one life

Recenzie: Iordache, One life left, Fiver House Records, 2011

Multe sunt de admirat la Iordache, dar cea dintîi calitate a lui îmi pare a fi încăpăţînarea: omul nu se lasă.Dacă nu sunt bani de înregistrări, strînge de la fani măcar o parte. Dacă cei mai mulţi dintre “directorii muzicali” de prin radiouri nici măcar nu-i ştiu numele mic (Mihai), se strecoară discret în cîntece Kumm/Sarmalele Reci. Dacă publicului subţire de la Green Hours îi pute rap-ul, se amestecă el cu Martorii lui Norzeatic.

Zecile (sutele?) lui de colaborări sunt impuse de o piaţă deloc blîndă cu jazzul: ori împreună, ori deloc. Dar raţiunea profundă e alta: “Jazzul nu se poate cînta decît împreună, altfel e o păcăleală”, spunea Iordache într-un interviu de la începutul acestui an. Ai zice că e un truism, dar să ridice mîna cine nu s-a lovit de vedete jazz locale care se comportă de parc-ar putea să umble pe apă. Nimeni? Mulţumesc.

Printre ei – Toni Kühn, pe care Iordache îl admiră din adolescenţă. Contrabasistul Uţu Pascu şi toboşarul Tavi Scurtu formează o secţie ritmică redutabilă (e obligatoriu să-i vedeţi live, vă provoc să staţi locului!), iar pe Petre Ionuţescu şi pe Lucian Nagy îi ştiţi de la Blazzaj. Albumul nu are însă avantajele lui Friday şi nici pe cele ale lui Dissipatin’ . Acum ştim cum sună Iordache “solo”. Prin ce ne surprinde?

Prin generozitate, în primul rînd. Da, e albumul unui saxofonist, lucru evident din primele secunde ale lui Triangle, cîntecul care deschide One life left. Dar nu trece mult pînă cînd încep să-şi facă de cap chitara lui Dan Mitrofan şi un sintetizator RDG-ist. Poţi considera Triangle un curs scurt de swing, dar n-ai nevoie de proptele teoretice ca să-ţi placă: e o “discuţie” între instrumentişti, care dă de-a dura o temă relativ simplă şi care schimbă pe ici pe colo ritmul fără emfază, aproape imperceptibil. O joacă.

Iordache mărturiseşte, de altfel, că albumul e inspirat într-o oarecare măsură de jocuri electronice de dinainte de ’89, precum Ms.PacMan. Nu cred că ar trebui să-i luăm vorbele at litteram. Pentru că One life left nu e un album paseist, în ciuda aparenţelor. Peace sună mai degrabă relaxat-nouăzecist (aş spune lounge-ish, dar mi-e să nu se-nţeleagă că e vorba de muzică de lift), One live left şi Suriname sunt funk, pe Pyramid aş pune, poate grăbit, ştampila cool jazz. Dacă mă gîndesc bine, găsesc şi urme de vals ici-colo.

Dar tocmai asta ar fi prostia: nu e cazul să te-apuci să asculţi cîntecele cu Shazzam şi să-i lipeşti fiecăruia cîte o etichetă. Jazz-ul, ca oricare altă muzică onestă, e libertate: a artiştilor (care încearcă, încearcă, încearcă – muzicienii strînşi de Iordache au înregistrat fiecare piesă împreună, în priză directă, pînă cînd toate au sunat cum trebuie) şi a publicului (care e liber să decripteze cîntecele după cum îi trece prin cap).

Iar One life left este exact asta: şapte muzicieni din secolul al-XXI-lea îşi onorează înaintaşii şi se amuză adăugîndu-le experienţele lor.

Încăpăţînarea despre care vorbeam a saxofonistului român porneşte de la refuzul de a sta cuminţel în ghetoul cîntăreţilor de jazz. De aceea îl plac oameni de tot felul şi de aceea, cred, s-ar simţi un pic jenat dacă l-aţi asculta ţinîndu-vă “intelectualiceşte” de falcă, pătrunşi de profunzimea muzicii şi nu de voioşia ei, de buna ei dispoziţie. Alex Ross, cronicar al revistei “New Yorker”, le propunea un tîrg cîntăreţilor de jazz care vorbesc doar despre muzică, fără să-i lipească determinanţi precum “clasică”: luaţi voi “clasicul” şi lăsaţi-mi mie “muzica”. Iordache nu vrea să facă tîrgul ăsta. (Filip Standavid)



There are no comments

Add yours