el camino

Recenzie: El Camino, The Black Keys

El Camino e croit pentru un drum pe autostrada Bucureşti-Piteşti:  şoferul neprevenit nici nu simte cum trec cele aproximativ 40 de minute. Pînă cînd ascultă încă o dată cîntecele care i-au plăcut cel mai mult, călătoria-i gata.

Clişeu, ziceţi? A se slăbi: The Black Keys au făcut carieră respectînd cuminte şi fără pretenţii canoanele rock şi r’n’b. Cu alte cuvinte, nu originalitatea interesează aici (vorba ceea, nimic nou de la Bach încoace) – motivul pentru care trupa place deopotrivă adolescenţilor zburliţi şi părinţilor cu rate la bancă e că sună cam ca toate trupele pe care au apucat deja să le-audă.

Ultimul lor album e exemplul cel mai limpede. Nici n-au trecut bine primele 15 secunde din Lonely Boy, piesa de deschidere, şi senzaţia de familiaritate s-a şi instalat. Sfredel insistent, cîntecul serveşte (şi) drept avertizare: o să ai parte de distors şi bîţîială şi cam atît. Puneţi la socoteală şi clipul copilăresc de simplu (un om între două vîrste dansează cu o poftă molipsitoare în preajma unui chioşc dintr-o clădire anodină), iar intenţiile trupei devin cît se poate de evidente.

Restul albumului constă, în mare măsură, în variaţiuni pe aceeaşi temă. Rock şaptezecist, influenţe Motown mult atenuate faţă de precedentele albume – încercaţi-l, spre comparaţie, pe cel penultim, Brothers -, olecuţă de blues.

Toate sunt economicos strînse în Little Black Submarines, care porneşte resemnat, cu o clapă aproape imperceptibilă şi nişte chitară rece (“Operator please/Put me back on the line/Told my girl I’d be back/Operator please/This is wrecking my mind”), după care bubuie zeppelinian de-ţi nenoroceşte boxele. Aproape că ai parte de două cîntece diferite, dar cusătura, deşi vizibilă, e impecabilă.

Starea nu se prelungeşte, însă. După cum spuneam, în El Camino nu prea e timp de reflecţii. Money Maker, piesa imediat următoare, e săltăreaţă şi făr’ de griji. Run Right Back, aşijderea. Albumul se coagulează parcă de la sine şi îţi vine să crezi că lui Dan Auerbach şi lui Patrick Carne le-ar fi un pic teamă să scoată o piesă anume în evidenţă. Cînd se întîmplă, totuşi (Stop Stop), cîntecul zboară ca gîndul şi îţi zugrăveşte un ditamai zîmbetul.

După 11 ani şi şase albume, The Black Keys au reuşit cu cel de-al şaptelea să îşi consolideze popularitatea mainstream fără să fi abandonat cu totul etosul independent de la începuturi. E-adevărat că nu redescoperă apa caldă, dar e la fel de adevărat că nici nu au căutat vreodată s-o facă. În eglezeşte s-ar spune că they’re having their cake and eating it, too.

Expresia românească echivalentă (practici sexuale, ăăă, atipice, sufletu-n rai) s-ar putea să fie un pic mai crudă, dar parcă e şi mai potrivită.( Filip Standavid)



There are no comments

Add yours