cover_Alex-Moldovan_biblioteca_ok

Bibliotecă de scriitor – Alex Moldovan: „Devenisem atât de lacom de citit, că-i făcusem și maică-mii permis la bibliotecă”

Pe Alex Moldovan, traducător și autor de literatură pentru copii și adolescenți, l-am cunoscut la târgurile de carte din București, unde a fost mereu prezent pentru cititorii săi. L-am invitat de ceva vreme la rubrica Bibliotecă de scriitor, însă a mai trecut multă apă pe Someș până am ajuns eu la Cluj, unde locuiește Alex Moldovan. Tocmai se mutase într-un apartament nou, la o aruncătură de băț de cel dinainte, unde a rămas biblioteca mare. 

Mi-a plăcut lejeritatea cu care a decurs întâlnirea noastră. Foarte deschis și relaxat, autorul m-a lăsat să-l fotografiez și în bucătărie, unde are două rafturi cu cărți esențiale și niște teancuri „dosite” în cămară, iar la final am vizitat și biblioteca din celălalt apartament. Alex mic, care ne-a secondat pe tot parcursul ședinței foto, mi-a dezvăluit că scrie și el la un roman, iar când ne-am mutat de la un bloc la altul s-a oferit cavalerește să-mi ducă stativul și umbrela. (M-a lăsat chiar să dau o tură cu trotineta lui, deși se vedea clar că nu mă pricep.) 

A fost o întâlnire foarte simpatică, am râs, am băut cafea, am vorbit despre literatură, căței și scris, am privit cartierul de la etajul șase și, pe deasupra, am mers gratuit cu troleul, pentru că s-a nimerit să fie vinerea verde la Cluj. 🙂 

Pentru interviul cu Alex Moldovan am vizitat două biblioteci
…și un balcon la etajul șase. 🙂

Biblioteca ta – mă refer la colecția în sine, fără o localizare spațială – are o poveste a ei? Cum s-a format? Ai și cărți din alte biblioteci? 

Am cărți care au aparținut familiei mele, cărți pe care le-am cumpărat eu de-a lungul anilor și câteva volume împrumutate cu câteva decenii în urmă din bibliotecile publice – le poți identifica după ștampilele de pe pagina de gardă. A, plus câteva cărți pe care am uitat să le înapoiez prietenilor. Ca spațiu, cărțile sunt răspândite în mai multe locuri: la părinții mei, în apartamentul din care m-am mutat acum un an și jumătate și în cel în care locuiesc acum. Îmi place să fiu înconjurat de cărți, așa că le port după mine peste tot, sub o formă sau alta. O bună parte din biblioteca mea constă din cărți pentru copii, mai noi și mai vechi, și nu o dată m-am gândit ce părere bizară și-ar face despre mine un străin care mi-ar vizita apartamentul fără să știe cu ce mă ocup. Visez încă la momentul fericit când toate volumele se vor reîntâlni în aceeași bibliotecă. 

O colecție aproape completă cu volumele lui Mircea Sântimbreanu

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a lor, le-ai organizat după un sistem anume?

Habar n-am. N-am avut curiozitatea să le fac o evaluare cantitativă, pentru că nu-i văd rostul. Estimez că-s câteva sute, dar n-aș avea nimic împotrivă dacă cineva s-ar oferi să vină să le numere. Pe de altă parte, sunt foarte atent cu ele. Îmi place teribil să le aranjez și să le rearanjez pe rafturi, iar când locuiești în chirie, ocaziile nu lipsesc. E o chestie care mă ajută să mă relaxez, un fel de terapie prin care accesez diferite perioade din viața mea, cele în care am cumpărat sau am citit respectivele volume. Obiceiul ăsta seamănă, îmi dau seama, cu felul în care lucrez: rescriind întruna, rearanjând până în ultima clipă blocuri mai mici sau mai mari de text, ca într-un puzzle. Partea proastă e că pe când cred că am găsit echilibrul perfect și voi ști unde se află fiecare carte când voi avea nevoie de ea, fie rearanjez totul, fie mă mut și se duce dracului ordinea firavă pe care am încropit-o. 

Încerc să-mi păstrez cărțile pe genuri, cu o excepție: am o colecție de cărți esențiale, pe care le țin laolaltă. Nu-s foarte multe, doar vreo trei rafturi, pe care le-am strâns în aproape patruzeci de ani de citit. Sunt cărțile pe care le și recitesc la anumite intervale, căci sunt un mare fan al recititului, cărți care m-au marcat ca om și m-au influențat ca scriitor. În momentul de față, le țin în bucătărie, sub fereastră. Că tot veni vorba, am cărți și în cămară. Da, am cărți cam peste tot, nu-mi pot imagina viața fără ele. Chiar dacă de o vreme citesc în cea mai mare parte pe tabletă, în format electronic, îmi place să păstrez relația fizică cu ele. 

Cărțile esențiale, pe două rafturi din bucătărie
Sunt cărți și în cămară 🙂

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Am mai multe cărți vechi, iar una dintre preferatele mele e Îndreptar de economie casnică, scrisă la începutul secolului douăzeci de Maria Int.-Colonel Dobrescu. Am fost fascinat din copilărie de cărțile de economie casnică, de cărțile de bucate și în general de literatura care te învață cum să ții o casă. Astfel am aflat informații de maximă utilitate în viață, precum că curățirea statuetelor de ipsos se poate face topind 5 gr. alb de zinc în ½ litru de apă sau lapte și ștergând bine statuia, că diamantul de bună calitate se vinde cu 66 frs. car. sau că simplicitatea și curățenia sunt semnele unei adevărate distincțiuni. 

De altfel, am păstrat o colecție de cărticele cu sfaturi practice și titluri simpatice: Mîine sîntem invitați, Colegul și prietenul meu, Am 20 de ani, Arta de a face daruri, Invitație la Revelion

Dar cele mai recente volume intrate în bibliotecă?

W.G. Sebald, Austerlitz, Dan Rhodes, Antropologie și alte o sută de povestiri, plus ultimele apariții de la Editura Arthur. 

Cum a apărut în viața ta pasiunea pentru lectură? Dar cea pentru scris?

Nu-mi amintesc care a fost prima mea carte citită și nici măcar prima carte pe care să mi-o fi citit ai mei, dar gustul pentru lectură l-am prins rapid, chiar dacă la mine acasă nu se prea citea. Am compensat prin vizite lungi și dese la biblioteca școlii, iar apoi la biblioteca județeană. Îmi amintesc cu maximă plăcere că bântuiam cu orele pe culoarele cu rafturi înalte și cotoare anoste. Devenisem atât de lacom de citit, că-i făcusem și maică-mii permis, iar doamnele de acolo mă lăsau să împrumut nu patru, ci opt cărți, pe care le devoram de obicei înainte de termenul de restituire. 

Pasiunea pentru scris a apărut prin clasa a doua sau a treia, când am început să scriu compuneri de câte opt-zece pagini, spre disperarea colegilor mei, care nu prea treceau de o pagină sau două. Realizez acum că e posibil să fi fost elevul enervant pe care îl detestă colegii în secret. Deși nu eram deloc genul tocilar, ba dimpotrivă, aș putea spune. Nu-mi prea plăcea școala, așa cum nu-mi place nici acum, și căutam orice cale de a fenta sistemul. 

Îmi amintesc că, la un sfârșit de an școlar, primisem o listă de lecturi suplimentare pentru vacanța de vară, sarcină pe care am amânat-o de la o lună la alta până au mai rămas doar câteva zile până la începerea școlii. Într-un moment de luciditate, am scris câteva poezii proaste, cu rimă, lipsite de orice har sau haz, pe care i le-am prezentat mândru tovarășei învățătoare, spunându-i că mi-am petrecut vara punându-mi la muncă eul liric. Stratagema a funcționat. Am fost iertat că nu citisem cărțile respective și, dacă nu mă înșel, am fost pus să le citesc în fața clasei, împușcând un zece la Limba română. Într-un alt episod memorabil – pentru mine, cel puțin – am rescris, sub formă de compunere, un banc altfel destul de nerușinat, stârnind hohotele de râs ale tovarășului de română, care mi-a dat nu două, ci trei note de zece pentru această performanță. Bancul îl mai știu și astăzi, pot să-l repet la cerere. 

Care e bancul?

Făt-Frumos îi zice calului: „Calule, așteaptă-mă aici, că eu urc puțin în turn la Ileana Cosânzeana. Dacă vine zmeul, îți sar direct în spinare și fugim.” Calul zice că bine, OK, facem cum vrei tu, you are the boss. Făt-Frumos urcă la Ileana, iar după o vreme se aud ciocănituri în ușă. Făt-Frumos sare pe fereastră, Ileana deschide și dă peste cal, care îi zice: „Ileana, spune-i te rog lui Făt-Frumos că a început să plouă, așa că-l aștept jos, în casa scărilor.”

Ai surse de inspirație, oameni de la care-ți iei recomandări de lectură? Urmărești rubrici, critici literari din afară?

Nu în mod special. Principala mea sursă de lecturi sunt recomandările câtorva prieteni în ale căror gusturi mă încred. Cel mai mult îmi place să răsfoiesc noutățile în librării. Nu cred că trec mai mult de două sau trei zile fără să intru într-o librărie sau un anticariat. Sigur, mai plec urechea la discuțiile de pe Facebook, dar, fiind pățit, suflu în iaurt ori de câte ori am ocazia, adică încerc să nu mă mai entuziasmez prea repede de entuziasmul altora.

Ce cărți i-au entuziasmat pe alții și pe tine te-au dezamăgit? Dă-mi câteva exemple, te rog.

Probabil că majoritatea. :)) Glumesc, dar nu mă prea suprapun peste trenduri. O carte clasică e Micul prinț, care mi se pare una dintre cele mai prețioase și pretențioase tentative de a fi profund cu orice preț – în plus, trece și drept carte pentru copii. Apoi, cărți scrise de Neil Gaiman, David Foster Wallace, Julian Barnes, Murakami. Mai recent, Stoner sau The Tender Bar. Evgheni Vodolazkin, Aviatorul. Și așa mai departe. 

Sunt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul? 

Cărțile lui Mircea Sântimbreanu (sau Sîntimbreanu, că a ezitat și el de-a lungul anilor cu grafia propriului nume). Recreația mare mi-e atât de dragă, încât acum câțiva ani mi l-am tatuat pe antebraț pe roboțelul Factotum, cel care apare pe coperta ediției originale, care, apropo, a fost reeditată de curând. Mi-am zis că dacă sunt atât de înnebunit după cartea asta, merită s-o port cu mine pentru totdeauna. Apoi am o slăbiciune pentru colecția Almanahul copiilor, care mi-a încântat copilăria cu benzile desenate atât de rare în anii ‘80. Le răsfoiesc periodic, lăsându-mă transportat imediat în urmă cu 40 de ani, când mă îndrăgosteam de ele. Uite că am ales doar literatură pentru copii, ceea ce nu-i neapărat rău.

Convinge-ne să citim mai multă literatură pentru copii. 

Cred c-o să zic pas la întrebarea asta. Dacă cineva trebuie convins să citească literatură pentru copii, probabil că nu merită efortul. 

Ce fel de cititor ești? Și care este relația cu cărțile din bibliotecă?

Un cititor inconstant, care citește într-un an o sută de cărți, iar în altul cinci. Astea-s cifre exacte, pentru că îmi țin evidența lecturilor pe site-ul Goodreads, pe care îl și recomand elevilor cu care mă întâlnesc prin școli ca pe o excelentă unealtă ce poate ajuta un cititor indisciplinat. Problema e timpul. De fapt, timpul și energia de care ai nevoie ca să citești. Când ai un copil și trebuie să-ți iei două sau trei job-uri ca să trăiești, îți rămâne foarte puțin timp la dispoziție și trebuie să alegi ce vrei să faci în cele câteva ore care-ți rămân libere. În copilărie, totul era mai simplu. Am citit mult și foarte divers până prin clasa a șaptea, când a venit Revoluția și am descoperit moduri cel puțin la fel de plăcute de a-mi petrece timpul. A urmat o pauză de vreo cinci ani, în care n-am citit nici măcar romanele canonice din programa școlară, iar după liceu am descoperit o gașcă de oameni faini, cu lecturi care m-au dat pe spate și m-au făcut să revin în rândurile cititorilor. Din păcate sau din fericire, vine un moment în viață în care, dacă ai noroc, începi să alegi ce faci cu timpul tău, iar asta se aplică și la cărțile citite. Am devenit mai selectiv și abandonez fără regrete o carte începută care nu mă prinde. 

Ai genuri literare preferate? Dar unele de care nu te apropii pentru nimic în lume?

Ca să folosesc un clișeu, îmi plac cărțile bune. Mda, știu, asta nu înseamnă nimic fără un context, dar e primul lucru care mi-a venit în minte. De-a lungul vremii am citit cam de toate, de la basmele copilăriei și romanele de aventuri ale adolescenței până la marea literatură după terminarea liceului. Am trecut chiar și printr-o perioadă Pavel Coruț, din scrierile căruia aveam o întreagă colecție acasă. Am citit Sandra Brown și pe echivalenta ei din prezent, Colleen Hoover.

Înainte de ‘89, eram un avid cititor de cărți de bucate, pe care le vedeam printr-o lentilă specială, ca pe niște povești fantastice. Cum altfel să citești o frază de genul „Se iau 10 ouă și un pachet de unt și se amestecă bine”, ca să faci un biet chec, când asta era rația noastră pe o lună întreagă? În ultimii zece ani am citit foarte multă literatură pentru copii și adolescenți, deopotrivă de plăcere și ca să mă pun la curent cu ce s-a scris în domeniul ăsta în ultimele decenii. 

Ca să revin la întrebarea ta, nu, nu am genuri literare preferate sau de care să mă țin departe, dar am autori preferați. Pe o listă scurtă ar intra Thomas Bernhard, Samuel Beckett, José Saramago, Kurt Kusenberg, Lydia Davis, Daniil Harms, Michel Tournier, Kurt Vonnegut Jr., Ilf şi Petrov, Raymond CarverImre Kertész, Junot Díaz și Elfriede Jelinek  – într-o ordine aleatorie.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Acum douăzeci de ani, am oferit la schimb o ediție princeps a unei cărți de-a lui Cioran, pe care o subtilizasem din biblioteca unei case părăsite, pentru o ediție a operelor poetice ale lui T.S. Eliot, de care aveam nevoie pentru a traduce Waste Land. Nu știu care e acum valoarea cărții lui Cioran și aș prefera să nici nu aflu. Probabil că am ieșit în pierdere din punct de vedere financiar, dar cum asta a fost prima mea traducere oficială, pot spune că lucrurile s-au aranjat frumos până la urmă. 

Ești printre puținii autori români care au cont de TikTok, unde promovezi nu doar cărțile tale, ci oferi și recomandări de lectură. Care-i faza cu TikTok-ul? Povestește-ne un pic despre experiența ta pe această platformă. 

TikTok is a fucking mass. I love it! E un fenomen mai mult decât interesant pe care l-am evitat câțiva ani, în special din lipsă de timp și pentru că chiar nu aveam nevoie de încă o adicție în viața mea. Până la urmă, am ajuns acolo din întâmplare, la sugestia unei prietene care mi-a trimis un filmuleț postat de un cititor de-al meu despre o carte cu Olguța – și m-a prins. Am început să caut lucruri care mă interesează și în scurt timp mi-am dat seama că practic ăsta e locul unde își petrec timpul majoritatea cititorilor mei. Mi s-a părut firesc ca pasul următor să fie crearea de conținut pentru ei. Am avut surpriza să găsesc o comunitate de zeci de mii de cititori români pe care foarte puțini scriitori de la noi o bagă în seamă. Vorbesc despre cărți, despre citit, fac recomandări de cărți, anunț la ce traduceri sau volume proprii mai lucrez. Sigur că da, nu-i un job pentru oricine. Mie mi-a venit foarte ușor să mă integrez, mi-am descoperit o latură ușor histrionică pe care habar n-aveam că o am. 

Afară, lucrurile stau cu totul diferit, sunt scriitori celebri cu sute de mii sau milioane de urmăritori pentru care postează aproape zilnic. La noi, lumea bună dă ochii peste cap când aude de TikTok, asociindu-l cu promiscuitatea, doar pentru că nu-l știe folosi. Vezi, Doamne, scriitorii și cititorii serioși nu-și pierd vremea acolo. Să fie sănătoși în confortul bulei lor și să se plângă în continuare că nu se vând cărțile, iar lumea citește tot mai puțin. Adevărul e că TikTok-ul e o minunată oglindă a propriei personalități. Îți oferă cam ce te interesează, grație unui algoritm care se adaptează aproape în timp real la preferințele utilizatorului.

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin populare (sau mai puțin cunoscute) care merită citite?

Sigur, o să fac o scurtă listă. Mai ales că mă dau în vânt după liste și topuri. Marcel Aymé – Omul care trece prin zid: proză scurtă umoristică de acum o sută de ani. Thomas BernhardDer Stimmenimitator (Imitatorul de voci): o colecție de micro-ficțiuni de un umor nebun și o eleganță a stilului desăvârșită. Ken BruenGarda: de fapt, orice roman din seria care povestește aventurile lui Jack Taylor, detectiv privat filosof și bețiv. Serghei Dovlatov Geamantanul: am ales Geamantanul pentru că n-aveam în casă Rezervația Pușkin, preferata mea dintre cărțile lui Dovlatov traduse în română. Sunt scene din viața cetățenilor URSS în anii ‘70, povestite de un stilist desăvârșit, cu mult umor negru și perle citabile pe aproape fiecare pagină. 

Mario BellatinLecții pentru un iepure mort: o poveste nebună, scrisă într-un stil fragmentar, care nu seamănă cu nimic din ce am mai citit. Mă rog, din ce am mai citit până în momentul în care am descoperit-o, acum vreo zece ani. Sławomir MrożekPovestiri 1990-1993: povestiri scurte, crude și amuzante despre Polonia anilor ‘90. Tudor Ionescu – Ținuta obligatorie: proză scurtă umoristică despre România anilor ’80 de la un tip care cunoaște limba română ca puțini și vorbește la perfecție ardeleneasca. Nicolae-Paul Mihail – Demascarea lui Turnesol: un roman pentru copii, uitat azi, scris cu nerv și o bună înțelegere a minții de copil.

Sunt volume pe care nu le-am prea găsit pe listele de lecturi ale prietenilor sau cunoscuților și, chiar dacă nu e vorba de cărți esențiale, sunt lecturi dragi mie care ar merita să ajungă pe listele alea. 

Rafturi din biblioteca mare, cu o ilustrație de József Vass din seria Olguța

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris? Dar obiceiuri legate de cumpărarea cărților (din librării sau anticariate, din orașele pe care le vizitezi etc.)?

A existat o perioadă în viața mea în care eram convins că nu pot scrie decât dacă erau întrunite câteva condiții ideale: biroul meu de acasă, liniște și singurătate, anumite obiecte pe care să le am în preajmă. S-a dovedit că, din fericire, mă înșelam: obiectele s-au rătăcit sau am uitat de ele, liniștea a dispărut în momentul când a intrat în scenă Alex mic, fiul meu. Așa că am căpătat obiceiul să scriu în intervalele în care îmi permite el. Același obicei se aplică și cititului. Partea bună e că am ajuns să pot scrie fără nicio problemă pe telefon: în parc, în timp ce încerc să-i evit pe ceilalți părinți de la locul de joacă; când merg cu autobuzul; seara, în pat, în timp ce-l culc pe Alex mic și orice mișcare bruscă poate duce la trezirea lui și la reînceperea ritualului dureros de lung de întoarcere la somn. Scriu exclusiv pe device-uri cu tastatură, adică laptop, telefon sau tabletă. Singurele momente când sunt nevoit să-mi exersez scrisul de mână sunt cele în care semnez autografe pentru cititori și, mai nou, când îl învăț pe fiul meu să scrie și să citească. 

Spune-mi povestea unui obiect din bibliotecă.

Am o pietricică pe care mi-a oferit-o cadou o cititoare de clasa a patra pe care am întâlnit-o acum câțiva ani. M-a asigurat că îmi va purta noroc, așa că am păstrat-o. Cine sunt eu s-o contrazic? Ghinion nu mi-a purtat cu siguranță, lucrurile chiar s-au îndreptat pentru mine în ultima perioadă.

Pietricica purtătoare de noroc și fanart de la cititorii săi

Cum îți imaginezi o bibliotecă peste câteva generații – a unui viitor strănepot, de pildă? 

Sub forma unui pachet de date livrat în cap direct prin chip. Sau ceva de genul.

Nu ești doar cititor, ești și traducător. Din tot ce ai tradus, care a fost cartea cu cele mai mari provocări? Dar cea care ți-a rămas la inimă? 

Cele mai mari provocări mi le-au ridicat cărțile traduse în perioada în care n-aveam internet acasă și trebuia să bat drumul până la Internet-Cafe-urile atât de răspândite acum douăzeci și ceva de ani, care erau niște încăperi gălăgioase, cu trafic prost. Așa am tradus Waste Land, William Blake, Căsătoria raiului cu iadul sau Prostia omului alb a lui Michael Moore. De multe ori am încercat să-mi imaginez cum stăteau lucrurile înainte de apariția Internetului, când trebuia să te bazezi doar pe materiale tipărite și pe propria cultură generală. Fără să generalizez, cred că triajul dur al traducătorilor care se realiza astfel creștea mult calitatea traducerilor. Sigur, din câte înțeleg erai și plătit mai bine și chiar puteai trăi din job-ul ăsta. Mulți scriitori care își pierduseră dreptul la semnătură apelau la varianta asta pentru a supraviețui, un caz celebru fiind Gellu Naum, care ne-a lăsat, printre altele, câteva traduceri de excepție ale unor romane de Jules Verne.

La inimă – dar nu în sensul bun – mi-a rămas traducerea unei cărți pentru care nu mi-am primit banii cu lunile, până am fost nevoit să apelez la ajutorul unor prieteni avocați. Editura pentru care lucrasem trecea printr-una dintre cele câteva faze de reorganizare judiciară și îmi ignora telefoanele și mailurile. Lucrurile s-au rezolvat de-abia după ce editura a primit o somație, iar în cele din urmă a făcut plata. Retrospectiv, suma era derizorie, dar pentru cineva care încerca să trăiască doar din traduceri, era vitală. Erau bani de pâine, bani de cheltuieli. Ca să-ți dai seama ce mult înseamnă până și banala sută de lei, trebuie să trăiești pe pielea ta cum e să n-o ai. Poate o să pară că-s un tip al dracului, dar când ți-ai trăit o bună parte din viață la limita sărăciei, nu uiți amănuntele de genul ăsta. 

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Amuzant mi se pare felul cum au folosit ai mei un exemplar din prima mea carte publicată vreodată – un volum execrabil de versuri, scos pe banii mei acum mult timp: vârându-l sub piciorul mai scurt al unei mobile din dormitor, ca să nu se clatine. Cred că i-au dat cea mai bună întrebuințare pe care i-o putea oferi cineva și mă amuz copios ori de câte ori trec pe la ei. 


Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.



There are 2 comments

Add yours
  1. LighIoana

    Genial. Interviul meu preferat din serie.
    Am simtit ca ii plac Vonnegut si Harms( pe care mi i am tatuat si eu de altfel).

    Iubesc recomandarile personale si aparte!


Post a new comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.