fd blog

Florin Dumitrescu: E o legătură între acest glob diform al finalului și magma informă a începutului?

Volumul Dodii, de Florin Dumitrescu, a apărut în toamna lui 2016 la Editura Nemira, în colecția „Vorpal”. Luminița Corneanu scrie pe coperta a patra a volumului: Că-i poezie de dragoste, că este socială sau poezie pur și simplu “pour les raffinés”, tot ce iese din mâna lui Florin Dumitrescu sună, consună, amintindu-ne că muzica și poezia sînt arte înrudite. Iar faptul că el, textierul Sarmalelor Reci, a ales să includă în acest volum poeme-cântece scrise pentru formații muzicale este un gest demonstrativ din aceeași direcție pe care îl salut cu bucurie. Despre ritmuri, sonorități, credințe, limbaje și puterile dodiilor, în cele ce urmează. (un interviu de Andra Rotaru)

Foto: Sașa Ispas

A.R.: Situațiile cotidiene pot fi tratate cu diferite grade de cinism, iar uneori ele devin leitmotiv poetic. Se poate vorbi de trecerea dintr-un mediu în altul al vieții, de limbaje care se adaptează la aceasta?

Poezia de azi operează decupaje în realitatea imediată, genul slice of life; sau, mai bine zis, înrămează/ipostaziază ca super-importante felurite întâmplări sau impresii cotidiene, din zona de aleatoriu sau efemer. Cred că se poate împrumuta termenul de hiperrealism din artele vizuale, în cazul acestui stil de poezie care concentrează atenția și exaltă importanța unor fapte și situații banale, parcă înadins alese dintre cele mai anodine. Și eu scriam în stilul ăsta de „notație directă” când eram mai tânăr, în anii ’80-’90, doar că, deh, cam alunecam spre simbolism și dinescianism; și astfel ratam efectul de stupoare, de cinism (cum spui tu) pe care îl stăpâniți voi, douămiiștii. Azi eu, când scriu despre lucruri banale din cotidianul imediat, așa-zicând prozaic, cum ar fi o coadă la carne sau așteptarea mortificantă în fața vreunui ghișeu, trișez destul de mult față de realitatea trăită. Prezint din capul locului o coadă poetizată, dimensionată simbolic. O plimbare prin fața unui cimitir nu e doar o creionare de impresii, ci o pățanie alegorică în sine, o sinteză a trăirilor și gândurilor pe care le-am avut în decursul mai multor perindări pe lângă – nu unul, ci – mai multe cimitire. Poate că, înaintând în vârstă, am ajuns să îmi precupețesc experiențele și să selectez spre poetizare numai ceea ce mi se pare deosebit de semnificativ.

A. R.: Tu crezi în dodii?

Da, așa am mărturisit într-un fel de artă poetică din prima parte a volumului Dodii. Cred că sonoritatea cuvintelor e generatoare și transmițătoare de sens. Cred, și încerc să demonstrez, că, dincoace de lumea imaginilor și sentimentelor care fac materia obișnuită a poeziei de azi, există o lume fantasmatică, generată prin incantație și transă sibilinică (ca să nu zic divinație). Am numit polemic „dodii” tot teritoriul acesta poetic pe care tindem să-l pierdem în (post)modernitate.

A. R.:  Dacă am trăi în funcție de semnificațiile zodiilor, de energia cristalelor etc., cum ar arăta o zi din viața ta?

Mi-ar plăcea să duc o existență mai estetică, să am tabieturi, să îmi umplu viața cu trăiri artistice și experiențe extatice. Poate că și ceva alchimic sau astrologic m-ar transporta într-o zonă care simt azi că îmi lipsește. Dar, poate mai dihai, resimt nevoia de a aloca mai mult timp cărților; de a putea pierde vreme citind aiurea, divagatoriu, chestii care trimit dintr-una într-alta, într-o bibliotecă imensă.

A. R.: Care sunt resorturile care creează o identitate a limbajului?

Un stil? O voce a ta proprie ca poet? Mi-e greu să spun. Ultimele două volume, ÎNcîntece și Dodii, le-am destinat, tocmai, unui demers de cristalizare stilistică. În Dodii am încercat să fundamentez acest așa-zis (neo)manierism pe care l-am propus mai demult în ÎNcîntece; să mi-l însușesc, să-l iau în stăpînire, uneori poate cam radical. Mi-au ieșit mai multe arte-poetice, poeme autoreferențiale și puneri-în-abis decât mă așteptam. Mi-e greu să teoretizez despre resorturile acestui proces, pe care încă nu îl simt încheiat. Totuși, în cazul meu specific, aș spune că atârnă greu experiența de textier, contează influența muzicii, importanța pe care o dau sonorității, muzicalității și, mai ales, oralității. Mă adresez mult urechii noastre secrete (îi zic „ureche internă” în poemul inițial al volumului, dar e o licență poetică, e ceva ce nu ține de anatomicul imediat, ci de psiho-senzorial, cu țintă spre metafizic).

A. R.: Cât de important e pentru tine ca scriitor să ai ureche muzicală?

E foarte important să ai un simț al ritmului. Chiar dacă alegi să scrii fără prozodie, tot e bine să ții seama de tectonica frazei sau, mă rog, a versului (fie el și alb). De lucrul pe accente și vocale nu scapi așa ușor; doar că o faci după alte reguli, te miști în alt sistem de coordonate decât cel al poeziei în stil clasic.

A. R.: Muzica și poezia sunt arte înrudite. „Concentrez totul într-un glob diform”, scrii într-un poem. Cum creezi un text pentru două arte, încât acesta să nu-și piardă din putere?

Da, muzica și poezia provin din același trunchi, inițial erau una și aceeași artă, care, însă, cu timpul s-a divizat și, încă și azi, se tot fragmentează și se tot îndepărtează de sincretismul originilor. Când scriam despre „globul diform”, încercam să redau sensul de uniformizare finală, de rezumat holistic pe care ți-l dau vârsta, distanța, oboseala de tip catatonic, eventual înțelepciunea… E o legătură între acest glob diform al finalului și magma informă a începutului? Ăsta e genul de înțelepciune pe care încă nu am reușit să o exprim. Pun ideea la sertar și, poate, o s-o scot cândva de acolo. Îți mulțumesc că mi-ai sugerat-o.

_

Florin Dumitrescu se lansează ca textier între anii ‘80 și ‘90 (pentru „Timpuri Noi“, apoi „Sarmalele Reci“). Ca autor de versuri „pentru citit“ debutează greu, reticent, la îndemnurile prietenilor literați. Apare cu grupajul „Megaviziuni“ în volumul colectiv „Marfă“ (Ed. Salut, 1996, alături de Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa și Bogdan O. Popescu), apoi publică „Ana are mere“ (Cartea Românească, 1997, Premiul ASB pentru Debut). Revine cu „INcîntece“ (Ed. Vinea, 2007, Premiul Tiuk! pentru Poezie) și participă, cu grupajul „Furat la cîntare“, la antologia „Marfă reîncărcată“ (Brumar, 2011) a aceluiași grup nouăzecist. Publică poemul-poveste „Bucătarul Ben“ în antologia pentru copii „Ce poți face cu două cuvinte“ (Art, 2012). În 2015, ia parte la experimentul „Epopeea participativă București 2021“, ce reunește patruzeci de poeți, în cadrul unui poem în lanț. În 2016 îi apare volumul „Dodii”, Editura Nemira.

Ca textier, își extinde în timp portofoliul de colaborări („Direcția 5“, „Pasărea Rock“, Mircea Baniciu, „Jazzappella“, „RIT“ etc.).

Publică schițe și eseuri în săptămânalul B-24-FUN (2005–2010) și participă cu nuvele și povestiri în diverse antologii de proză: „Cartea cu bunici“ (Humanitas, 2007), seria tematică „Prima dată“ (Art, 2010–2013, în cadrul căreia îngrijește volumul „Primul meu job“, 2011), precum și  „Cui îi e frică de computer“ (Art, 2013). Se numără printre cei 53 de coautori ai „celui mai rapid roman din lume“, „Moș Crăciun & Co.“ (Art, 2013).

Ca specialist în antropologie publică studiile „Bâlciul Universității“ (Humanitas, 2013) și „Tradiții la superofertă“ (Cartier, 2015). În 2014, devine doctor în antropologie.



There are no comments

Add yours