Simona Antonescu: Din fericire gura poveştilor este mai greu de închis decât gura istoriei 

Am citit Hanul lui Manuc, cel de-al treilea roman al Simonei Antonescu, apărut anul trecut la Polirom, pe nerăsuflate. Mi-a amintit de toate cărțile copilăriei pentru care așteptam ca orele de școală să se termine, să ajung acasă și să mă cufund în aventurile tuturor personajelor care voiam să fiu – prințese războinice, regine iubitoare, muschetari curajoși, pirați răi și frumoși. Am descoperit nu numai o poveste istorică superbă, dar și o povestitoare cum alta nu cred că are în acest moment literatura română.

Scriitura Simonei e dulce și bună cu inima unui cititor dornic de povești demult apuse, pentru care timpul e doar un moft, și drept vă mărturisesc că interviul ăsta mă face să o apreciez și mai mult pentru lumile pe care le creează.

Să o luăm cu un soi de început. Când te-ai apucat de scris și când ai știut că vei fi scriitoare?

M-am apucat de scris la opt ani şi mi-am dorit dintotdeauna să fiu scriitoare. Tot dintotdeauna am ştiut că asta nu este o meserie şi că am nevoie de o meserie. Aici au început problemele: în timp ce eu propuneam pe rând, pe măsură ce creşteam, să mă fac învăţătoare, profesoară de română, ziaristă sau avocată, părinţii îşi păstrau aceeaşi propunere, inginer chimist, pentru că aveam noi un bun prieten de familie care îşi alesese meseria asta şi câştiga foarte bine.

Am făcut liceul şi facultatea de chimie. Am părăsit scrisul, plănuind ca la pensie, atunci când voi avea mult timp liber, să fac în sfârşit ceea ce îmi doresc şi să-mi scriu cărţile. S-a întâmplat ceva mai devreme, atunci când fiul meu a crescut suficient de mare ca să nu mai aibă atât de multă nevoie de mine şi dintr-odată am găsit timpul acela liber şi mult.

Ce înseamnă scrisul pentru tine? E doar o meserie?

Scrisul este o bucurie şi cel mai frumos mod de a-mi petrece timpul liber. Este cel mai vechi vis al meu. Uneori mă gândesc că poate nu e chiar aşa de rău că nu mi-am petrecut viaţa într-o meserie legată de scris, că nu sunt ziaristă, să zicem. În felul ăsta mi-am păstrat un foarte mare dor de scris, o foame cu care mă aşez în fiecare sâmbătă în faţa laptopului. Nu a fost niciodată o meserie pentru mine. Mai degrabă o împlinire neaşteptată.

Romanele tale reconstituie perioade, oameni, locuri care-au fost demult. De unde pasiunea asta de a reînvia ceva ce generațiile de acum nu cunosc? 

Nu pot explica de unde vine apropierea asta de cele de demult. Îmi amintesc că în liceu, profesoara de română ne-a dat odată o temă cu care spera să ne facă să citim letopisețele vechilor cronicari. Ne-a spus că cel care vine cu o povestire scrisă pe marginea unei întâmplări reale din trecut, verificată în cel puțin două letopisețe, primește un zece în catalog. Eram într-o clasă cu profil de chimie, cred că nimeni nu a luat-o în serios în afară de mine.

Am găsit o întâmplare cu un înscris care a fost dus, cu câteva peripeții, din Țara Românească în Moldova, așa că m-am pus imediat în pielea curierului care a îndeplinit treaba și am scris câteva pagini de caiet despre drumul lui de-a lungul câmpurilor și prin sate. M-am atașat mult de curierul acela, niciodată nu l-am uitat. Caietul nu-l mai am, dar îmi amintesc bucuria fără margini pe care am simțit-o în timp ce alergam împreună cu el, călare, cu hrisovul la piept.

Doamna profesoară nu ne-a mai întrebat despre temă și am fost tare dezamăgită.

Când eram copil am primit o carte, Talismanul de safir, de Elvira Bogdan, în care o fetiţă călătorea în timp, pe la curţile voievozilor de odinioară, cu ajutorul unui talisman de safir. M-a vrăjit ideea aceasta de a te putea ascunde în spatele tronului lui Ştefan cel Mare şi a trage cu urechea la ce se petrece. Nu-mi dădea pace o idee: dacă totuşi toate întâmplările acelea nu s-au încheiat, ci continuă să se tot petreacă undeva, într-un loc în care poţi ajunge cu talismanul potrivit? Fetiţa aceea mi se părea o mare norocoasă.

Ce cărți citeai când erai copil? Ce citești acum?

Cea mai dragă carte a copilăriei mele este Fram, ursul polar, de Cezar Petrescu. Este printre primele cărţi pe care le-am citit singură, cred că aveam cam opt ani, şi am fost tare mândră de mine pentru că izbutisem să termin singură un roman. Mai am şi astăzi în bibliotecă Talismanul de safir, de Elvira Bogdan, Ultima poveste, de Radu Tudoran, Zânele din Valea Cerbului, de Nestor Urechia. În afară de Ultima poveste, toate celelalte sunt în format foarte mare, iar eu eram tare mică, nu le puteam citi decât dacă le deschideam pe pat şi mă întindeam pe burtă în faţa lor.

Mai târziu am căpătat un (prost) obicei de a citi câte două-trei cărţi odată. Citesc cu plăcere romanele istorice ale oricărui popor sau o saga de familie în care personajele se schimbă pe parcursul cărţii, îşi modifică credinţele, convingerile. Citesc cât pot de multă literatură română, îmi doresc să cunosc prin cărţile lor pe toţi scriitorii contemporani.

Acum am începute: Acasă – o istorie a vieţii private, de Bill Bryson (pe birou), Străveacul, de Olga Tokarczuc (la capul patului) şi Casa spiritelor, de Isabel Allende (pe fotoliul din sufragerie).

Cel mai recent roman de-ale tale, Hanul lui Manuc, are și-o poveste de iubire adolescentină, și lupte, și intrigi istorice. Povestește-ne cum ai ajuns la subiectul ăsta.

Scriam la Fotograful Curții Regale atunci când am dat peste subiectul Manuc. Tocmai căutam niște rădăcini istorice pentru un personaj din Fotograf, o domnișoară armeancă, și dădeam mereu în căutările mele peste numele lui Manuc. Știam pe vremea aceea cam ce știe probabil toată lumea despre Manuc: că a fost un negustor armean care a ridicat un han în București. Găseam acum însă un noian de informații care uneori se băteau cap în cap și toate îmi stârneau imaginația.

M-am îndepărtat de cartea la care scriam și m-am afundat vreo săptămână în noul subiect. Am înțeles la capătul acelor zile două lucruri: mai întâi că subiectul este absolut fabulos, vast, demn de o poveste din O mie și una de nopți, și apoi că mă depășește. Puteam ușor să-mi proiectez în minte filme întregi pornind de la o nouă informație găsită despre Manuc și vremea lui, dar nu puteam să scriu la nivelul la care se desfășurau filmele în capul meu. Am parcat așadar subiectul într-un folder pe laptop, am comandat la un anticariat două biografii ale lui Manuc și mi-am văzut mai departe de Fotograful Curții Regale. Asta se întâmpla în 2013. Am terminat Fotograful Curții Regale, cartea a avut succes, dar eu nu mă simțeam pregătită să mă apuc de Manuc. Am scris Darul lui Serafim, în așteptarea curajului de a începe Hanul lui Manuc. Între timp continuam să adun în folderul meu, care de la bun început s-a numit Hanul lui Manuc, tot felul de documente sau liste cu cărți de citit, despre ultimul război ruso-turc, despre hanurile bucureștene de odinioară sau despre Constantinopolul de la 1800. Atunci când apărea în librării Darul lui Serafim, scrisesem primele capitole din Hanul lui Manuc. Îmi amintesc că eram mereu îngrijorată ca nu cumva subiectul să fie descoperit de altcineva mai înainte de a apuca eu să termin manuscrisul. Iar în romanul de debut, Fotograful Curții Regale, există o trimitere la Manuc și la hanul său.

Cât ai lucrat la poveste, dar, și mai important, cum te-ai documentat pentru ea? 

Am lucrat doi ani la roman, cu totul. Documentarea am început-o cu o biografie cu un titlu care m-a încântat, scrisă de Ștefan Ionescu. Se numește Manuc, zaraf și diplomat al secolului al XIX-lea, iar cuvântul zaraf m-a cucerit pe loc, am căutat alte informații despre vechii zarafi bucureșteni și m-am trezit dintr-odată în mijlocul unui târg cu tarabe așezate într-o ierarhie foarte clară, pe care zarafii obișnuiau să-și zornăie monedele, în lipsa unor reclame luminoase care să le indice prezența. Cei mai cuprinși zarafi aveau canton, birou, prin hanurile târgului. Cu cât zaraful era mai bogat și putea schimba sume mai mari, cu atât cantonul se afla într-un han mai domnesc.

Atunci când citeam despre Bugeac și despre toate negocierile care au avut loc la vremea respectivă în jurul acelei palme de pământ, am găsit pe net o hartă a imperiilor otoman și rus chiar de la 1800, deci cu puțin timp mai înainte ca Basarabia să fie anexată. Harta apăruse într-un atlas școlar, la Paris, și în prezent face parte din colecția particulară a lui David Rumsey, unul dintre cei mai mari colecţionari de hărţi vechi. Domnul, director al Societăţii Americane pentru Arte, a moştenit o parte a colecţiei de la tatăl şi bunicul său şi a tot sporit-o. Prin 2002 a făcut întreaga colecţie publică, a pus absolut toate hărţile, unele extrem de rare, pe un site gratuit. Ştiu că de-a lungul anilor a primit câteva premii importante pentru această faptă. Pe site-ul lui am găsit şi harta care apare astăzi în romanul Hanul lui Manuc. Fără prea mari speranțe, având în vedere notorietatea acestui domn, mai mult ca să fiu liniștită că am încercat tot ce aș fi putut încerca, i-am scris și l-am rugat să-mi dea acordul să folosesc harta în roman. A fost o mare surpriză să văd că-mi răspunde după câteva zile, mi s-a părut un gest de o mare eleganță. Mi-a cerut câteva detalii despre întregul proiect apoi mi-a dat acordul, plus o mulțime de sfaturi legate de modul cel mai potrivit de a descărca harta de pe net, ca să poată fi tipărită în cele mai bune condiții.

Uneori mă pierd în documentări și uit că, de fapt, scriu. Cu toate că aflasem tot ce îmi trebuia despre uniformele ienicerilor și ale poruşnicilor ruși, am continuat să scotocesc printre picturile vremii, cercetând bumbi, epoleți și tot felul de caschete. M-am reîntors chiar la Război și pace, în căutarea unor informații legate de acel război ruso-turc. Nu fusesem niciodată la Palatul Topkapî. Găsisem pe net un tur virtual și am cutreierat în felul acesta toate încăperile apoi, pentru atmosferă, chiar am recitit vreo două povești din O mie și una de nopți. Palatul am avut ocazia să-l văd cu foarte puțin timp înainte să apară romanul, în timp ce participam la Târgul Internațional de Carte de la Istanbul. Nu a fost nevoie să modific nimic în text după vizită.

Documentarea în sine nu cred că o fac prea organizat. Mă las purtată în toate direcțiile de firele găsite, o mică descoperire dintr-o carte mă face să caut alte două cărți, nu-mi refuz nicio plăcere de acest gen. În schimb organizez riguros informația găsită, în fișiere excel cu mai multe sheet-uri, pe coloane după ani, ba chiar și după vârsta personajelor. În timp ce scriam, aveam permanent în bară un tabel în care era notat anul, ce vârstă au Ruxandra, Manuc, boierul cel tânăr, cine era sultan, cine era domnitor în Țara Românească și cine era țar.

Care e secretul vocabularului pe care îl folosești și cu care nu trădezi epoca istorică?

Am fost crescuți cu multe povești de bunica din partea mamei. Nu erau povești pentru copii, erau amintirile ei despre toți cei care îi trecuseră vreodată prin viață. Cunoșteam bine cum strigau băieții fetele la poartă și ce se întâmpla dacă părinții aduceau la rândul lor vreun pretendent. Știam că o fată de șaptesprezece ani, ruptă din copilăria ei încă neterminată și trimisă, spre invidia întregului sat, la oraș după un bărbat cu școală, cu meserie și cu leafă, se poate simți în același timp făloasă și pierdută. Atunci când scriu o aud din nou pe bunica. Cuvintele cele prăfuite sunt ale ei. Hanul lui Manuc este dedicat bunicilor mei dinspre mamă și celor care i-au crescut pe ei.

Îmi face mare plăcere să-i ascult pe bătrâni vorbind. Îmi place să citesc Hortensia Papadat Bengescu sau Sadoveanu doar ca să scot de acolo cuvinte care nu se mai folosesc. Recent am descoperit cu mare bucurie proza Otiliei Cazimir, plină de astfel de comori.

Apropo de arhaisme, ai vreunul preferat?

Îmi plac mult cuvintele care conțin litera ă: măgură, hârdău, pălitură, cătrănit, făgăduială, făurar, răpus, zălog, prăpăd, chezăşie, prisacă. Este unul dintre motivele pentru care boierii din roman se numesc Sămărghiteni.

Mi-e milă de cuvintele care mor cuminţi cum mi-e milă de bătrânii fără copii: mărgean este un cuvânt care stă să moară şi îi găsesc cu drag un loc prin vreo carte, numai ca să-l mai pun puţin în circulaţie. Ca şi bătrânii fără copii, nici ele nu au pe nimeni mai în putere care să le poarte de mână prin lume.

Uneori mi se pare că o combinație anumită de două-trei cuvinte are ceva magic în ea, ceva ce cuvintele singure nu au. De exemplu când spun ierburi coapte simt gust. Poate mi se întâmplă numai mie, dar cred că este ceva care ne scapă cu anumite cuvinte și tot ce pot să fac este să le folosesc, să mă bucur de efecte fără să caut rădăcinile miracolului.

Eu cred că Hanul lui Manuc ar fi o lectură excelentă pentru anul ăsta centenar. Spune câte ceva despre bravul popor român. Tu cum vezi rolul literaturii în istorie?

Literatura completează istoria. Oferă un alt punct de vedere asupra aceloraşi fapte. Vânturile intereselor sunt puternice şi atunci când bat, se şterg din istorie fapte, ani sau oameni. Curioşii ştiu că îi mai pot găsi apoi numai în literatură.

Nu ştiu dacă s-ar mai putea găsi astăzi dovezi despre felul în care negocierile din Hanul lui Manuc s-au încheiat cu cedarea Bugeacului, adică a Basarabiei istorice, ţinutul pierdut de Ştefan cel Mare în faţa Imperiului Otoman, şi ruşii au sfârşit până la urmă prin a anexa un teritoriu de patru ori mai mare. Dacă a fost sau nu implicat dragomanul Moruzi, dacă a fost sau nu dată Basarabia pe un inel şi o moşie, asta nu vom şti niciodată din izvoare istorice. În lipsa dovezilor au rămas numai poveştile.

Din fericire gura poveştilor este mai greu de închis decât gura istoriei.

De unde pornești când începi să scrii?

Încep să scriu în gând și nu întotdeauna de la începutul viitoarei cărți. Mai întâi există mereu un personaj care începe să prindă viaţă şi să mă însoţească peste tot. Înainte de a scrie efectiv prima frază din Hanul lui Manuc, se afla mereu prin preajmă, din ce în ce mai clară, Ruxăndriţa. Mă întrebam cine este fata asta? Eu încercam să văd filmul construirii hanului şi, în loc de meşteri ori chiar în loc de Manuc, tot vedeam pe copila asta plină de personalitate, care avea impresia că tot ce zboară se mănâncă şi că este suficient să-ţi pui în cap un lucru iar el se va şi împlini.

Iniţial, mă gândisem că aş putea construi cartea din poveştile tuturor celor care aveau prăvălie la parterul hanului, un mozaic de personaje care să facă parte unii din vieţile celorlalţi, într-o împletitură complicată. Jupâniţa cea războinică nu-şi avea locul nicăieri în planul ăsta, chiar nu ştiam cine este. Dar nu scăpam de ea. Pe măsură ce citeam despre isprăvile lui Manuc şi înţelegeam cine este, de fapt, el, am părăsit ideea mozaicului de poveşti. Mă lămurisem că este suficient de complicată povestea lui şi, încet-încet, am priceput până la urmă şi cine este Ruxăndriţa: copila unor boieri pământeni, botezată de Manuc.

Încă nu ştiam că o cheamă Ruxandra. Ştiam numai că boierii se numesc Sămărghiteni. Am deschis o listă de nume: Smaranda-Smărăndiţa, Ecaterina-Catincuţa, Ruxandra-Ruxăndriţa. Când am ajuns la Ruxandra am văzut scena de la începutul cărţii, cea în care ţigăncuşele spală fata în hârdău nou şi inundă toată odaia, tulburând ograda cu joaca lor nesocotită. Tot atunci, în scena asta, mi-a apărut în minte Aurică şi apoi l-am urmărit pe el o vreme, ca să văd cine este. Personajele apar mai întâi şi trag apoi povestea după ele.

Ai ritualuri de scris?

Am unul foarte amuzant: acopăr toate ceasurile din casă atunci când scriu. Peste colţul din dreapta jos al laptopului lipesc o bucăţică de post-it, în faţa box-ului TV pun un îngeraş de pânză care a fost odată globuleţ pentru pomul de Crăciun şi peste ceasul de la filtrul de cafea atârn un şervet de bucătărie. Mă deranjează să văd cât este ceasul. Am senzaţia că mă împiedică să intru cu adevărat, complet, în lumea de acum o sută – două de ani despre care scriu.

Nu mă aşez la birou fără o anumită cană cu cafea. Nu este cea mai frumoasă cană din colecţie, este însă cea care stă lângă mine când scriu. Beau numai cafea la ibric atunci când scriu. Culmea este că în timpul săptămânii nu am nimic împotriva cafelei la filtru, ba chiar sunt foarte recunoscătoare celui care a inventat filtrul cu ceas, care poate fi programat să pornească singur dimineaţa. Dar sâmbăta, când lucrez la vreo carte, cred că toate simţurile mi se ascut peste măsură, altfel nu-mi explic cum se face că nu-mi mai place decât cafeaua la ibric.

Pentru cine scrii, Simona?

Cea mai bună întrebare.

Este atât de bună încât o să-i caut răspunsul multă vreme.

Voi avea de cântărit între: scriu pentru cei despre care scriu, pentru cei pe care istoria nu i-a păstrat. Scriu pentru toate bunicile lumii care ar fi dorit să o facă şi nu au putut, aşa că s-au mărginit la a povesti nesfârşit. Scriu pentru toţi copiii de astăzi care mâine vor căuta nişte răspunsuri. Pentru toţi cei care izbutesc să intre în poveste complet, fără rezerve, trezindu-mi la viaţă personajele cu propria lor imaginaţie.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.