vă daţi seama cum sufăr în fiecare toamnă cînd nu i se acordă Premiul Nobel (deşi dacă i s-ar acorda abia acum aş privi-o ca pe o mare ofensă), dar mai ales, cît de descumpănit sînt ştiind că el şi celălalt mare idol al meu (întîmplător, tot un evreu tragic) – Woody Allen, nu se înghit.

În seria de autor pe care Polirom i-a dedicat-o în acest an, printre cele cîteva deja apărute reeditări, a fost tradus şi acest volum ce conţine nuvele titulară plus alte cinci povestiri. Philip Roth avea 26 de ani cînd debuta cu acest volum care cîştiga, în 1960, National Book Award. (Fac aici o paranteză ca să mă laud: am reeditarea americană a acestui volum cu autograf!!!)

Criticul din mine ar putea spune că toate povestirile de aici deţin deje elementele a ceea ce va defini stilul şi tematica literaturii lui Roth: conflictul interior cu evreitatea, problemele legate de apartenenţa la o clasă socială inferioară, legătura intrinsecă dintre erotism şi moarte, totul descris şi surprins cu subtilitate, dramatism şi, mai ales, cu umor.

Cititorul din mine vă spune însă că e vorba „doar” despre un tînăr bibliotecar care are o aventură cu o fată dintr-o familie înstărită („aglutinam ciudăţenia şi ineditul dintre noi într-o spumă care semăna cu iubirea”); despre un copil evreu care începe să-şi pună întrebări şi să creadă în imaculata concepţie („asta mă uimeşte pe mine mereu, că El a putut crea lumina; că a făcut peştii şi animalele, e tare şi asta…”) şi, ameninţîndu-l cu sinuciderea, îl obligă pe rabin s-o accepte la rîndul lui; despre un sergent forţat să acorde favoruri soldaţilor evrei („nu sîntem mai buni, dar sîntem aparte”) în armata americană în timpul celui de-Al doilea război mondial (povestirile astea două au produs şi o controversă pe care Philip Roth a dus-o pe noi culmi cîţiva ani mai tîrziu scriind Complexul lui Portnoy, poate cel mai satiric roman scris vreodată de un evreu la adresa evreităţii); despre criza maritală a unui bărbat de 59 de ani („mai devreme sau mai tîrziu, orice nevastă îţi găseşte punctul sensibil”); despre conflictul latent din sînul unei mici comunităţi evreieşti unde îşi face apariţia un evreu ortodox, văzut ca element aducător de necazuri  – temă pe care o va supra-aborda mai tîrziu şi Amos Oz…

N-are nici un rost să explici cum, debutînd cu asemenea povestiri, Philip Roth a ajuns atît de mare, dar o întrebare n-are cum să nu te bîntuie: cum ştie un băiat de numai 26 de ani să scrie despre toate astea?!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.