Elena Vlădăreanu: Suntem captivi ai mitului artistului sărac și inspirat

Elena Vlădăreanu a publicat recent volumul de poezie Bani. Muncă. Timp liber, colecția Vorpal, Editura Nemira. „Elena Vlădăreanu dă voce tuturor vocilor care șoptesc pe la colțuri, dar nu vorbesc despre propria condiție, dă o voce, în mod radical, frustrării, furiei și fricilor unor artiști care nu mai au timp să se ocupe de arta lor, fiind confiscați de știința supraviețuirii, captivi în ecuația bani/muncă/timp liber.”, a scris Svetlana Cârstean pe coperta cărții.

Un interviu de Andra Rotaru.

Foto: Alexandru Dolea

Când se vorbește prea mult despre bani, muncă și timp?

Cred că aici e un paradox. Deși vorbim mult despre bani, muncă și timp, de fapt nu vorbim niciodată cu adevărat. Cel puțin noi, ăștia, artiștii, literații mai ales, nu o facem, de parcă ne-am hrăni cu duh sfânt. Bun, ne plângem unul pe umerii celuilalt atunci când suntem între prieteni, dar organizat nu o facem niciodată. Pentru că e delicat. Suntem captivi ai mitului artistului sărac și inspirat, avem o problemă cu producția, cum să plătești ceva ce este evanescent. În urmă nu cu mai mult de cinci ani, unii editori încă se purtau de parcă îți făceau o favoare atunci când îți publicau o carte, când de fapt întotdeauna a fost o relație de muncă între scriitor și editor. Scriitorii încă sunt invitați să susțină lecturi de + 20 de minute sau să prezinte cărți sau să vorbească în diverse întâlniri, să fie performeri și animatori, for free, de parcă singura preocupare și singurul țel  ale celui care scrie este să se expună, să facă puțin exhibiționism și nu găsește prilejul. Totodată remarc cu bucurie o profesionalizare a mediului, tot mai des organizatorii de evenimente precizează din start dacă lectura se plătește și cu cât (atunci când nu se, e jenant și nimeni nu aduce vorba), tot mai des se plătesc contribuțiile în volume colective, tot mai des primești drepturi de autor din publicarea unei cărți. Asta şi pentru că tot mai mulţi organizatori de evenimente literare au început să acceseze linii de finanţare, alea care sunt, AFCN şi locale, puţine. Bun, banii sunt câți sunt, nu ne iluzionăm și nici nu mai visează nimeni să trăiască exclusiv din scris (sper), deși, cumva, chiar o facem, dar altfel. Nu utopic-romantic, la măsuța mea de brad scriindu-mi versurile dictate de sfânta inspirație, ci oriunde, scriind orice, mai ales la comandă, dar scriind.

În fine, nu vreau să mă afund în chestia asta pe care o simțim, știm cu toții. Vreau să mai spun ceva despre timp, pentru că și aici e cu dus-întors. Când lucrezi (și) ca independent, așa cum o facem tot mai mulți dintre noi, noțiunea de timp/ timp liber dispare sau își pierde sensul. Teoretic ai tot timpul din lume, practic nu ai deloc. Împărțirea clară (și sigură, sănătoasă) a timpului dispare, și ajungi să lucrezi noaptea, în week-end, în vacanțe, în tot restul timpului cât nu ești ocupat cu the real fulltime job.

Ai putea pune un preț pe ceea ce scrii?

Ei, și aici e o problemă, că nu suntem educați să ne valorizăm munca. Sunt convinsă însă că această deficiență este a noastră, cred cu tărie că viitorii scriitori, care acum termină liceul, vor fi mult mai dezinhibați în ceea ce privește valoarea propriei lor munci decât suntem noi. Da, teoretic pot să apreciez cât face ceea ce scriu, dar doar teoretic. Practic încă mă simt stânjenită să întreb de bani sau să mă arăt nemulțumită. Cumva, cartea mea a început să vorbească în numele meu. Nu că a cerut bani pentru mine, dar oamenii, nu toți, doar unii dintre ei s-au simțit obligați să se justifice: nu avem fonduri, nu avem bani, poate data viitoare va fi mai bine.

Ai vedea textele autorilor români contemporani scoase la licitație? Cum ar arăta evenimentul?

E un exercițiu de imaginație pentru care, recunosc, nu am imaginație suficientă. Nu sunt foarte sigură că „văd” ceea ce îmi ceri tu. Poate că ar trebui să se precizeze în întrebare ce înseamnă scriitori contemporani. Că dacă ne referim la Mircea Cărtărescu, poate aș „vedea”, dar pentru alți scriitori contemporani mai greu. Iar asta ține strict de o piață a valorilor, diferită de cea artistică şi totuşi strâns conectată cu aceasta. Pentru ca bunul  – că e vorba de manuscrise, de obiecte care au aparținut scriitorilor etc. –  unui scriitor să ajungă într-o licitație, atunci scriitorul trebuie să treacă proba timpului, a recunoașterii (inter)naționale, să intre într-un context simbolic chiar şi negativ, să beneficieze de o validare care nu are neapărat de-a face cu esteticul, dar care să-l facă să strălucească în ochii potenţialului colecţionar. Cred că într-o licitaţie, un bun care i-a aparţinut lui Păunescu bate un bun al oricărui alt scriitor contemporan cu adevărat valoros.

Cred însă că evenimente caritabile cu texte ale scriitorilor contemporani oricând pot fi făcute.

Cum te relaționezi cu acele categorii de „artiști pentru bani”?

Nu sunt sigură că înțeleg ce înseamnă artist pentru bani. Un muzician, indiferent de genul muzical pe care-l practică, este plătit și se așteaptă să fie plătit pentru prestația sa. Asta îl face artist pentru bani? Dacă mi se solicită un text pentru o carte sau pentru o revistă, mă aștept, chiar dacă poate nu o s-o spun, să fiu plătită pentru munca mea. Chiar dacă nici nu o să fiu. Asta mă face artist pentru bani? Un artist fotograf căruia o publicație îi solicită o fotografie spre publicare se așteaptă să fie plătit. Asta îl face artist pentru bani? În fine, ai prins ideea. Poate că ar trebui să mă gândesc la ceea ce în mod obișnuit numim artă comercială. Față de cei care fac artă comercială, care să se vândă în draci și să-i umple de bani, am tot respectul și toată admirația. Cred că este o treabă foarte serioasă, o presiune incredibilă pe ei, să fie mereu disponibili, să nu schimbe, să nu aia, doar ailaltă. Eu, categoric, nu aș fi în stare de așa ceva. Și nici să produc text ca fulltime job nu știu cât aș putea. Am făcut cândva un interviu cu un scriitor profesionist în adevăratul sens al cuvântului, un om care trăiește din asta, are succes, textele lui sunt cunoscute, este plătit etc. Și îl întrebam de program și era ceva de corporatist aproape: se trezea, își lua cafeaua, micul dejun, citea presa și răspundea la mailuri, apoi scria câteva ore, lua prânzul, o mică pauză, iar câteva ore de scris până seara, când ieșea pentru cină. Un program-ceas. Mi s-a părut admirabil și înspăimântător totodată. Dar poate acesta este secretul. Eu prefer constrângerea, lipsa de organizare, deși atunci când lucrez la ceva vreau siguranța celor câteva ore de scris pe zi. Mă simt frustrată dacă nu le am sau dacă le am la alte ore decât cele cu care m-am obișnuit.

E mai simplu să ceri bani pentru munca ta atunci când nu ești artist? De ce?

Da, deși nu ar trebui să fie. Pentru că arta încă este percepută ca o pasiune, ca un hobby, ca violon d’Ingres, ca un răsfăț, o plăcere pe care ți-o faci ție în primul rând. Nu pari că muncești. Nu pari că transpiri. Nu meriţi să simţi şi plăcere şi să fii şi plătit pentru asta.

Ce este capitalul simbolic pentru tine?

Capitalul simbolic pentru mine e ca la carte: onoare, prestigiu, recunoaștere. Și uite așa poziția, și uite așa puterea. Puterea, banii. Unde se termină însă acumularea de capital simbolic şi începe puterea…

„Artiștii nu se reproduc”, scrii într-un poem.

Ei, da, e o ironie la adresa mea mai ales. La adresa acestei întrebări obsedante, cum continuă viaţa ta artistică după ce ai născut? Poţi să fii şi acolo şi dincolo? E un moment în care te uiţi în jur şi îţi spui: uite, ăla nu are copii, nici ăla, nici ăla şi aşa arată lumea artistică, în care se strecoară şi câte un ciudat sau o ciudată cu o mânuţă mică agăţată de un picior, te uiţi în jos şi vezi un omuleţ, mai poţi să treci între artişti cu omuleţul ăsta după tine sau mai bine îl laşi la intrare? Nu poţi face asta, bineînţeles, aşa că nu mai bine nu mai intri nici tu? În fine, tot soiul de întrebări mai mult sau mai puţin justificabile, mai mult sau mai puţin stupide, dar care, slavă cerului, au o perioadă limitată. Când perioada asta se încheie, scapi de ele, îţi dai seama că ai mers înainte în tot acest timp, că nu eşti mai puţin artistă, ba dimpotrivă. Sigur, nu e tot timpul aşa. E posibil ca la sfârşitul acestei perioade să-ţi dai seama că totul s-a sfârşit pentru că, nu-i aşa, artiştii nu se reproduc, la ce ţi-a trebuit?

Ce compromisuri nu ai face?

În primul rând presupun că e vorba de bani, bani mulți. Că de-aia e compromis. Deci nu aș scrie texte pentru oameni politici, indiferent de culoarea lor politică. Hm. Şi acum mă gândesc cum m-am repezit eu asupra răspunsului, suntem atât de siguri pe noi, că nu vom face aia şi nici ailaltă, că ştim atât de bine cum arată un compromis şi că îl vom identifica de cum ni se va arăta în faţa ochilor şi că vom şti să ne ferim. Dar uităm esenţialul: suntem oameni şi oamenii fac mereu compromisuri. Poate nu pentru bani ne vom sacrifica verticalitatea, dar o s-o facem pentru acceptare, pentru poziţie & putere, pentru iubire, pentru mai ştiu eu ce. Hai acum să facem un exerciţiu de sinceritate, cine nu, niciodată pentru nimic de mai sus să arunce primul piatra.

_

Elena Vlădăreanu a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti (Română-Franceză, 2004) şi masteratul interdisciplinar Spectacol, Multimedia, Societate al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii din Bucureşti (2014) cu o cercetare despre performativitatea poeziei contemporane. A publicat volumele spaţiu privat. a handbook (Cartea Românească, 2009, cu desene de Dan Perjovschi), Non Stress Test (Casa de Pariuri Literare, 2016), Bani. Muncă. Timp liber (Editura Nemira, 2017), precum şi poezie în mai multe antologii, printre care The Vanishing Point That Whistles. An Anthology of Contemporary Romanian Poetry (2011, USA) şi No Longer Poetry. New Romanian Poetry (2007, UK). http://www.elenavladareanu.ro/

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.