Ljubisa Danilovic: Dacă aș fi un ținut, mi-ar plăcea să fiu Delta Dunării

Mi-am imaginat Delta Dunării ca fiind echivalentul lui Mare Vaporum pe pământ. Atlasul lunar al NASA descrie locul ca fiind o mare de bazalt, un spațiu gol și dezolant, situat între Marea Seninătății și Marea Ploilor. Nu prea știu să-ți spun ce anume a determinat atașamentul meu față de Deltă. (…) Odată urcat pe vaporul care mă duce de la Tulcea la Sulina, simt cum bătăile inimii încetinesc, iar stomacul se relaxează. În mijlocul acestui peisaj sălbatic, lumea se rezumă la ceea ce văd și nimic altceva. Și am ales tocmai acest loc ca decor al cărții mele.

— Ljubiša Danilović, fotograf și realizator de film documentar, vorbește în albumul La lune de Payne despre un spațiu al granițelor redat în gri Payne: Delta Dunării.

Cartea este disponibilă în Cărturești, iar Ljubiša Danilović ne-a povestit mai jos despre cum a luat naștere albumul și de unde vine fascinația sa pentru Deltă.

Cum ai ales Delta Dunării pentru noua ta carte?

Primul meu contact cu delta a avut loc prin intermediul filmului „Asta e” de Tomas Ciulei, pe care l-am descoperit la București. Ceva îmi spunea că trebuie să văd acest loc neapărat. Pe vremea aceea nu aveam în plan vreo carte, nici măcar un proiect foto. Se pare că la mine pofta pentru fotografiat vine din fascinația pentru un loc.

Ai menționat în prefața cărții că ai fost influențat în acest demers de proiectul Vanessei Winship, „she dances on jackson.” Ce anume din acea carte și din fotografia de la începutul volumui ei te-a determinat să îți începi cartea cu o imagine asemănătoare? Vezi vreun fir comun între aceste două spații foarte diferite – orășelele din miezul Americii și Delta Dunării?

Nu atât fotografia lui Winship este cea care m-a inspirat, ci mai mult forma și povestea cărții sale. Cred că fotografiile și abordările noastre sunt foarte diferite. Paginația cărții ei pare de o simplitate absolută. O pagină, o fotografie și câteva informații lângă. Și fix în asta stă talentul editorului și al fotografului, în a reuși să ordoneze imaginile în așa fel încât să vă facă să călătoriți de la una la alta, fără ca cititorul să se simtă ostatic între o machetă prea complicată sau un discurs prea evident. Nimic nu e mai dificil decât să realizezi o carte de o simplitate aparentă. Această simplitate este cea pe care am căutat-o și am regăsit-o în „she dances on jackson”. Cât despre relația dintre cele două spații, cel din Statele Unite și cel din România, ori ea nu există, ori nu mi-am pus problema.

Povestește-ne puțin despre alegerea culorii (gri albăstrui cunoscut ca gri Payne) și despre aranjarea in pagină (toate imaginile din carte sunt verticale). Cât de mult a contat asta pentru forma finală a cărții? De ce anume ar mai trebui să ținem cont când parcurgem cartea?

Da, toate imaginile din carte sunt verticale pentru că am realizat (după mai mulți ani de Deltă) că singura modalitate de a prezenta corect acest spațiu este prin evitarea încadrării cât mai largi, orizontale. După mine, ar fi fost o greșeală să-l fotografiez panoramic. Am remarcat că doar încadrarea verticală ar fi dat senzația asta de multă apă, mult pământ sau mult cer. Aici intervine ambiția fotografiei de autor: să ofere mai mult de simțit decât de văzut.

Editorul și cu mine am ales apoi hârtia și cerneala potrivite, pentru a obține un rezultat mai degrabă mat și blând, încercând totuși să păstrăm o varietate de tonuri de gri. Am făcut mai multe încercări până am ajuns la o formă finală mulțumitoare.

În ceea ce privește cartea însăși, las cititorii să o contempleze. Este adevărat că  s-a cam pierdut această deprindere. Vremurile nu ne mai lasă să mai zăbovim asupra asocierilor de imagini care se fac, să ne punem întrebări în ceea ce privește ordinea lor. O carte de fotografie nu e un simplu catalog cu imagini frumoase. Ea spune o poveste pe care o putem înțelege numai observând legătura dintre imagini, linia lor călăuzitoare, și pentru a o descifra e nevoie de timp.

Asocierea care apare în titlu dintre lună si Delta Dunării este într-un fel contraintuivă pentru majoritatea oamenilor. Tindem să percepem Delta Dunării ca pe o bucată de pământ vibrantă, luxuriantă, veșnic tânără. Ce te-a determinat să faci acea conexiune în mod particular?

Ați fost în Deltă în timpul iernii? E cu totul și cu totul altă lume. Parcă ați fi pe lună. Am fost în vacanță acolo vara. Nu am făcut nicio fotografie. Stârnește ceva în mine acel peisaj de iarnă. Nu pot să explic ce anume. Poate e vorba despre apă, despre faptul că privirea alunecă în depărtare? Delta va fi tot timpul în sufletul meu, sunt legat de ea în profunzime. Delta este în mintea mea tot timpul. E ca în portretele chinezești. Ce ai fi dacă ai fi un animal, țară, obiect? Dacă aș fi un ținut, mi-ar plăcea să fiu Delta Dunării.

Este o simbioză delicată între peisaje și oameni în carte. Cum vezi oamenii din Deltă și legătura lor cu ținutul pe care îl locuiesc?

Știți, eu cunosc doar câteva cuvinte în română. Aveam cu mine, uneori, un interpret. Legătura mea cu oamenii Deltei a fost distantă, dar mi-ar plăcea să nu fi fost superficială. Uneori, lucrurile profunde sunt trecute cu vederea. Nu-i cunosc bine pe cei pe care i-am fotografiat, de aceea nu pot vorbi despre relația lor cu Delta. Cred că e greu de trăit acolo. Una este să locuiești în acel spațiu și alta e să petreci ceva timp în acel loc pentru un proiect anume, cum ar fi dorința de a fotografia. Cred că natura poate avea asupra oamenilor un impact straniu. Singurătatea prelungită, nevoia absolută de celălalt, fie că te înțelegi sau nu cu el (asta se resimte mai puțin în orașele mari, de exemplu la Paris, unde trăiesc). În fine, voiam să zic că, făcând din Deltă un fel de spațiu selenar aici pe pământ, o proiecție a fricii mele de prăbușire, mi-am luat libertatea de a-i transforma pe oamenii care mi-au ieșit în cale în niște supraviețuitori ai acestei posibile prăbușiri. Este vorba de o ficțiune și oamenii care apar în această carte sunt personaje în teatrul meu interior. Reiterez aici că eu nu sunt un fotograf ilustrator, ci unul-autor, asta însemnând că încerc să transmit mai mult ceea ce simt și mai puțin ceea ce văd.

Cum ai devenit fotograf?

Acum vreo 20 de ani, mi-am început cariera în fotojurnalism. Am avut șansa de a-l întâlni pe Patrick Chauvel, un mare fotograf de război, de la care am învățat extrem de multe. Am călătorit mult în India, Africa și Statele Unite. Apoi, încet, încet, am simțit nevoia de a mă exprima diferit și m-am orientat spre o scriitură mai puțin jurnalistică, mai mult artistică.

Care sunt cărțile pe care le recomanzi tinerilor care vor să devină fotografi?

Lista este lungă. Cel mai bine este să petreci timp la bibliotecă sau în librării. Sunt foarte curios cum sunt fotografii din România, deoarece nu știu nimic despre ei. Sunt foarte curios să aflu care sunt fotografii ale căror cărți se studiază în școlile de profil. Lista cu cărți fiind foarte lungă, pot da numele unor edituri care publică regulat cărți de referință: Lamaindonne (editura la care public eu, desigur), Filigranne, Le Bec en l’air, Taschen, Xavier Barral, Mack și mulți alții.  Există o serie de trei volume scrise de Martin Parr și Gerry Badger: Cartea fotografiei: o istorie. Este un soi de dicționar care face un tur de forță al cărților de fotografie marcante. Este o ocazie bună pentru a cunoaște istoria lucrărilor despre fotografie.

O ultimă întrebare pe care o punem tuturor oaspeților noștri: cum vezi viitorul librăriilor?

Librăriile sunt locuri în care îmi place să merg, în special pentru schimbul de informație pe care îl am cu librarii. Kindle-ul este practic sub anumite aspecte, mai ales în călătorie, dar el nu va egala niciodată frumusețea cărților. Aici, în Franța, s-a întâmplat cam același lucru ca în România, librăriile organizează în mod regulat evenimente, întâlniri cu autorii, vând și online și clienții sunt fidelizați. Mă gândesc că e mult mai mult de lucru decât în trecut, dar Amazon are meritul de a fi transformat librăriile în locuri mult mai prietenoase decât erau înainte de exista internetul. În prezent în ele ne regăsim prietenii la un pahar de vin și un vernisaj, iar asta nu se întâmpla înainte. Librăriile care au știut să se adapteze și să își îmbogățească serviciille au un viitor optimist înainte.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.