300-x-300

Despre Raftul de parenting, de vorbă cu Irina Petrea

banner-newsletterDespre vocaţia profesională, cărţile copilăriei şi cum arată show-ul Supernanny în lumea întreagă, dar şi în viaţa Irinei Petrea, într-un interviu cu cea supranumită „cea mai cunoscută supernanny din România”. Ocazia este, într-adevăr, specială: am alcătuit împreună un raft ales, Raftul de parenting, cu dedicaţie specială pentru părinţi.

Povesteşte-ne puţin despre parcursul tău profesional în domeniul parentingului? Ce simţi că te reprezintă în primul rând pe latura profesională? Eşti psiholog, terapeut, realizator şi prezentator TV, ai scris două cărţi… Eşti toate laolaltă sau consideri că unele dintre aspecte predomină în prezent?

Cred că vocația mea este aceea de educator, de pedagog. Mama îmi spune adesea că eram un copil „sfătos”, în stare să asculte empatic pe cei din jur, să mediteze, să pună întrebări care să te pună pe gânduri, să vină cu sugestii și să pledeze cu pasiune și convingere pentru o idee. Până la urmă, tot ce am făcut se reduce la educație. În prezent, munca mea înseamnă cabinetul individual de psihoterapie, școala Metropolitană ARC, presa scrisă, mediul online și conferințele organizate în cadrul campaniei „Un părinte mai bun” unde publicul doritor de informații mă întâlnește „în direct”.

Supernanny este un reality show TV care a apărut inițial în Marea Britanie, în 2004. Apoi formatul a început să circule în lumea întreagă, mai mult sau mai puţin adaptat contextului din ţările respective: din Australia în România, trecând prin Malaezia, China, Cehia sau Israel, ca să numim doar câteva dintre ele. Ai avut ocazia să urmăreşti vreuna dintre aceste emisiuni? Ai o preferată anume? Dacă da, din ce motive? Ai prins ceva de la „omologii” tăi, pe care l-ai folosit mai apoi în emisiunile realizate de tine?

Emisiunea „Supernanny” a fost un hit în multe țări din lume și în multe încă mai continuă. Sigur, în unele țări, a stârnit și controverse, ca de pildă în Suedia sau SUA și unii și-au făcut un titlu de glorie atacând-o cu argumente mai mult sau mai puțin validate științific. Am urmărit-o în câteva emisiuni pe Jo Frost, cea care susține show-ul din Marea Britanie și Statele Unite, dar și pe Cathy… versiunea franceză a lui Superanny, care, din păcate, a trecut în neființă de câțiva ani buni și o emisiune cu versiunea RTL. Preferata mea a fost Jo, grație personalității ei, însă eu nu m-am inspirat de la nimeni. Supernanny nu a fost un rol pentru mine, ci doar un alt nume pentru Irina Petrea. Am pus în show-ul „Supernanny” tot ce am învățat din cărți și din experiență lucrului cu copiii, tot ce am știut și tot ce sunt. Ideile, replicile, gesturile, totul îmi aparține. Numai hainele nu au fost ale mele, însă au fost alese împreună cu mine J.

Cât de importante au fost cărţile în parcursul tău profesional? A determinat vreuna dintre ele o schimbare majoră de perspectivă dintr-un punct de vedere sau altul?

Cărțile „Si tu poți fi Supernanny” au fost și rămân o cale extrem de personală și directă de a ajunge la public. Pe mine m-au ajutat să sintetizez ceea ce știu, să reflectez asupra a ceea ce am învățat, am descoperit și am aplicat și rămân un moment de referință în parcursul meu profesional.

Avem un proiect special pe Carturesti.ro şi în câteva din librăriile din Bucureşti: un raft ales, alcătuit din lucrări recomandate în totalitate de tine pentru părinţi, dar şi pentru cei interesaţi în genere de acest domeniu. Care au fost criteriile de selecţie? Care sunt preferatele tale din raftul special de pe Carturesti.ro şi de ce?26-280391-Coperta_fata

Am selectat acele cărți care răspund principalelor întrebări și preocupări ale părinților, dar și pe cele care, deși nu atrag atenția publicului grație titlului sau autorului, conțin idei atât de importante, încât ar trebui să facă parte din bibliografia obligatorie a oricărei persoane devenită părinte sau pe cale să devină părinte. De asemenea, toate aceste cărți îi vor ajuta pe cititori nu doar să își înțeleagă rolul de părinte mai bine, ci să își reanalizeze copilăria și relația cu proprii părinți, cu familia de origine, să își înțeleagă parcursul personal și să se dezvolte nu doar ca părinți, ci și ca persoane.

Îmi este foarte greu să aleg niște „cărţi preferate”. Eu le prefer pe toate, însă dacă este să vorbesc despre acelea care au rezonat în mod deosebit cu mine, aș menționa: Aldo Nauri –  „Cum să ne educăm copiii”, Virginia Satir – „Arta de a făuri oameni”, Antoine Alameda – „7 păcate ale vieții de familie”,  Gail Parent și Susan Ende – „Cum să te comporți cu copiii tăi deveniți adulți”.

Cu ce carte din raft ai propune unei mămici, care nu a abordat niciodată relaţia ei cu copilul prin cărţi, să înceapă şi de ce tocmai cu această carte?

Cu cartea mea J)). Poate să înceapă cu ceea ce este mai potrivit pentru problema ei sau vârsta copilului.

26-318154-Coperta_fataCum s-au întâmplat cele două volume „Şi tu poţi fii supernanny”? Cât de greu sau de uşor a fost sa le scrii?

Ambele „s-au întâmplat” surprinzător de repede. Prima a durat 6 săptămâni, a doua a durat 8. Am fost contactată de Editura Trei să scriu o carte de recomandări pentru părinți. I-am rugat să mă lase un weekend să văd ce sunt în stare să aștern pe hârtie. Am așternut 40 de pagini și în câteva zile am semnat contractul. Restul, știți cum se spune, e istorie…

Dincolo de lucrările de specialitate, ce altceva îţi place să citeşti? În ce momente?

Îmi place să citesc literatură, de preferință anglo-saxonă. Însă îmi place să descopăr autori noi și, în anii din urmă, am „explorat” mai mulți autori scandinavi. Citesc ori de câte ori am timp, însă cel mai mult în vacanțe.

Cărţile copilăriei?

„Legendele Olimpului”, „Basmele românilor”, seriile de „Poveşti nemuritoare”, „Alice în Țara Minunilor” au fost preferatele mele în perioada școlii primare. La gimnaziu, am devorat „Povestirile istorice” ale lui Dumtru Almaș, seria „Cireşarii”,  romanele lui Alexandre Dumas, Victor Hugo, Mihail Sadoveanu, Henry James și am avut și o perioadă în care am citit numai romane polițiste (Rodica Ojog-Brașoveanu, Arthur Conan Doyle, Agatha Christie). În liceu, a fost mai ales bibliografia obligatorie, dar am descoperit cu deliciu proza fantastică a lui Mircea Eliade și Vasile Voiculescu.

Cum crezi că se întâmplă lucrurile astăzi pentru copii: de ce mai degrabă se uită la televizor decât să citească? Ce sfaturi le-ai da părinţilor pentru încurajarea lecturii?

Din toate timpurile și de oriunde, oameni s-au hrănit cu povești. La început a fost tradiția orală, apoi au fost cărțile, a apărut cinematograful și, în cele din urmă televizorul, care ne spune în doar 120 de minute o poveste în imagini și replici. Evident, acum putem descărca de pe internet adevărate videoteci!

Părinții nu pot încuraja copiii să lectureze decât dacă ei înșiși citesc și dacă au în casă cărți. Filmând atâția ani în atâtea case de români, am rămas descumpănită să văd că bibliotecile au din ce în ce mai puține cărți și din ce în ce mai multe obiecte de decor. Acum câteva luni, dornică să îmi cumpăr o „biblioteca” nouă pentru cărțile mele, am rămas surprinsă de incompatibilitatea designului acestui tip de mobilier cu destinația să inițială. Se pare că astăzi „biblioteca” este locul unde îți poți monta televizorul și ține obiecte de decor (vaze, lumânări, fotografii etc), nicidecum cărțile. Dacă vreți așa ceva, căutați la secțiunea „etajere”.  26-242132-Coperta_fata

Copiii au nevoie să înceapă cu cărți subțirele, cu litere mari și ilustrații frumoase. Au nevoie să poată ține cartea în mâini în mod confortabil și să o poată citi cât mai repede, astfel încât să nu amâne la nesfârșit satisfacția de a o fi terminat. De asemenea, trebuie început cu subiecte care sunt interesante pentru copii. Evitați tomurile voluminoase și scrisul mărunt. Orice copil va claca în față unui asemenea volum, oricât de interesant ar putea fi acesta. Un punct bun de plecare sunt fanteziile (poveștile, legendele, miturile, basmele, povestirile SF, aventurile fantastice) care aprind imaginația copiilor. Jocurile video pe care le joacă copiii sunt tot povești, însă atractivitatea lor este că pot intra literalmente în poveste schimbând-o, lucru care nu se întâmplă cu cărțile și nici cu filmele. Poate tocmai acest lucru explică fascinația pe care aceste jocuri le exercită asupra copiilor noștri. Faptul că pot participă în poveste și o pot schimbă după cum vor.

În afară de cărţi, există oameni pe care i-ai întâlnit şi care au influenţat într-un mod aparte viaţa ta profesională?

Categoric au fost persoane (unele dintre ele adevărate personagii) care mi-au influențat traseul profesional: mama, câteva prietene, foști colegi de muncă, oameni care mi-au încredințat proiecte sau mi-au inspirat idei. Se cuvine să numesc aici și „treimea” Editurii Trei:  Prof. Vasile Dem Zamfirescu, Silviu Dragomir și Magdalena Mărculescu, cei care mi-au dat șansa să devin și autor.

Cel mai mare succes în privinţa unei situaţii problematice cu care ai lucrat? Cel mai mare eşec – din acelaşi punct de vedere?

Nu îmi dau seama acum. Nu gândesc în termeni de succes și eșec. Totul este doar experiență de viață. Am avut parte de multe situații problematice, de succes și de eșec din plin. Pot spune că mă bucur nespus atunci când mă sună oameni (sau mă întâlnesc întâmplător cu ei) și îmi spun cât de mult i-am ajutat (fără ca măcar să știu) și mă întristez să văd cum unii părinți se lasă devorați de suferințele lor și nu se pot bucura de experiența de părinte.

În cele din urmă, de unde până unde aplecarea către relaţiile dintre părinţi şi copii? Are în vreun fel legătură cu propria ta copilărie?

Vocație, destin, întâmplare… Unii ar putea spune că e scris în nume, alții în astrograma personală, alții ar putea spune că reprezintă o înlănțuire logică de factori, situații și decizii. Are legătură cu propria copilărie? Evident că da. Acolo, în copilărie, sunt zorii istoriei noastre.

Interviu de Monica Anghel



There are no comments

Add yours