Câteva idei despre Art Safari, ediția mai-august 2022

Text de Alexandru Rădvan

Alexandru Rădvan este artist, lector universitar dr al Departamentului Pictură al Universității Naționale de Arte din București și, în 2022, curator al expoziției “Irina Dragomir – Roșu, galben și albastru” din cadrul ediției a noua a Art Safari.

Art Safari mai-august 2022 a fost departe de a fi perfect. Într-una dintre expoziții nu se vedeau etichetele, în alta era prea cald în anumite săli, altă expoziție era plină de falsuri – după cum explica un critic de artă cuiva chiar în timpul vernisajului, undeva era muzica prea tare și lucrările prea mici, se cheamă safari și în safari sunt ucise mișelește animale, iar societatea noastră are griji mai importante… Acum, că am lămurit cât de șubred s-a prezentat Art Safari și că nu este decât un ghem de interese și ne-am simțit răcoriți de gândul că nu am fost duși de nas nici de această dată, putem vorbi despre acest eveniment.

Introducere: ce contează

Aș începe cu ceea ce cred eu că reprezintă principala calitate a acestui pavilion de artă, muzeu temporar, expoziție prelungită: se întâmplă. Că ne place ori nu, Art Safari a ajuns la ediția a noua. Să ne amintim că ne aflăm în România, țară recunoscută pe plan mondial pentru numărul record de bienale  de artă cu o singură ediție, prima. Așadar, doar faptul că o manifestare a depășit pragul psihologic al tradiției și a răzbit până la ediția a doua și de acolo la a noua, merită o bilă albă.

După cum este și firesc, unele aspecte ce țin de organizarea evenimentelor de acest tip s-au rodat în decursul celor nouă ediții, așa încât mecanismul funcționează fără sincope, cel puțin nu unele vizibile. E cu multe lucruri, e central, e glam, prezintă arta ca pe un produs special, ca să nu spun de lux, e și cu muzică și cu prosecco, cu tururi de noapte, cu ghizi, voluntari etc. E cu foarte multe dintre lucrurile pe care le-am văzut asociate manifestărilor artistice de un nivel mai ridicat în țările în care artele vizuale contează. Să ținem minte acest contează, fiindcă voi insista asupra lui mai târziu.

Expozițiile prezentate în multe ediții Art Safari au avut marele defect de a nu mulțumi pe toată lumea și desigur că tradiția a fost consolidată și în acest an. Cu ocazia fiecărei deschideri a unui nou pavilion, câteva zile au invariabil agenda organizată în jurul discuțiilor referitoare la ce se poate vedea pe pereții acestuia. În lumea cultural artistică a Bucureștiului, mai toată lumea atinge măcar tangențial acest subiect. Unii spun că au fost, alții că se vor duce, iar o categorie destul de largă arborează mai mult sau mai puțin iscusit o indiferență nobilă față de evenimentul căruia îi reproșează vulgarizarea artei. O parte admite că detestă evenimentul și mai ales pe organizatori, altă parte e supărată pe piața de artă, iar cel mai comic segment e cel care se preface că nu a auzit  de deschidere (asta în condițiile în care metrouri, autobuze, spoturi publicitare, bannere îți spun cu luni înainte că se va întâmpla ceva cultural la tine în oraș). Altfel zis, chiar și cei care nu dau notă de trecere Art Safari (nu că ar fi obligatoriu), tot se raportează la el într-un fel sau altul. Nu doresc să fac apologia Art Safari aici. Cred că e un eveniment perfectibil , dar care în niciun caz  nu poate fi demonizat.

Ediția a noua a conținut cinci expoziții, întinse pe axa timpului între jumătatea secolului XIX și 2022. O expoziție amplă dedicată lui Theodor Aman, un grupaj Picasso/Dali structurat în jurul muncii acestora la baletul Tricornul de Manuel de Falla, o expoziție Marcel Iancu, una având-o  ca protagonistă pe Barbara Klemm, nume important în istoria foto jurnalismului, o largă expoziție personală Irina Dragomir, pictoriță din noua generație. Aceasta a fost oferta mai-august de anul acesta. Voi încerca să mă abțin de la comentarii și aprecieri referitoare la calitatea expozițiilor, în primul rând pentru că uneia dintre expoziții i-am fost curator (Irina Dragomir, Roșu, galben și albastru), așadar nu ar fi o analiză echilibrată. Vreau să vorbesc despre efectele pe care le-au avut, despre urmele pe care le-au lăsat aceste expoziții, chiar dacă scriu acest text la mai puțin de o săptămână de la închiderea ediției a noua.

Publicul

Presupunând că am putea fi absolut sinceri în privința următorului subiect, toți cei care avem treabă în lumea artelor vizuale ar trebui să recunoaștem că suferim de o acută lipsă de public. De la cea mai ponosită expoziție de pictură de la Căminul Artei și până la expozițiile mari  organizate în muzee, trecând prin toate evenimentele din galerii private, spații independente, absolut orice manifestare a artelor plastice/vizuale se adresează unui număr foarte restrâns de vizitatori. Vernisajele nu intră la această socoteală. Chiar dacă e multă lume, jumătate se uită la pahar, nu pe pereți. De multe ori viața unei expoziții se rezumă la acea seară. Alt lucru izbitor este că dacă mergi la aproximativ șase, șapte evenimente, ajungi să cunoști pe toată lumea, ceea ce înseamnă că expozițiile rulează același public, aproximativ aceleași grupuri. Fiecare gen artistic își are grupul său și uneori mai vezi și figuri de la Simeza la MNAC, dar aproape niciodată nu ai senzația că te afli înconjurat de cincizeci de necunoscuți veniți din diferite domenii doar ca să consume artă.

În orele petrecute la Art Safari am savurat acest lucru. Zeci de figuri noi, zeci care formau sute de oameni (probabil că s-or fi format și mii, dar eu nu am stat atât de mult) cărora nu le mai văzusem niciodată fețele. Unii recunoșteau, emoționați clar, că sunt pentru prima oară într-o expoziție. În serile cu night tour se făcea o coadă de o sută și ceva de oameni care plătiseră un bilet deloc ieftin ca să vadă artă și să li se vorbească despre artă. Au fost și situații în care au fost mai mulți vizitatori decât erau programați și a trebuit să se formeze grupuri noi pentru ghidaj. Nu am putut să nu fac în mintea mea niște comparații cu situațiile pe care le-am descris în paragraful anterior. Dacă ar fi să spun un singur lucru bun pe care îl face Art Safari, acesta este: a contribuit masiv la deschiderea fenomenului artistic către publicul românesc.

Aman

Al doilea lucru bun care se întâmplă aici sunt expozițiile mari: Aman de anul acesta, Mutzner, Tonitza, Luchian din alți ani. Nu au fost perfecte, de acord. Nu se citeau bine etichetele la Aman, de acord (bine că se vedeau clar lucruri mai puțin importante, cum ar fi picturile). Nodul în papură, mai justificat uneori, mai fără bază alteori, și-a făcut simțită prezența și la ediția a noua. Mi se părea ciudat doar faptul că foarte puține voci din domeniu remarcau ceva notabil, după părerea mea, anume că niciodată nu văzuserăm atâta Aman la un loc. Vreau să precizez ceva în legătură cu acest pictor. Cât timp am fost în școala de arte, liceu adică, în prima jumătate a anilor 90, Aman era aproape totalmente desconsiderat. Un academist prăfuit, era exemplul negativ, de așa nu. Chiar dacă îți plăcea Aman, era indicat să nu îți manifești în gura mare acestă opțiune. Știam ceva Aman-uri, nu înțelegeam ce e atât de rău la unele dintre ele, de ce n-ar fi trebuit să prețuim studiile de natură, de exemplu.  A fost pentru prima oară la Art Safari când am remarcat ce personalitate puternică și ce tenacitate se ascundea în acest artist, ce capacitate de muncă și câte lucruri a realizat într-o existență scurtă, doar șaizeci de ani.  Sunt absolut convins că multor specialiști în secolul XIX cu favoriți le-au mirosit acru diverse lucruri în această expoziție (asta dacă au catadicsit să coboare din Olimpul personal și să intre în ea), sunt convins că expoziția nu atingea toate profunzimile necesare, dar…ni l-a adus în atenție pe Theodor Aman, ni l-a făcut viu și simpatic, ne-a fermecat, pe scurt, a făcut ceea ce profesorii și specialiștii de care spuneam (dintre care am avut de asemenea profesori) nici măcar nu au încercat să facă: să ne fascineze. Opera unui artist moare dacă este lăsată la prăfuit pe un raft de bibliotecă sau într-un depozit de muzeu, oricât de serioase ar fi acestea.

Picasso & Dali

Cu cât crește notorietatea numelor, cu atât nodul din papură devine mai complex. Dacă spui Picasso și Dali, garantat vei avea niște reacții puternice în rândurile oamenilor din mediul artistic. Locurile 1, 2 și 3 la acest fel de Ce spun românii sunt ocupate de aceeași problemă arzătoare tranșată ferm ca în schițele lui Caragiale: nu-s originale, mă, fugi d-aici! Ca și în cazul lui Aman, se ignora exact substanța expoziției, anume munca celor doi artiști la un balet devenit punct de reper în istoria muzicii secolului XX, relația cu impresarul rus Serghei Diaghilev, relația cu America, nu în ultimul rând rolul pe care cei doi artiști l-au jucat în evoluția artelor spectacolului, ca să nu mai spun de ocazia de a privi câteva minute repunerea în scenă a baletului folosind costumele și scenografia gândite de Picasso. În opinia mea, totul căpăta mai multă forță, sens, savoare , dacă te lăsai purtat fără prejudecăți de acest spectacol extins: baletul, caracterul spectacular al celor doi maeștri spanioli, care și-au trăit cariera ca pe un spectacol (în special Dali), muzica. Nu e ca și cum în fiecare lună se petrece ceva similar în București. Nu suntem în orașul în care sunt zece muzee mari, dintre care trei să fie dedicate unor anumiți artiști, nu suntem izbiți de opere grandioase de artă modernă sau contemporană în lobby-urile marilor companii.

Marcel Iancu, Barbara Klemm și Irina Dragomir

Următoarele trei nume sunt mult mai puțin sonore în urechile publicului și (regret din nou să o spun) și în urechile unui amplu segment de oameni care sunt din lumea artei. Este destul de firesc în cazul Irinei Dragomir, un nume nou, aflată la prima expoziție personală majoră, este acceptabil în cazul Barbarei Klemm, fiindcă numele său este asociat cu fotografia de presă, deși este o artistă redutabilă, dar ignoranța este amendabilă în cazul numelui Marcel Iancu. Marcel Iancu s-a bucurat de același regim ca Irina Dragomir: ia uite, două nume noi! Repet, nu mă refer atunci când spun aceste lucruri la comentariile publicului larg, ci la cele auzite printre slujitorii artei românești, cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani. O personalitate importantă pentru viața culturală a mai multor țări, un nume recunoscut internațional, menționat constant atunci când se vorbește despre modernism, despre dadaism, un  arhitect și un artist care a lăsat o operă consistentă în România înainte de plecarea în Israel. Cu alte cuvinte, un nume de lângă noi, peste care lăsăm să se aștearnă aici, în România, același praf ca și peste Aman.

Celelalte expoziții, Barbara Klemm și Irina Dragomir, au avut un statut aparte, din punctul meu de vedere. Fotografii de presă de cea mai bună calitate, cu multă sevă și cu multe calități artistice, cu multă viață, făcându-mă să mă gândesc instantaneu la calitatea jalnică a imaginilor ce însoțesc știrile din zilele noastre. Aș remarca faptul că în România expozițiile ample de fotografie, deci nu cele care să se adreseze doar unui public nișat, sunt un eveniment destul de rar. În mintea publicului larg există încă o separație între artă și fotografie, înțeleasă ca poză, un mod ușor și la îndemână prin care oricine poate fixa o imagine.

Irina Dragomir și statutul artistului la tinerețe

După cum ziceam pe la început, nu o să fac niciun fel de comentarii apreciative la adresa expoziției Dragomir, fiindcă am curatoriat-o și  probabil că nu pot avea o privire foarte rece în ceea ce o privește. O să spun totuși câteva lucruri despre Irina și despre cum a luat naștere această expoziție. Irina a studiat pictura sub îndrumarea mea timp de trei ani, așa că am avut timpul necesar să observ schimbările, evoluția, seriozitatea și mai ales tenacitatea cu care se preocupă de această meserie. Lucrând la facultate cu mulți oameni tineri și foarte tineri, știu cât de important este pentru acest domeniu al artei să fii o persoană rezistentă. Cu cât trece timpul, cu atât mai mult mi se confirmă părerea că pentru a începe să construiești o carieră, un drum artistic, trebuie să ai o capacitate crescută de a rezista la critică, la eșec și să înveți să accepți mereu provocări. Profit de fiecare ocazie și canal de comunicare ce mi se oferă ca să spun că viața de artist nu are nimic în comun cu felul în care este descrisă în filme. Este deosebit de solicitantă și de grea, cel puțin în prima fază. Ulterior ea nu devine mai ușoară, doar rezistența și experiența artistului sporesc. Irina Dragomir are o mare capacitate de muncă și acceptă provocările. Nu poate garanta nimeni acum, nici chiar ea, că va ajunge un nume mare, o maestră, dar a făcut deja cel mai greu pas pe acest drum și anume a continuat să picteze serios și disciplinat chiar și după terminarea școlii. A atras atenția celor de la Art Safari și Artmark, a înțeles în mod matur mecanismele pieței de artă de la noi și a ajuns să valorifice ceea ce pictează. Constant, cu tenacitate și răbdare, valoarea picturilor sale a crescut.  Ca să fac o glumă ca de la pictor la pictor….nimic nu e mai al dracu’ pe lume ca succesul altuia…. Trecând de glumă, în ediția a noua Art Safari a fost pentru prima oară când s-a organizat o expoziție personală atât de amplă (un etaj întreg) unui artist tânăr. Punctez aici încă unul dintre plusurile mecanismului Safari: susținerea valorii de piață a unor artiști și prin organizarea unor expoziții mari, însoțite de catalog, cu lucrările listate, exact așa cum se întâmplă  în țările cu piețe artistice importante.  

Încheiere: din nou despre ce contează

La începutul textului spuneam să reținem acel contează. Amar, undeva în adâncul sufletului nostru, toți artiștii, curatorii, galeriștii, oameni din muzeele de artă plus directorii acestora, ȘTIM că ne ocupăm de un domeniu care pentru țara noastră nu contează. Ne îndârjim, ne întreținem o fază de negare, ne lăudăm cât putem între noi (cum se susțin una pe alta fetele la handbal după ce una a ratat lovitura), ne amăgim de foarte multe ori și continuăm să facem ce știm, în pofida realității. Respect această inconștiență în toți cei ce fac parte din lumea asta, de la cei mai buni, la cei a căror unică operă este apariția la evenimentele altora. Partea proastă este că ne-am obișnuit cu acest statut, ne-am obișnuit să facem lucruri doar noi pentru noi, să ne purtăm ca niște cerșetori în relația cu instituțiile și cel mai rău, să ne lăsăm atât de orbiți, încât să uităm cât de important e să educi.

După ce au plecat ultimii vizitatori și ediția a noua a devenit trecut, iar cei care au lucrat la ea și-au turnat primul pahar de prosecco și s-au felicitat, Ioana Ciocan, directoarea evenimentului, a spus că e foarte important rolul pe care  Art Safari îl are în educarea publicului. Am fost de acord  cu punctul ăsta de vedere, după cum am scris și mai devreme. Nu pot totuși să nu aduc în oglindă și un alt aspect. Oricât am insista să nu vedem, educația super precară a publicului în materie de arte vizuale a căpătat proporții fantastice. Nu putem avea pretenții la publicul larg atâta timp cât în multe școli vocaționale, școli de artă se încurajează ignoranța și autosuficiența, iar asta se petrece de multă vreme. Acum douăzeci de ani predam un curs la liceul de artă din București. În aceeași perioadă, un ziar de mare tiraj publica și o serie de reviste Mari pictori. Câteva zeci de reproduceri, câteva date despre artist și viața lui, muzeele în care i se pot vedea lucrările.  Elevii liceului erau sfătuiți de multe doamne profesoare artiste să NU le cumpere. Textele sunt proaste, detaliile despre viața artistului sunt neinteresante, reproducerile nu sunt bune. Eu le folosesc și acum în lucrul cu studenții. Rezultatul acelei atitudini de respingere? Ignoranța și cârpa pe ochi cu care au crescut generații întregi. Pe data de 11 august, la patru zile după închiderea safariului artistic, am întrebat un candidat la admiterea în secția de pictură, absolvent al liceului despre care am zis, de ce vrea să urmeze această meserie. Mi-a răspuns că îi place pictura. Minunat! am zis eu. Ai văzut vreodată o lucrare de Picasso? Nu. Dar ce părere ai despre Aman? Îți place, știi? Nn-nuu… N-ai avut unde să vezi, așa e? Da. Păi tocmai s-a închis o mare expoziție, în centru, lângă tine. A durat puțin, ce-i drept, doar trei luni… Băiatul nu e decât parțial vinovat de situația în care se află. Nu e singurul, nici pe departe. Ce ziceți, să întreb printre studenți și elevi dacă are cineva numărul lui Marcel Iancu?

Închei cum am început. Art Safari a fost departe de a fi perfect și va fi în continuare așa. Dar a făcut ca niște lucruri să se întâmple, iar pentru asta eu îi trec cu vederea multe. Reușește pentru câteva luni să aducă termenul artă în vocabularul oamenilor din afara domeniului. Cât despre rolul artei și al artistului în societatea românească de astăzi, despre felul în care arta face parte sau nu din viața de zi cu zi a românilor, despre responsabilitatea de a contribui la educația publicului, despre felul în care politicul privește arta, despre frustrarea și tensiunea și uneori deruta din comunitatea artistică, despre cotarea artei românești, toate aceste instalații sunt înfundate mai jos, într-un subsol în care este considerat ca fiind ceva firesc să crești generații de tineri artiști cu cârpa pe ochi.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.