Mihai Țapu | Recomandări de la TIFF 2023

Ediția cu numărul 22 a TIFF-ului, desfășurată între 9 și 18 iunie, a avut un dușman redutabil anul acesta, pe care a reușit, însă, să îl răpună cu ușurință, și anume ploaia. A fost foarte puțin soare la Cluj în timpul TIFF-ului de anul acesta, dar condițiile meteo nu au intimidat miile de spectatori care au umplut majoritatea sălilor și spațiilor de proiecție. De altfel, vremea pare să fi fost în ton cu clișeele atribuite zonei geografice pe care s-a și axat una dintre secțiunile importante ale festivalului, „Focus Nordic”. Au mai fost și alte secțiuni, la fel de ofertante, din care publicul a putut alege: diverse cine-concerte (Necunoscutul lui Tod Browning, Tabu al lui F.W. Murnau sau Căruța fantomă a lui Victor Sjöström etc.), retrospective Jean-Luc Godard și Sidney Lumet, o selecție de filme cu tentă horror (sub numele de „Lună plină”), o selecție consistentă de documentare (reunite sub numele „What’s up, Doc?”) etc.

Încercând, precum mulți alții, să nu mă las descurajat de vremea de afară, am reușit să ajung la destule filme de la festival, iar mai jos am ales să vorbesc despre câteva care mi-au atras atenția în mod special.       

Destul de necaracteristic pentru mine, filmele care mi-au plăcut cel mai mult anul acesta la TIFF sunt două documentare. Necaracteristic nu pentru că aș avea prejudecăți în legătură cu documentarul ca gen, ci pentru că, în general, din cauza obișnuinței, tind să văd mult mai puține documentare, raportat la numărul de filme de ficțiune. Probabil că acest decalaj este resimțit de majoritatea persoanelor care se uită la filme doar ca hobby și este alimentat de industria cinematografică, care produce și marketează cu asupra de măsură filmele de ficțiune. Mă gândesc că, cel puțin din punct de vedere personal, poate a venit timpul să acord mai multă atenție și documentarelor.

Sunt departe de a fi o persoană care apreciază un film pentru cât de tare mă emoționează sau ce sentimente „trezește în mine” – din contră, mai mult mă irită valorizarea produselor artistice pe baza criteriului identificării afective. Nici nu aș vrea, totuși, să fiu ipocrit: unele filme au un efect afectiv puternic (și) asupra mea, dar mai puțin din cauza identificării cu vreun personaj sau situație, ci datorită efectelor pe care le produc montajul și alegerile regizorale legate de tratarea subiectul în cauză. Cel mai bun exemplu de film cu o considerabilă încărcătură afectivă este Anhell69, regizat de Theo Montoya, probabil cel mai bun film pe care l-am văzut anul acesta la TIFF și câștigătorul premiului secțiunii „What’s up, Doc?”.

Theo Montoya reușește să creeze, în Anhell69, un liant între personal și politic, evidențiind întrepătrunderile, influențele și interdependența dintre cele două dimensiuni. Documentarul urmărește viețile prietenilor regizorului columbian, membri ai comunității queer din Medellín, pe fundalul protestelor și violențelor din partea oficialităților orașului. Atmosfera generală pe care o construiește Montoya este una aproape apocaliptică. Alternând între materiale filmate în timpul protestelor, unde se pot vedea tancuri mărșăluind pe străzi și oameni fugind terorizați în toate direcțiile, respectiv petreceri private, unde prietenii săi sunt surprinși în toată intimitatea exuberanței lor hedoniste, discutând despre planuri de viitor pe care sunt conștienți că nu le vor împlini niciodată, consumând diverse droguri și dansând pe muzică techno, documentarul redă un sentiment de deznădejde, de epuizare, o imposibilitate de a mai întrezări orice fel de viitor.

Într-un voice-over din documentar, Theo Montoya spune că vrea să creeze un „film trans”. Fără a încerca să diminuez importanta componentă identitară, queer, a termenului, vizibilă de-a lungul întregului film, cred că Anhell69 poate fi văzut ca film trans și din altă perspectivă. Accepțiunea la care mă gândesc este cea de „transversal”. Pe lângă transversalitatea tematică, la care făceam aluzie și mai sus, numindu-l un liant între personal și politic, Anhell69 este transversal și din punct de vedere formal. Montoya omagiază diverse tradiții cinematografice columbiene, cum ar fi cea popularizată de Víctor Gaviria (care apare și în film) și variază între diferite genuri cinematografice, de la found footage, la jurnal personal, la interviuri și, nu în ultimul rând, chiar ficțiune.

Presărată de-a lungul documentarului, ca un contrapunct simbolic, este narațiunea pe care regizorul ar fi vrut să o creeze într-un film de serie B despre fantome, în care urmau să joace tot prietenii lui. Într-un Medellín plin de moarte, fantomele celor decedați încep să se materializeze, iar diferite persoane din comunitatea queer, numiți „spectrofili”, încep să fie atrase de aceste fantome și să aibă relații sexuale cu ele, doar pentru a fi mai apoi vânați de oficialități pentru comportamentul lor „deviant”. Filmul respectiv nu a mai fost făcut, pentru că majoritatea prietenilor lui Montoya au murit, fie din cauza unor supradoze, fie pentru că s-au sinucis. Întrebarea din subtextul acestei întrețeseri de documentar și ficțiune ar fi: este Medellínul spectrofililor atât de diferit de Medellínul real?

Am discutat cu mulți oameni care fie au râs, fie au fost foarte sceptici când le-am zis că vreau să văd Arsenie. Viața de apoi, cel mai nou documentar regizat de Alexandru Solomon. La un anumit nivel, înțeleg reacțiile acestea. Figura lui Arsenie Boca e atât (de sufocant) de mediatizată, încât un documentar despre el ar fi ultimul lucru pe care să vrei să-l vezi la TIFF. Totuși, cunoscând câteva dintre documentarele anterioare ale lui Solomon (Marele jaf comunist, din 2004, și Ouăle lui Tarzan, din 2017), mă îndoiam că regizorul e interesat de o investigație „clasică” a vieții preotului. La finalul proiecției, m-am bucurat că am avut dreptate venind la unul dintre filmele cele mai bune pe care le-am văzut la TIFF anul acesta.

Cel mai vizibil și mai semnificativ indiciu despre documentar e chiar în titlul său. În Arsenie. Viața de apoi, scopul lui Alexandru Solomon nu este să aducă la suprafață fapte necunoscute despre viața lui Arsenie Boca sau să-i urmărească viața într-o manieră cronologică, genealogică etc., ci să investigheze motivele și mecanismele prin care figura lui Arsenie Boca a ajuns să adune, în ultimii ani, atât de mulți „urmăritori” devotați în jurul său. Nemulțumit de lipsa răspunsurilor pe care (nu) le-a primit în pelerinajele la care a participat de-a lungul timpului, regizorul decide să organizeze propriul lui pelerinaj, pe care să îl documenteze. Oamenii ajunși în pelerinaj sunt aleși cu ajutorul unei agenții de casting, iar majoritatea dintre ei fuseseră, anterior, în cel puțin un alt pelerinaj. Traseul pe care îl alege Solomon este unul destul de clasic, ajungând în locurile cele mai importante în care a trăit și slujit Arsenie, unde a fost îngropat etc., dar aspectul cu adevărat interesant sunt interacțiunile dintre diferiții oameni care iau parte la pelerinaj.

Fiecare oprire din timpul pelerinajului prilejuiește discuții între participanți și reconstituirea câte unui scurt moment din viața lui Arsenie Boca. Vedem, astfel, cum persoane din zone și cu convingeri aparent diferite se raportează la figura lui Arsenie, scuzându-i ideile și legăturile legionare ca făcând parte dintr-un naționalism „necesar”, crezând poveștile conform cărora preotul s-ar fi teleportat la înmormântarea mamei sale și, în mai puține cazuri, fiind sceptici la narațiuni de tipul acesta. E relevant, aici, faptul că Solomon nu-i privește de sus pe „pelerini”, încercând să aducă în discuție diferite aspecte problematice ale vieții lui Arsenie, dar oferindu-le celorlalți spațiul și contextul pentru a vorbi deschis.

Celălalt aspect menționat mai sus este și unul dintre cele mai notabile din documentar, și anume reconstituirea unor momente din viața preotului, pe care le „joacă” pelerinii la fiecare oprire. Aceste momente sunt fie unele hiperbolizate și simbolice, fie unele reprezentate realist, colportate de oameni din preajma lui Arsenie sau chiar de el însuși. Principala cheie prin care am văzut reconstituirile este cea a sublinierii importanței decupării unor momente „cheie” din viața unei persoane, în vederea construirii mitului din jurul său. Chiar dacă regizorul afirmă, la final, că nu a ajuns mult mai departe în găsirea motivațiilor din spatele ascensiunii în popularitate a lui Arsenie Boca, cred că, prin intermediul reconstituirilor din documentar, reușește să demonstreze cât de importantă e ocultarea unor părți (ideologice) semnificative din viața preotului, pentru a-l face cât mai popular în rândul oamenilor. 

Acum, nu aș vrea nici să fiu ipocrit și să nu vorbesc deloc despre filme de ficțiune, mai ales pentru că am văzut destule care mi-au atras atenția. Pentru a păstra, totuși, un oarecare echilibru între documentarele alese mai sus și restul filmelor, voi aminti doar filme de ficțiune apărute în ultimii ani (2022-2023). Astfel, exclud din lista de față, deși mi-au plăcut mult, câteva proiecții ale unor filme mai vechi, cum ar fi Amurg (în original Szürkület, 1990, regizat de György Fehér), Povestea unei crime (în original Morðsaga, 1977, regizat de Reynir Oddsson), Chinezoaica (în original La Chinoise, 1967, regizat de Jean-Luc Godard) etc.

Mangal (în original Carvão) este filmul cu care Carolina Markowicz a câștigat premiul pentru cea mai bună regie, și asta pe bună dreptate, cred eu. Pe scurt, Mangal este povestea unei familii din mediul rural brazilian, care acceptă, în schimbul unei sume de bani despre care nu aflăm prea multe lucruri precise, să țină ascuns în casa lor un traficant de droguri din Argentina care își înscenează moartea pentru a scăpa de poliție. Cadrul ficțional pe care îl construiește Markowicz poate părea unul propice pentru filme de acțiune sau detectivistice, cel puțin din rezumatul de mai sus, dar ceea ce reușește regizoarea să facă, din contră, este să pună sub lupă diferitele relații dintre personaje și, într-o manieră care evită clișeele, să investigheze modalitățile în care contextul social influențează aceste relații interpersonale.

Una dintre primele problematici pe care le ridică filmul apare odată ce fiica bătrânului de care are grijă familia decide să îl ucidă, pentru a putea primi, în locul lui, traficantul care le-ar îmbunătăți situația materială. Motivul principal pentru care femeia acceptă să facă un asemenea gest este imposibilitatea de a-și mai susține financiar familia. Încă de aici se poate întrezări faptul că situația lor materială și socială este cea care le dictează, în bună măsură, deciziile. Nici venirea interlopului nu le rezolvă problemele, așa cum ar fi sperat personajul feminin, ci adâncește mai tare disonanțele deja prezente între membrii familiei. Tatăl, alcoolic și implicat într-o relație homoerotică ascunsă cu unul dintre vecini, petrece din ce în ce mai puțin timp acasă, iar fiul începe să aibă probleme la școală și dezvoltă un comportament agresiv față de colegi, dublat de o superioritate pe care și-o arogă datorită banilor pe care îi primește ocazional de la infractorul din casa lor. Mama rămâne singura care pare centrată pe familie, dar această aparență este erodată de încercările constante de a-l seduce pe traficant, în speranța că o va putea scoate din condițiile precare în care se află.

Mangal nu este un film construit doar pe o acumulare de situații tensionate și dramatice. Din contră, cred că unul dintre marile câștiguri ale lungmetrajului este felul în care regizoarea reușește să dozeze tensiunea prin momente de respiro, construite pe un comic situațional. Pe lângă dezamorsarea tensiunii, astfel de momente ambiguizează și mai tare toată gravitatea situației si diferitele sale ramificații sociale, etice etc., funcționând ca un contrapunct care ajută, în final, la construirea unui mozaic cu atât mai multifațetat, complex și realist.

În aceeași zi cu Mangal am reușit să văd și următorul film, La drum cu mama (în original Á Ferð með Mömmu), regizat de islandezul Hilmar Oddson. Deși foarte diferite unele de altele, un fir roșu care trece prin ambele filme este relația familială. Așa cum indică și titlul, La drum cu mama are în centru o călătorie pe care personajul principal o întreprinde împreună cu mama sa. Doar că aceasta din urmă e moartă și pusă pe bancheta din spate, iar fiul trebuie să o ducă în locul său natal, pentru a o înmormânta. Pare să fie rezumatul unui film mai degrabă problematic, chiar disturbing, dar, de fapt, La drum cu mama este un road movie cu tentă evident absurdă, care problematizează relațiile disfuncționale mamă-fiu.

Drumul pe care trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge să o înmormânteze pe mama sa este doar un pretext pentru ca personajul principal să chestioneze diferite aspecte din trecutul său și relația problematică pe care avut-o cu mama. Unul dintre atuurile filmului este lipsa de patetism cu care regizorul tratează tema. Ar fi fost simplu ca totul să deraieze într-un discurs (supra)emoțional exacerbat, dar, în schimb, Oddson dezvăluie răbdător și cu o anumită distanță diferite aspecte din viața familială a celor doi, construind progresiv tumultul pe care protagonistul îl defulează în final.

Spuneam mai sus că filmul are o patină absurd(ist)ă, iar acest lucru se vede cel mai clar în utilizarea câtorva dispozitive narative bine alese. Pe de o parte, unul dintre modurile prin care avansează introspecția protagonistului este dat de „discuțiile” pe care le are cu mama sa moartă de pe bancheta din spate. Ocazional, cei doi intră în dialog și ea își motivează diferite fapte din timpul vieții, cum ar fi de ce nu i-a spus fiului că are un copil cu o iubită care părea că l-a părăsit deodată etc. Scopul acestor convorbiri este de-a oglindi personajul principal și de a cataliza o transformare în interiorul său, iar „răspunsurile” mamei oferă o reprezentare ușor comică a acestui proces. Un alt element care ar putea trece drept absurd sunt inserțiile cvasi-onirice ale unei trupe de teatru, care apare uneori în preajma mașinii cu care cei doi călătoresc. Una dintre actrițele din acea trupă de teatru este, de fapt, fosta iubită a protagonistului, iar apariția trupei este gândită pentru a evita folosirea flashback-urilor în timpul narațiunii (cel puțin așa a afirmat regizorul în timpul Q&A-ului de după proiecție). Diferitele scene în care apare trupa disipează și ambiguizează peisajul islandez, dând, în același timp, o continuitate mai mare filmului și o dimensiune alegorică, fără ca aceasta din urmă să fie dusă la extrem.

Aș fi putut foarte bine să închei aici. Până la urmă, cele patru filme de mai sus sunt cele care mi-au plăcut cel mai mult la TIFF-ul din 2023. Totuși, cred că, într-o lume ideală, toți avem nevoie să ne destindem cu un film de Quentin Dupieux, iar ultimul său film, Fumatul provoacă tuse (în original Fumer fait tousser), a fost un prilej perfect pentru relaxare la TIFF-ul de anul acesta. Și nu spun relaxare într-un sens „hollywoodian”, în care glumele sau situațiile sunt servite și construite într-un mod facil și previzibil. Chiar dacă lungmetrajul lui Dupieux este o comedie asumată, există diverse straturi pe care regizorul francez își construiește situațiile comice.

Cel mai simplu spus, Fumatul provoacă tuse este o satiră care remixează mai multe genuri cinematografice tradiționale. Trama principală e construită în jurul unui grup de super eroi, care amintesc mai mult de „Power Rangers”, numit Tobacco Force, și care luptă împotriva răufăcătorilor cu ajutorul substanțelor nocive din țigări – de altfel, se înțelege foarte bine și din nume, ei sunt cu totul împotriva consumului de țigări. În încercarea de a reface coeziunea grupului, șeful lor, o rozătoare căreia îi curge un fel de acid din gură, îi trimite într-o vacanță la una dintre bazele lor secrete. Ajunși aici, ce metodă mai bună de a-și petrece timpul decât spunând povești înfricoșătoare în jurul focului? Dupieux se joacă cu așteptările create de genurile pe care le invocă, făcând, de exemplu, din super eroi niște persoane simple și fără chef de a lupta, iar din poveștile de groază spuse de ei, niște povești mai degrabă absurde. Atmosfera generală a filmului este una relaxată, de un comic absurd și, poate, greu de digerat inițial, mai ales pentru cineva care nu cunoaște stilul lui Dupieux, dar plină de easter eggs pentru cei care au răbdarea să le descopere.   

🔹🔹🔹

Mihai Țapu lucrează în departamentul de PR, la Cărturești Cluj. Are o licență în Literatură universală și comparată de la Universitatea Babeș-Bolyai și e pe cale să termine un masterat în Digital Humanities la Universitatea din București. Interesat de teorie critică, ficțiuni speculative și experimentale, poezie contemporană.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.