O educație emoțională, Alain de Botton

Alain de Botton scrie foarte bine. E foarte vagă această remarcă, știu, dar e și etalonul a ceea ce înseamnă „foarte bine”, din punctul meu de vedere. O să încerc să dezvolt asta în rândurile ce urmează pentru că s-ar putea să avem foarte mare nevoie să ne însușim învățăturile The School of Life, organizația condusă de acest atotștiutor deghizat în filosof.

În primul rând, trebuie să menționez că acest volum tradus la editura Vellant este un rezumat. Un rezumat a  tot ceea ce s-a scris până acum în colecția The School of Life. În același timp, poate însemna începutul educației într-o nouă materie, care deși nu există în școli, ar trebui introdusă: viața sau… teoria și practica avansată a „timpului cuprins între nașterea și moartea cuiva”.

Dacă ar fi să aleg să citesc o carte la nesfârșit, pentru tot restul vieții, fără nicio intenție de a o supraevalua, aș alege-o pe aceasta. Dar nu vreau ca doar eu și alți câțiva oameni să citească Alain de Botton. Vreau ca toți să-l citească pentru a transforma o lume în care nu e acceptată imperfecțiunea, în care se vorbește doar despre ceea ce ne iese bine, în care succesul este regula, iar eșecul excepția. O lume în care ne-am format un automatism de a răspunde cu mincinosul „bine” atunci când suntem întrebați ce facem. O lume în care omul se consideră mai mult decât se desconsideră, modestia fiind întruchiparea unei persoane fără personalitate, deși nu există acest termen. Toți avem personalitate, doar că cineva, cândva, a decis că una e mai bună decât cealaltă. Aici intervine Alain de Botton.

Ne demască pe toți. Lucrurile pe care nu le spunem despre noi au devenit gânduri ascunse care sunt ruminate până la înrădăcinarea lor adânc în ființa umană. De ce ascundem? Pentru că ne spunem că nu suntem normali. A deveni firesc prin redefinirea firescului! Cred că asta încearcă Alain de Botton să facă. Citindu-l, ne dăm seama că lucrurile rele pe care le credem despre noi sunt universale. Cu toată unicitatea noastră, împărtășim totuși aceleași frământări, aceleași frici, aceleași dorințe și așa mai departe. Doar că nu știm unii de alții și nu știm că le putem comunica. În primul rând, putem învăța să vorbim despre nebunia noastră într-o manieră amuzantă și charismatică, iar apoi cred că va fi mai ușor și vom desluși și modul în care ne putem exprima fără să lezăm sau să fim lezați. Dar degeaba își exprimă un singur om nebunia, dacă ceilalți nu-l ascultă în aceeași manieră. Inteligența emoțională funcționează atunci când toate părțile implicate o au. Partea bună este că poate fi dobândită. Cum? 

Dacă Alain de Botton ar fi român, cred că zicala lui preferată ar fi „repetiția este mama învățăturii”. Și mare dreptate are. Ai spune că e de la sine înțeles și de la sine practicat. Dar multe comportamente nu sunt însușite din cauză că nu le facem des. Suntem foarte entuziasmați când auzim sau citim despre cinci modalități prin care putem deveni fericiți sau despre șapte lucruri pe care le-am putea face pentru a ne întări musculatura sau despre trei alimente care ne fac să arătăm mai tineri. Dacă facem doar o dată ceea ce ne propunem într-o  după-amiază ploioasă, uităm. Uităm c-am vrut să ne îmbunătățim. Deci un prim pas ar fi ritualul, ne spune autorul.

Ritualul la mine înseamnă să-i citesc toată bibliografia. Cred că prima oară am citit Consolările filosofiei. M-a consolat faptul că pot spune că am citit filosofie, deși nu este filosofia brută, despre care am auzit că este de nepătruns. Când strugurii sunt prea acri sau când ceea ce ai vrea să citești este prea greu, citești explicațiile cuiva avizat despre teoriile altcuiva. Că tot vorbeam despre ceea ce nu spunem despre noi. Au urmat romanele (Eseuri de îndrăgostit și Ce se întâmplă în iubire) de care m-am atins doar pentru că voiam să văd cum scrie ficțiune, dar nu voiam neapărat să citesc despre relații de cuplu. Aici evidențiază foarte bine necesitatea reciprocității în inteligența emoțională, despre care vorbeam mai sus. Iar acum citesc în paralel Arta ca terapie și Religia pentru atei și nu mă mai pot opri din a-i cumpăra cărțile. 

„Putem fi siguri că nu există o persoană complet inteligentă – și probabil nici una de-a dreptul proastă”. Pe mine m-a înviorat această remarcă, deși la prima vedere nesocotește „bunul-simț” cu care suntem obișnuiți. Tindem să gândim în termeni extremiști, ceea ce face dificilă deschiderea noastră către inteligența emoțională care e descrisă în carte foarte vast și foarte pertinent la pagina 7. Eu aș rezuma astfel: inteligența emoțională este cea care redă nuanțele griului vieții și care ne ajută, ulterior, să adaugăm culoarea pe măsură ce trăim.

Recomand cu toată ființa mea egoistă Alain de Botton, nu numai această carte. Ca să pot vorbi despre ce ne învață cu toată lumea. Desigur, vă va ajuta și pe voi. Trust me and my „selfish gene”! You have one too!

Recenzie scrisă de Corina Ioana Ciucardel, librar la Cărturești Brașov

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.